250 px|thumb|right|Pagina cu numărul 12 din manuscrisul original al Simfoniei a noua a lui Ludwig van Beethoven Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet) este o compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie nu are soliști instrumentali, excepție făcând așa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia concertante pentru vioară, violă și orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie espagnole pentru vioară și orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven introduce în mișcarea finală vocea omenească sub formă de soliști și cor. Procedeul va fi preluat și de alți compozitori în creațiile lor, fără a impieta însă asupra rolului predominant al orchestrei.
Istoric Cuvântul simfonie derivă din grecescul syn (împreună) și phōnē (a suna). În secolul al XVII-lea, termenul era folosit pentru introducerile orchestrale ale operelor (sinfonia), cantatelor, oratoriilor, pentru introducerile orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție.
Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase au fost descoperite în Finlanda, Sicilia, Kiev sau Salem. Centrul de conducere în producerea simfoniilor a fost fără îndoială Viena, urmată de Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut loc și în Scandinavia, Spania, Polonia și Rusia. În al doilea rând, un aspect important este dezvoltarea continuă a simfoniei, începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea cu necesitățile tehnice ale instrumentelor, conținutul și contrastul de tempo, și ducând în final la o serie echilibrată a procedurilor care rezumă stilul clasic. În cele din urmă, caracterizând pe o scară mai largă, caracterul public al simfoniei, împreună cu faptul ca aceasta nu depinde de o anumită virtuozitate pentru a obține un astfel de efect, i-a oferit o greutate și o semnificație care solicita abilitățile unui compozitor. Poziția din ce în ce mai proeminentă oferită simfoniei în secolul al XVIII-lea, apare în mod tangibil în dubla importanță pe care acesta o ocupă în cataloagele publicate și rolul remarcabil pe care îl ocupă în scrierile vremii.New Grove Dictionary of Music and Musicians
Consemnarea termenului în surse timpurii În Antichitatea greacă, termenul Συμφωνια indica consonanțele, în mod particular consonanța perfectă (octava), dar a fost folosit de Aristotel (în „Despre cer”) și pentru a indica interpretarea în public a mai mulți muzicieni. La romani, în latina clasică, corurile în care se cânta în octavă se numeau symphonici. În Evul mediu, termenului symphonia i se opune diaphonia: primul indicând consonanța, în timp ce al doilea corespunde disonanța. Isidor din Sevilla (560-636) folosește cuvântul latin symphonia pentru a denumi un instrument de percuție cu două capete. În Franța evului mediu dezvoltat și târziu (sec. XII-XIV, symphonie era numele unei flașnete (organistrum). În Germania, spineta va fi mai târziu numită Symphonie.
Renașterea și epoca barocă Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziție muzicală instrumentală se găsește într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit la Leipzig, care conține și o simfonie „pentru tuba și alte instrumente armonioase” (a nu se confunda latinescul tuba cu instrumentul modern; tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar de o cu totul altă construcție). Începând cu secolul următor, cuvântul „simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu semnificații diferite. Astfel, în 1585, la Antwerpen, o colecție de madrigale este denumită Symphonia angelica di diversi eccellentissimi musici. În Italia, în 1589, Luca Marenzio adună sub numele de Symphoniae o serie de intermezzi instrumentali, iar la Veneția, în 1597, Giovanni Gabrieli compune o serie de bucăți vocale și instrumentale pe mai multe voci, pe care o intitulează Cantus sacrae symphoniae. În 1603 apare la Nürnberg o colecție de piese sub numele de Sacrae symphoniae diversorum excellentissimorum auctorum.
Compoziția muzicală care, din secolul al XVII-lea, este denumită tot mai frecvent „simfonie” (în italiană: sinfonia) este preludiul instrumental al unei opere lirice, specie dezvoltată în acel timp în Italia, mai ales la Florența – începând cu Jacopo Peri (Euridice), Giulio Caccini ș.a., în cadrul cercului cultural Camerata de' Bardi, având ca mentor muzical pe Vincenzo Galilei. Un exemplu îl constituie „sinfonia” cu care se deschide celebra operă L'Orfeo a lui Claudio Monteverdi (1607).
Mai târziu, se stabilește o distincție clară între „simfonia” franceză și cea italiană. Spre deosebire de introducerea orchestrală a operelor franceze – ouverture (care urma schema propusă de Jean-Baptiste Lully, anume lent-rapid, uneori cu reluarea primei mișcări), sinfonia italiană (popularizată în special de școala muzicală din Neapole prin Alessandro Scarlatti, răspândindu-se apoi în toată țara) era caracterizată prin mișcările rapid-lent-rapid.
Barocul târziu și „stilul galant“ Termenul de simfonie este încă utilizat în sensuri diverse. Johann Sebastian Bach denumește „Symphonie” ciclul de invențiuni pentru clavecin (1723), precum și preludiul Partitei în do minor pentru clavecin.
În apropierea jumătății secolului al XVIII-lea, generația (autointitulată autoare a „stilului galant”) care va determina tranziția către un stil radical schimbat (cunoscut astăzi drept „clasicism”) cuprinde un număr de reacții puternice la adresa esteticii muzicii baroce. Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788, fiul lui Johann Sebastian), Johann Gottlieb Graun (1702-1771) și Georg Christoph Wagenseil (1715-1777) aplică termenul de simfonie pentru o piesă orchestrală de sine stătătoare, împărțită – de regulă – în trei mișcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Școala muzicală de la Mannheim, conturată în jurul compozitorului și dirijorului Johann Stamitz (1717-1757).
Cele mai timpurii simfonii de concert sunt orchestrate pentru orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține patru instrumente(două viori, o violă și un bas) trio simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de întâlnite în fazele timpurii ale simfoniei. Simfoniile formate sub standardul a 4 continuă să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în special de către compozitorii care lucrează la centrele mai mici din provincie, dar și în circumstanțe speciale, de către bine cunoscute figuri cum ar fi Carl P.E. Bach, ale cărui simfonii pentru orchestră de coarde din 1773 au fost scrise pentru Gottfried van Swieten.
Noua specie se răspândește în restul Europei. Numărul părților componente se mărește la patru, prin introducerea de către Johann Stamitz înainte de mișcarea finală a unei alteia, în tempo de menuet. Între compozitorii de simfonii se numără Matthias Georg Monn (1717-1750), Wenzel Raimund Birck (1718-1763, la Viena), Leopold Mozart (1719-1787, la Salzburg), François-Joseph Gossec (1734-1829, la Paris). În Anglia, genul simfonic se face cunoscut prin lucrările compozitorilor germani Johann Christian Bach (1735-1782) și Karl Friedrich Abel (1723-1787), stabiliți la Londra. În Italia se remarcă Giovanni Battista Sammartini (1701-1775), Andrea Luchesi (1741-1801) și Antonio Brioschi (1725-1750).
Simfonia clasică Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
Aportul compozitorilor mai importanți ai perioadei Joseph Haydn Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu mișcarea artistică a vremii, numită Sturm und Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit astfel numărând patru părți. Simfoniile sale încep de regulă printr-un allegro în formă de sonată, se continuă cu o mișcare lentă (andante sau adagio), urmată de un menuet și un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de rondo. Culmea creației lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii, denumite „Simfonii londoneze”, compuse între anii 1790 și 1795 pentru impresarul londonez Salomon.
Cu aproape 40 de ani în care a compus simfonii, Haydn depășește majoritatea compozitorilor din acea perioadă datorită experienței sale. Este dificil de a grupa uriașa creație simfonică în perioade deoarece similitudinile dintre simfoniile cronologice adiacente par adesea mai puțin demne de remarcat decât diferențele și individualitățile lor. În tinerețea sa, Haydn a lucrat pentru instituții mici, având la dispoziție forțe orchestrale modeste; acest fapt este reflectat în simfoniile sale timpurii.În această perioadă și în anii de după numirea sa la curtea Esterhazy din anul 1761, Haydn a compus în diferite feluri și stiluri simfonice mai mult decât în orice alt moment, inclusiv lucrări cu ample elemente concertante, canoane, finaluri de fugi. Aceste stiluri diferite nu ar trebui considerate experimente ci ca răspunsuri la schimbarea cerințelor care includeau probabil interpretare în biserică. În ultimii ani Haydn a răspuns provocărilor speciale cu soluții imaginative neașteptate, ca și în comicul „Il distratto” (nr. 60 – 1774) a cărui șase părți au fost scrise ca un accesoriu muzical pentru o comedie, sau în „Hornsignal” (nr. 31 – 1765) un exemplu strălucit de tratare concertantă în care include diferite solicitări ale cornului. Primele simfonii ale lui Haydn arată o preponderență a ciclului de trei părți, deși de la început a acordat finalurilor simfoniilor sale mult mai mult interes decât celor ale uverturilor operelor tipice. În cursul acestei perioade Haydn a început să folosească din ce în ce mai mult planul care conținea patru mișcări deja constatate în numeroase simfonii austriece : repede – menuet/trio – lent – repede (simfoniile nr. 32, 37 și mai târziu nr. 44 și 68; nr. 15 cu o structură lent – repede - lent în locul primei mișcări rapide) ; lent –repede - menuet/trio – repede (simfoniile nr. 5, 11, 21, 22, 34 și 49; nr. 18 cu structura lent - repede-tempo di minuetto) și ciclul standard final, repede – lent – menuet/trio – repede (începând cu simfoniile nr. 3 - 6,7,8 – trilogia „Le matin”, „Le midi” și „Le soir” - și nr. 14, 20, 33 și 36).