Campania Gallipoli, denumită și Campania din Dardanele, bătălia de la Gallipoli sau bătălia de la Çanakkale (în ), a fost o campanie a Primului Război Mondial ce a avut loc între 25 aprilie 1915 și 9 ianuarie 1916 în Peninsula Gallipoli (Gelibolu în Turcia modernă) din Imperiul Otoman. Peninsula formează malul nordic al Dardanelelor, o strâmtoare ce furniza o cale maritimă către Imperiul Rus, unul dintre statele Antantei din timpul războiului. Intenționând să asigure controlul asupra acestei rute, aliații Rusiei, Regatul Unit și Franța, au lansat un atac naval urmat de o debarcare pe peninsulă, cu scopul de a captura capitala otomană Constantinopol (astăzi Istanbul). Atacul naval a fost respins și, după opt luni de lupte, cu multe pierderi de ambele părți, campania terestră a fost abandonată, iar forța de invazie a fost retrasă în Egipt.

Campania a fost una dintre cele mai mari victorii otomane din timpul războiului. În Turcia, ea este considerată un moment definitoriu al istoriei țării: o ultimă reușită în apărarea țării în timp ce Imperiul Otoman se prăbușea. Lupta a format baza Războiului Turc de Independență și a proclamării Republicii Turcia opt ani mai târziu sub conducerea lui Mustafa Kemal (Kemal Atatürk), care a ieșit în evidență drept comandant militar la Gallipoli. Campania este adesea considerată a fi momentul apariției conștiinței naționale în Australia și Noua Zeelandă, iar data debarcării, 25 aprilie, este denumită „” cea mai importantă comemorare a soldaților morți și a veteranilor de război în cele două țări, mai importantă decât .

Context

Intrarea Imperiului Otoman în război La începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman avea reputația de „Bolnavul Europei”, slăbit de instabilitate politică, înfrângeri militare și lupte interne ce au urmat unui secol de declin. În 1908, un grup de tineri ofițeri, denumiți Junii Turci, au preluat puterea la Constantinopol, iar Mehmed al V-lea a fost ulterior pus pe tron ca sultan cu rol decorativ în 1909. Noul regim a implementat un program de reforme cu scopul de a moderniza învechitul sistem politic și economic și de a redefini compoziția rasială a imperiului. Susținător entuziast, Germania a investit mult în acest demers. Diplomații germani au căpătat influență din ce în ce mai mare, în ciuda faptului că înainte Regatul Unit fusese puterea dominantă în regiune, iar ofițerii germani au oferit asistență pentru pregătirea și reînzestrarea armatei.

În ciuda acestei susțineri, resursele economice ale Imperiului Otoman au fost epuizate de costurile Războaielor Balcanice din 1912 și 1913, iar Franța, Regatul Unit și Imperiul German au oferit ajutor financiar. O facțiune germanofilă influențată de Enver Pașa, fostul atașat militar otoman la Berlin, se opunea majorității anglofile din cabinetul otoman și încerca să asigure relații strânse cu Germania. În decembrie 1913, germanii au trimis o misiune militară la Constantinopol, condusă de generalul . Poziția geografică a Imperiului Otoman însemna că Rusia și aliații săi Franța și Regatul Unit au un interes semnificativ față de neutralitatea turcilor, în cazul unui război în Europa.

În timpul Crizei Sarajevo din 1914, diplomații germani au oferit Turciei o alianță anti-rusească și achiziții teritoriale în Caucaz, nord-vestul Iranului și . Facțiunea anglofilă a cabinetului a rămas izolată datorită concediului ambasadorului britanic până pe 18 august. Pe măsură ce criza din Europa se adâncea, politica otomană a fost aceea de a obține o garanție a integrității teritoriale și potențiale avantaje, fără a lua în calcul perspectiva ca britanicii să intre într-un război european. La 30 iulie 1914, două zile după izbucnirea războiului în Europa, liderii otomani au acceptat să semneze un tratat secret de alianță cu Germania împotriva Rusiei, deși nu îi obliga la acțiune militară imediată.

La 2 august, britanicii au rechiziționat două vase de luptă moderne—Sultân Osmân-ı Evvel și Reșadiye pe care șantierele navale britanice începuseră să le construiască pentru Marina Otomană—înstrăinându-și astfel elementele anglofile din Constantinopol, în ciuda ofertei de compensație condiționată de menținerea neutralității.< Această acțiune a tensionat relațiile diplomatice între cele două imperii, iar guvernul german a oferit Marinei Otomane două crucișătoare, SMS Goeben și SMS Breslau, într-o încercare de a dobândi influență. Aliații au încercat să intercepteze vasele, care au scăpat când guvernul otoman a deschis Dardanelele pentru a le lăsa să treacă spre Constantinopol, deși, ca stat neutru, legislația internațională îi obliga să blocheze transporturile militare. Permițând vaselor germane să pătrundă în Dardanele, otomanii și-au confirmat legăturile cu Germania.

În septembrie, misiunea navală britanică în Imperiul Otoman, stabilită în 1912 sub comanda amiralului Arthur Limpus, a fost rechemată datorită îngrijorărilor crescânde că Turcia va intra în curând în război. Contraamiralul  din Marina Imperială Germană a preluat comanda asupra marinei otomane. Acționând fără ordine din partea guvernului otoman, la 27 septembrie, comandantul german al fortificațiilor din Dardanele a ordonat închiderea strâmtorii, contribuind la impresia că otomanii sunt „în tabăra germană”. Prezența navală germană și succesul armatelor germane pe toate fronturile au dat facțiunii germanofile din guvernul otoman suficientă influență pentru a declara război Rusiei.

La 27 octombrie, Goeben și Breslau, rebotezate Yavûz Sultân Selîm și respectiv Midilli, au ieșit în Marea Neagră, au bombardat portul rus Odesa și au scufundat câteva vase rusești. Otomanii au refuzat cererile Antantei de a expulza misiunile germane și, la 31 octombrie 1914, au intrat oficial în război de partea Puterilor Centrale. Rusia a declarat război Turciei la 2 noiembrie. A doua zi, ambasadorul britanic a plecat de la Constantinopol și vasele britanice din largul Dardanelelor au bombardat cetățile defensive de la Kum Kale și Seddulbahir. Un proiectil a lovit un depozit de arme, a împrăștiat armele și a ucis 86 de soldați.

Regatul Unit și Franța au declarat război Turciei la 5 noiembrie, iar otomanii au proclamat jihadul (războiul sfânt) în aceeași lună, lansând o ofensivă în Caucaz împotriva rușilor, pentru a redobândi fostele provincii turcești de acolo. Luptele au început și în Mesopotamia, urmate fiind de o debarcare britanică cu scopul de a ocupa terenurile petrolifere din Golful Persic. Otomanii s-au pregătit să atace Egiptul la începutul lui 1915, cu scopul de a ocupa Canalul Suez și de a întrerupe ruta prin Mediterana către India și Orientul Îndepărtat. Strachan scria că, în retrospectivă, beligeranta otomanilor era inevitabilă, odată ce vaselor Goeben și Breslau li s-a permis să intre în Dardanele și că întârzierile ulterioare au fost cauzate de nepregătirea otomanilor pentru război și de neutralitatea Bulgariei, mai degrabă decât de vreo incertitudine pe tema polticii.

Strategia Antantei și Dardanelele left|thumb|Accesul maritim către Rusia prin Dardanele Britanicii plănuiau o invazie amfibie lângă Alexandretta înainte să fie prezentată pentru prima oară ideea operațiunii din Dardanele de către Boghos Nubar în 1914. Ea a fost pusă la cale de feldmareșalul Lord Horatio Kitchener pentru a izola capitala de Siria, Palestina și Egipt. Alexandretta era o zonă cu populație creștină și centrul strategic al rețelei feroviare a Imperiului – capturarea sa ar fi tăiat Imperiul Otoman în două. Viceamiralul Sir Richard Peirse, East Indies Station, i-a ordonat căpitanului Frank Larkin al vasului HMS Doris să se deplaseze spre Alexandretta la 13 decembrie 1914. În același timp, în aceeași zonă, crucișătorul rusesc 'Askold și cel francez Requin efectuau operațiuni similare. Kitchener a lucrat la acest plan până în martie 1915. El a fost începutul efortului reușit al britanicilor de a declanșa o Revoltă Arabă. Debarcarea de la Alexandretta a fost abandonată deoarece ar fi necesitat mai multe resurse militare decât putea Franța să aloce, iar din punct de vedere politic Franța nu dorea ca britanicii să opereze în sfera lor de influență, poziție pe care Regatul Unit o acceptase în 1912.

Până la sfârșitul lui 1914, însă, războiul de pe Frontul de Vest ajunsese în impas; contraofensiva franco-britanică din prima bătălie de pe Marna luase sfârșit și britanicii suferiseră numeroase pierderi în  din Flandra. Se săpaseră tranșee de ambele părți, de la frontiera Elveției până la Canalul Mânecii, războiul de manevră luând sfârșit și lăsând loc războiului de tranșee. Imperiul German și Austro-Ungaria au închis ruta comercială terestră între Regatul Unit și Franța în vest și Rusia în est. Marea Albă din nordul arctic și Marea Ohotsk din Orientul Îndepărtat erau înghețate pe timp de iarnă și îndepărtaet de Frontul de Est, Marea Baltică era sub blocada Kaiserliche Marine (Marina Imperială Germană) și intrarea în Marea Neagră prin Dardanele era controlată de Imperiul Otoman. Dacă Imperiul ar fi rămas neutru, se puteau trimite Rusiei provizii prin Dardanele, dar înainte de intrarea otomanilor în război, strâmtorile fuseseră închise și în noiembrie calea navigabilă a început să fie minată.

Propunerea ministrului francez de justiție Aristide Briand din noiembrie de a ataca Imperiul Otoman a fost respinsă, iar tentativa britanicilor de a-i plăti pe otomani pentru a trece de partea Antantei a eșuat. În aceeași lună, Winston Churchill, , a propus un atac naval asupra Dardanelelor, bazându-se parțial pe rapoarte false privind capacitatea de luptă a otomanilor. Churchill dorea să folosească un mare număr de vase depășite, care nu puteau opera împotriva flotei germane, într-o operațiune în Dardanele, cu o mică forță de ocupație din partea forțelor terestre. Exista speranța că un atac asupra otomanilor va atrage în război de partea Antantei și Bulgaria și Grecia (ambele recent independente fața de otomani). La 2 ianuarie 1915, Marele Duce Nicolae al Rusiei a apelat la Regatul Unit pentru asistență contra otomanilor, care efectuau o ofensivă în Caucaz. Au început planurile pentru o  în Dardanele pentru a devia trupe de pe teatrul de luptă din Caucaz.

Campania navală

Tentativa de a forța Strâmtorile thumb|Hartă grafică a Dardanelelor La 17 februarie 1915, un avion maritim britanic decolat de pe  a efectuat un zbor de recunoaștere deasupra strâmtorii. Două zile mai târziu, a început primul atac asupra Dardanelelor când o forță anglo-franceză ce cuprindea și cuirasatul britanic  a demarat un bombardament de la distanță asupra artileriei otomane de pe coastă. Britanicii intenționau să utilizeze cele opt avioane de pe Ark Royal‍ pentru a asigura precizia bombardamentului, dar starea vremii le-a făcut pe toate, cu excepția unui , inutilizabile. O perioadă de vreme rea a încetinit faza inițială, dar până la 25 februarie, cetățile exterioare fuseseră distruse și intrarea deminată. După aceasta, pușcașii marini regali au debarcat pentru a distruge tunurile de la Kum Kale de pe coasta de nord-est a Asiei și de la Sedd el Bahr în capătul sudic al Peninsulei Gallipoli, în timp ce bombardamentul naval s-a deplasat către bateriile dintre Kum Kale și Kephez.