Satyricon (1969) este un film cult, în regia lui Federico Fellini, o adaptare liberă a faimoasei opere omonime a lui Petroniu, după un scenariu scris de acesta împreună cu Bernardino Zapponi, realizat ca o coproducție italiano-franceză,
Înainte de a-l regiza, Federico Fellini a declarat despre acest film: Vreau să fac un basm misterios și sugestiv.Savel Stiopul, „Satyricon”, în revista Noul Cinema, nr. 6 din 1990 (nr. 327, anul XXIX), p. 15.
Rolurile principale sunt interpretate de Martin Potter, Hiram Keller și Max Born, alături de Salvo Randone, Mario Romagnoli, Capucine și Alain Cuny. Imaginea filmului a fost realizată de Giuseppe Rotunno, scenografia și costumele au fost concepute de Danilo Donati, iar muzica a fost compusă de Nino Rota.
Filmul a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția din 1969. Pentru realizarea sa, Federico Fellini a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor.
Rezumat
În Roma imperială din timpul domniei lui Nero, tânărul Encolpio deplânge pierderea lui Gitone, care l-a părăsit pentru prietenul și rivalul său, Ascilto. El află că Ascilto l-a vândut pe Gitone actorului Vernacchio. Encolpio îl găsește într-un teatru, unde participă la un spectacol grotesc numit „Miracolul împăratului”, și îl recuperează.
Cei doi se întorc în locuința lui Encolpio, aflată într-o clădire aglomerată numită Insula Felicles. În timpul nopții, Ascilto pătrunde în cameră, iar conflictul dintre cei doi tineri izbucnește din nou. Ei hotărăsc să își împartă bunurile și să se despartă, dar amândoi îl revendică pe Gitone. Lăsat să aleagă, acesta decide să plece împreună cu Ascilto. Cuprins de disperare, Encolpio se gândește să se sinucidă, însă un cutremur puternic distruge clădirea și îl obligă să fugă.
Într-un muzeu de artă, Encolpio îl întâlnește pe poetul Eumolpo, care deplânge degradarea artei și lăcomia contemporanilor săi. Poetul îl invită la ospățul organizat de Trimalcione, un fost sclav devenit extrem de bogat. Banchetul este dominat de excese, mâncare din abundență și spectacole extravagante. Fortunata, soția gazdei, dansează pentru invitați, dar este umilită de soțul său. Când Trimalcione își recită propriile versuri, Eumolpo îl acuză că a plagiat din poetul Lucrețiu. Furios, Trimalcione poruncește ca Eumolpo să fie torturat. Mai târziu, invitații sunt conduși la mormântul somptuos al gazdei, unde aceasta își înscenează propria înmormântare. După ospăț, Encolpio îl ajută pe poetul rănit, iar Eumolpo îi transmite simbolic „spiritul poeziei”.
Encolpio, Ascilto și Gitone sunt capturați și urcați pe corabia negustorului Lica, alături de alți tineri destinați plăcerilor împăratului. Lica îl provoacă pe Encolpio la o luptă și îl învinge, dar, impresionat de frumusețea acestuia, hotărăște să se căsătorească cu el. Ceremonia este binecuvântată de Trifena, soția lui Lica.
Când corabia ajunge pe insula împăratului, călătorii descoperă că acesta a fost înlăturat de la putere. Tânărul suveran se sinucide, iar soldații noului conducător ocupă vasul și îl decapitează pe Lica. Profitând de haos, Encolpio și Ascilto fug în interiorul insulei. Ei găsesc o vilă abandonată, ai cărei proprietari și-au eliberat sclavii și s-au sinucis pentru a nu cădea în mâinile oamenilor noului împărat.
Cei doi își petrec noaptea în vilă, alături de o sclavă care a ales să rămână acolo. La sosirea soldaților, Encolpio și Ascilto fug și ajung într-o regiune deșertică. Acolo întâlnesc o femeie cu dorințe sexuale nesățioase, precum și un slujitor care le vorbește despre un hermafrodit considerat semizeu și venerat pentru presupusele sale puteri vindecătoare.
Sperând să obțină o răscumpărare, Encolpio și Ascilto, ajutați de un mercenar, răpesc ființa sacră din templul său. Expusă căldurii deșertului și lipsită de apă, aceasta moare. Mercenarul îi învinovățește pe cei doi și încearcă să îi ucidă, dar este învins.
Capturat din nou, Encolpio este introdus într-un labirint și obligat să joace rolul lui Tezeu într-o confruntare cu un gladiator costumat în Minotaur. Lupta face parte dintr-un festival organizat în cinstea lui Momus, zeul râsului. Impresionat de rugămințile adversarului său, gladiatorul îi cruță viața. Drept răsplată, organizatorii i-o oferă pe Arianna și îi cer să întrețină relații cu ea în fața mulțimii. Encolpio nu reușește să răspundă așteptărilor spectatorilor și este ridiculizat public.
Eumolpo reapare și îl conduce în Grădina Plăcerilor, unde un tratament neobișnuit ar trebui să îi redea virilitatea, însă încercarea eșuează. Stăpâna locului îi povestește despre Enotea, o femeie cu puteri magice. Encolpio și Ascilto pornesc în căutarea acesteia și ajung la locuința ei. După ce bea o poțiune, Encolpio cade sub vraja Enoteei, care îi redă puterea pierdută.
La scurt timp, Ascilto este ucis pe un câmp de luntrașul care îi însoțise. Rămas singur, Encolpio hotărăște să se alăture lui Eumolpo într-o călătorie spre Africa. Poetul a murit însă între timp și a lăsat în testament o condiție neobișnuită: averea sa va reveni numai acelora care acceptă să îi mănânce trupul. Moștenitorii se supun, dar Encolpio refuză să participe.
Căpitanul corabiei îi permite totuși să li se alăture marinarilor care pornesc spre noi teritorii. În timp ce o insulă apare la orizont, Encolpio începe să povestească despre călătoria sa, însă relatarea se întrerupe în mijlocul unei fraze. Filmul se încheie cu imaginile personajelor transformate în fresce pe zidul deteriorat al unei clădiri, sugerând caracterul fragmentar și incomplet al poveștii.
Distribuție
Martin Potter – Encolpio Hiram Keller – Ascilto Max Born – Gitone Salvo Randone – Eumolpo Mario Romagnoli – Trimalcione Magali Noël – Fortunata Capucine – Trifena Alain Cuny – Lica Fanfulla – Vernacchio Donyale Luna – Enotea Danika La Loggia – Scintilla Giuseppe Sanvitale – Abinna Eugenio Mastropietro – Hermeros Lucia Bosè – femeia care se sinucide Joseph Wheeler – soțul femeii care se sinucide Hylette Adolphe – sclava rămasă în vila abandonată Tanya Lopert – tânărul împărat Gordon Mitchell – mercenarul Luigi Montefiori – Minotaurul Marcella Di Folco – proconsulul Elisa Mainardi – Arianna Pasquale Baldassarre – hermafroditul venerat ca semizeu Carlo Giordana – căpitanul corabiei Alvaro Vitali – noul Cezar Sibilla Sedat – femeia din caravană Lorenzo Piani – soțul femeii din caravană Federico Boido – bărbatul cu cicatrice Samson Burke – gladiatorul Francesco Di Giacomo – cântărețul la liră Richard Simmons – un sclav Suleiman Ali Nashnush – servitorul Trifenei Jessica Dublin – dansatoarea de la ospăț Carole André – un tânăr de la ospăț
Producție Federico Fellini a început să dezvolte proiectul după ce a recitit, în 1967, fragmentele păstrate din Satyricon, opera atribuită scriitorului roman Petronius. Regizorul a fost atras în special de caracterul incomplet al textului și de golurile existente între diferitele episoade. În locul unei reconstituiri istorice convenționale, Fellini a urmărit să creeze o reprezentare imaginară și stranie a Romei antice, asemănătoare unei lumi îndepărtate și necunoscute.
Scenariul a fost scris de Fellini împreună cu Bernardino Zapponi, cu contribuții din partea lui Brunello Rondi și a dramaturgului britanic Charles Wood. Adaptarea păstrează unele dintre episoadele cunoscute ale operei lui Petronius, printre care ospățul lui Trimalcione, dar introduce și numeroase personaje și întâmplări originale. Printre acestea se numără confruntarea lui Encolpio cu Minotaurul, răpirea hermafroditului venerat ca semizeu și întâlnirea cu femeia din caravană. Structura episodică a filmului a fost concepută pentru a reproduce impresia unei opere antice ajunse până în prezent numai în fragmente.
Producția a fost coordonată de Alberto Grimaldi pentru compania Produzioni Europee Associate. În timpul pregătirilor, proiectul lui Fellini a intrat în concurență cu o altă adaptare a romanului, produsă de Alfredo Bini și regizată de Gian Luigi Polidoro. Bini înregistrase anterior titlul Satyricon, iar încercarea lui Grimaldi de a opri realizarea filmului rival nu a avut succes. Pentru a diferenția cele două producții lansate în 1969, filmul lui Fellini a primit titlul oficial Fellini Satyricon.
Filmările s-au desfășurat în principal la studiourile Cinecittà din Roma. Unele scene exterioare au fost realizate la Fiumicino, Latina și în Insulele Pontine, iar secvențele din peșteri au fost filmate în spații aflate sub Colosseum. Decorurile vaste au fost create pentru a evita imaginea familiară a Romei prezentată în filmele istorice tradiționale și pentru a construi o lume intenționat artificială, teatrală și onirică.
Imaginea filmului a fost realizată de Giuseppe Rotunno. Decorurile și costumele au fost concepute de Danilo Donati, care a folosit forme, culori și materiale neobișnuite, fără să urmărească o reproducere arheologică exactă a vestimentației romane. Montajul a fost realizat de Ruggero Mastroianni, iar coloana sonoră a combinat muzica lui Nino Rota cu lucrări și efecte sonore realizate de İlhan Mimaroğlu, Tod Dockstader și Andrew Rudin.
Pentru rolurile principale, Fellini a ales actori tineri relativ puțin cunoscuți: britanicul Martin Potter în rolul lui Encolpio, americanul Hiram Keller în rolul lui Ascilto și Max Born în rolul lui Gitone. Alături de aceștia au fost distribuiți actori consacrați, printre care Salvo Randone, Alain Cuny, Capucine, Magali Noël și Lucia Bosè, precum și numeroși actori neprofesioniști aleși în primul rând pentru înfățișarea lor.
Ca în cazul altor filme regizate de Fellini, scenele au fost turnate în mare parte fără înregistrarea directă a dialogurilor, vocile fiind adăugate ulterior. Mulți dintre interpreți nu vorbeau limba italiană și au fost dublați în etapa de postproducție. Fellini a păstrat uneori în mod intenționat o ușoară lipsă de sincronizare între mișcarea buzelor și replicile auzite, pentru a accentua caracterul artificial și neliniștitor al universului prezentat.
Premii și nominalizări Premii câștigate
Festivalul Internațional de Film de la Veneția, 1969 – Premiul Pasinetti pentru cel mai bun film italian – Federico Fellini
Panglica de Argint, 1970' – cel mai bun actor în rol secundar – Fanfulla, pentru rolul lui Vernacchio
Panglica de Argint, 1970 – cea mai bună imagine color – Giuseppe Rotunno
Panglica de Argint, 1970 – cele mai bune costume – Danilo Donati
Panglica de Argint, 1970 – cea mai bună scenografie – Danilo Donati și Luigi Scaccianoce
Nominalizări și alte distincții
Premiile Oscar, 1971 – cel mai bun regizor – Federico Fellini
Premiile Globul de Aur, 1970 – cel mai bun film străin
Panglica de Argint, 1970 – cel mai bun regizor – Federico Fellini
Panglica de Argint, 1970 – cel mai bun producător – Alberto Grimaldi
Panglica de Argint, 1970' – cea mai bună muzică – Nino Rota
New York Film Critics Circle Awards, 1970 – Federico Fellini s-a clasat pe locul al doilea la categoria cel mai bun regizor
Laurel Awards, 1971 – nominalizare la categoria cel mai bun film străin
Laurel Awards, 1971 – Martin Potter s-a clasat pe locul al zecelea la categoria „Star of Tomorrow – Male”
Filmul a fost propunerea Italiei pentru categoria cel mai bun film străin la cea de-a 42-a ediție a Premiilor Oscar, dar nu s-a numărat printre cele cinci producții nominalizate.
Referințe și note
Legături externe
Categorie:Filme cu teme LGBTQ Categorie:Filme idol Categorie:Filme din 1969 Categorie:Filme regizate de Federico Fellini Categorie:Filme fantastice din 1969 Categorie:Filme de comedie neagră Categorie:Filme de comedie italiene Categorie:Filme de comedie din 1969 Categorie:Filme satirice italiene Categorie:Filme satirice din anii 1960 Categorie:Filme dramatice italiene Categorie:Filme dramatice din 1969 Categorie:Filme cu acțiunea în secolul I Categorie:Filme cu acțiunea în Imperiul Roman Categorie:Filme cu acțiunea în antichitate Categorie:Filme italiene din 1969