Preoții comunei Racovița

Acest articol dezvoltă o secțiune Preoții comunei Racovița a articolului principal, comuna Racovița, Sibiu.

Potrivit obiceiurilor vremii la Racovița se consemnează moștenirea preoției din tată în fiu, uneori chiar și prin gineri. Se întâlnesc astfel familii de preoți ai căror urmași au slujit zeci de ani la rând cum au fost: Doican, Dobra, Cîndea și Totan în prima jumătate a secolului al XVIII-lea sau Florianu în perioada 1855-1940.

Cu referire la perioada anterioară secolului al XIX-lea, în aceste familii, tatăl era întotdeauna și dascălul fiului său, pe care îl pregătea să-i ia locul în sat sau în altă parte. Adeseori însă, preoții se recrutau și din rândurile dascălilor sau cantorilor care dovedeau sârguință și pricepere în tipicul bisericesc. În cazul când aceștia erau iobagi, trebuiau să se răscumpere în prealabil din iobăgie, plătind în acest scop o anumită sumă de bani domnului de pământ pe proprietatea căruia trudea.

Preoții se alegeau de către obștea satului, cu aprobarea stăpânilor, care-i recomandau pentru hirotonire. Uneori protopopii erau aceia care recomandau direct episcopilor pe preoții vrednici de a fi hirotoniți, după cum nu erau rare cazurile de hirotoniri directe de către înalții ierarhi.K. Hitchins și I. Beju, Documente privitoare..., p. 21. Pregătirea pe care viitorii preoți o făceau în sânul familiei, pe lângă alți preoți sau protopopi iar uneori prin chiliile mănăstirilor din jur, era adesea insuficientă, mulți dintre aceștia rămânând neștiutori de carte, situație pe care au căutat s-o speculeze uneori în folosul lor principii calvini.S. Meteș, Istoria bisericii..., p.190, 283-284. Problema a fost generală și pentru rezolvarea ei s-a luat și o hotărâre în Dieta din 1640.P. Filimon, Protestantismul și românii din Ardeal, Arad, 1938, p. 51.

O primă reglementare în ceea ce privește pregătirea clerului a adus-o Sinodul din 1700, care a hotărât ca

Se punea astfel capăt unor practici arbitrare folosite în numirea preoților, constând în aceea că uneori era de ajuns o simplă dovadă de la credincioșii satului că cel în cauză era vrednic de a-i păstori, sau când „singhelia” se obținea cu sume de bani date vlădiculuiS.Meteș, Istoria bisericii..., p. 458.. Frecvente erau și cazurile în care, din cauza numărului mare al preoților din sat, numirea în funcție se făcea în urma unei „tocmeli” (înțelegeri), fiind preferat cel cu pretențiile cele mai modeste, indiferent de pregătirea sa.

O dată cu înființarea școlilor din Blaj în 1754, pe băncile acestora încep să se formeze preoți cu studii temeinice, fiind de presupus că cel puțin după anul 1800 toți preoții satului s-au format în acest centru cultural duhovnicesc. Nu este exclus ca cel puțin în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte din preoții Racoviței să fi fost pregătiți și pe lângă mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde a ființat o școală de pregătire a preoților.V. Tohăneanu, Mânâstirea..., p. 529.

Numărul preoților Caracteristic pentru viața bisericească până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost numărul mare al preoților existenți în sat. Astfel, în 1721 în Racovița sunt conscriși șapte preoțiA.Gîlea, Conscrierea preoților..., p.59., număr care se întâlnește și în 1773A.Bunea, Episcopul..., p.383.. Tendințe de reglementare a numărului lor s-au manifestat încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel, o hotărâre a guvernului ardelean din 29 martie 1699 întărită cu un decret al împărătesei Maria Terezia din 9 septembrie 1743, prevedea ca la 90 de familii de credincioși să existe un preotL.Patachi, Biserica din Săcel..., p.679; A.Bunea, Statistica..., Sibiu, 1901, p.1..

O altă reglementare în această problemă s-a făcut în 20 decembrie 1757. Deoarece prin aceasta se urmărea scutirea preoților de unele daturi(taxe), s-a hotărât ca în satele mari să se scutească un preot și doi capelani(diaconi), în satele mijlocii un preot și un capelan iar în satele mici doar un singur preotD.Furtună, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea, Vălenii de Munte, 1915, p.122-123.. Preoții nescutiți erau socotiți ca „supranumerari” și pentru a scăpa și ei de unele dări, erau numiți în diferite funcții bisericești ca: învățători, clopotari, cantori, crîsnici, legători de cărți etc.S.Meteș, Istoria bisericii..., p.460.. Conform celor mai de sus, în Racovița în anul 1756 structura „corpului” preoțesc din sat era următoarea: Preoți în funcție: Popa Toma Totan senior și Popa Pavel. Cantor: Iosif Totan. Capelani: Popa Toma Dobra și Popa Toma Totan junior. Ludimagister: Popa StanA.S.S.Fond U.C.P., Racovița, Tabele de contribuții din anul respectiv.. Militarizarea Racoviței în 1765 a atras după sine reglementări stricte atât ce privește numărul preoților cât și a criteriilor de selecție și denumire a lor. Dacă în 1776 numărul acestora a fost de treiIdem, Fond Corpul XII, dosar 8/1776., spre sfârșitul secolului al XVIII-lea el s-a redus la unul, situație care a rămas în vigoare până astăzi. Din 1765, preoții trebuiau să fie absolvenți ai seminarului de la Blaj, numirea lor urmând a fi aprobată atât de către comandantul companiei cât și de cel al regimentului. Pentru reducerea numărului preoților la minimul necesar, se pornea de la principiul ca slujitorii bisericii fiind scutiți de sarcinile militare, nu se admitea ca pentru un „post” să fie scutite două sau mai multe persoane, deoarece „...cu scutirea mai multor persoane, numai pătimește înalta slujbă.” Arhiva familiei Florianu, Fond Regimentul I de la Orlat, passim. Starea materială a preoților

Până în anul 1659, preoții aveau statut de iobagi, fiind lipsiți de avere personală și erau obligați de a da zeciuială preoților străini. Abia după anul 1659 ei au fost scutiți de taxe și de alte sarcini iobăgești cu condiția să îmbrățișeze preceptele calvineIstoria românilor, III, București, 1964, p. 222-223.. De altfel, tot urmând scopuri confesionale, încă de pe vremea vlădicului Dosoftei (1622-1627), principele Gabriel Bethlen, mai apoi alți urmași ai săi la tronul Transilvaniei, au acordat unele imunități preoților în funcție.S. Meteș, Istoria bisericii..., p. 186, 193, 278, 462, nota 2, 464-466, passim. Aceste facilități explică de unde pornea dorința multor români de a îmbrățișa cariera preoțească și, deci, numărul mare al preoților din satele ardelene.P. Filimon, Protestantismul..., p. 13.

Ca iobagi, preoții lucrau câmpul în rând cu enoriașii lor și doar îmbrăcămintea și portul bărbii îi deosebeau de aceștia.S. Reli, Originea și evoluția istorică a costumului preoțesc la români, Cernăuți, 1936, passim. Preoții nu aveau dreptul de a primi nimic de la credincioși în schimbul serviciilor duhovnicești prestate ci, dimpotrivă, erau împovărați cu taxe de toate felurile. Abia sub conducerea lui Sava Branković s-a hotărât ca preoților să li se dea de către fiecare enoriaș 10 bani, o „mierță” de grâu, zile de clacă precum și pielicele de miel în ziua de Sfântul Gheorghe, Ispas și Rusalii, lucru nerespectat de fapt întotdeauna.

Cu toate promisiunile făcute de către promotorii Unirii cu Roma, situația materială a clerului care a intrat în comuniune cu Roma, nu s-a îmbunătățit substanțial după 1700, deși Sinodul din acest an a prevăzut ca fiecare casă era datoare să dea preotului o claie de grâu, o „feldără” de ovăz și două zile de clacă.V. Graman, Istoria basericei romanesci unite cu Roma, Blasiu, 1884, p. 91. Din aceste venituri preoții erau obligați, la rândul lor, să plătească atât contribuția față de stat, cât și față de vlădică.

Împotriva acestei stări de lucruri s-a ridicat cu hotărâre episcopul Inocențiu Micu-Klein, într-unul din memoriile sale înaintate Curții de la Viena, în care arăta că:

Abia în 1743 episcopul Inocențiu Micu-Klein a reușit, după multă insistență, să obțină pentru preoțimea unită atât porție canonică (eclejie), loc de casă și de biserică, cât și „capeții” (catități de cereale) de la credincioșii lor constând din: două „feldăre”(1 feldără ≈ 15 kg) de grâu, o „feldără” de ovăz, una de cucuruz. două mănuși de cânepă iar din localitățile unde se cultiva vița de vie și 1/2 „vadră” (1 vadră = 10 litri) de vin, anual. Văduvele dădeau doar 1/2 din „capeții” în timp ce săracii „sloveau” (plăteau) doar cinci „denari”.D. Furtună, Preoțimea românească..., p. 119-120; Șematismul jubiliar..., p. 25. Preoții mai aveau dreptul de a primi la Bobotează câte trei denari, o coastă, un colac și un fuior de cânepă,A. Bunea, Episcopul..., p. 142; Ș. Meteș, Viața bisericească..., p. 28. obicei care s-a păstrat până la sfârșitul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea.

Urmașul lui Sava Branković, Varlaam, a stabilit astfel simbria (salariul) preoților din Ardeal: „...Tot omul să-i dea o claie de grâu și una de ovăz și o zi de coasă și una de secere, până seara. În ziua de Sfântul Petru, un caș iar cine nu are oi, să plătească prețul cașului... De botez, 12 bani; de cununie, 12 bani”. Credincioșii erau obligați să repare casa popii și să-l stimeze pe acesta. „Stola”, preoții și-o încasau anevoios, motiv pentru care aceștia la rândul lor, nu-și puteau plăti contribuția către stat și nici dajdia de un florin care se cuvenea vlădicului.S. Meteș, Istoria bisericii..., p. 469. Episcopul Petru Pavel Aron (1751-1764) a reușit să obțină și el de la Curtea din Viena pentru preoții uniți sesii în suprafață de circa 5 jugăre (9 „gălete”) și fânețe de patru care de fân. Printr-un decret al Mariei Terezia din 15 iunie 1759, porțiile canonice ale preoților au crescut la 20 gălete și 15 care de fân.D. Furtună, Preoțimea românească..., p. 120.

Starea precară a preoților s-a menținut și pe timpul graniței militare. Se confimă acest lucru prin raportul lui Johann Cristani von Rall din 1777, în care se scotea în evidență faptul că preoții câștigau puțin de pe urma slujbei lor, motiv pentru care erau siliți a-și asigura existența muncind pământul în rând cu ceilalți locuitori. Porția canonică avea aceeași întindere ca și în 1759, aceasta fiind scutită de orice fel de impozit, atâta timp cât nu depășea întinderea stabilită.George Barițiu, Materialu..., în Transilvania, XVI, nr. 9-10/1885, p. 66.

Cu referire strictă la Racovița, raportul respectiv menționa că porțiile canonice ale preotului și capelanului erau doar de 10 feldăre de semănătură și cinci care de fânArhiva familiei Florianu, Fond Regimentul I grăniceresc român, Muster-Liste din 1777, coala 72, p.4.. Cu timpul, porția canonică a preotului racovicean a fost substanțial mărită, astfel încât în anul 1840 aceasta avea o întindere de 10 jugăre pământ arabil și cinci jugăre de fânețe, de pe care se obțineau 15 care de fânIdem, doc.nr.355/1840.. Venitul porției canonice în 1887 a fost de 41 de florini și 91 cruceri iar valoarea „capețiilor” de 64 floriniAPORRacovița, Protocolul corespondenței oficioase 1877-1889, doc.nr.64/1887.. În 1927 „clejia popii ” avea o suprafață de 15 jugăre, dintre care șase jugăre teren arabil iar restul fânețe.Arhiva familiei Florianu, passim.

Pe de altă parte, biserica a avut și averea sa proprie, constituită fie din înzestrări datorate organelor statale, fie din danii ale credincioșilor. Dacă în anul 1733 aceasta era în suprafață doar de o câblă, pe timpul episcopului Petru Pavel Aron a crescut la 4 gălete și jumătateIdem, Statistica românilor..., p. 15.. Unsprezece ani mai târziu, din motive necunoscute, averea bisericii scăzuse la 1/2 câble.V. Ciobanu, Statistica românilor..., p. 79. Situația s-a îmbunătățit doar în perioada graniței militare, astfel încât în 1851 numai suprafața arabilă a acestei averi se ridica la peste șapte jugăre.Arhiva familiei Florianu, Fond Regimentul I grăniceresc român, Proces verbal de predare preluare a Racoviței în administrația civilă, datat 30 martie 1851.

În anul 1921, structura averii bisericii a fost următoarea: Teren arabil - 11.9 jugăre. Grădini - 1.5 jugăre. Fânețe - 4.1 jugăre,APORRacovița, Inventar despre averea mobilă și imobilă a parohiei Racovița la finea anului 1922.