Societatea medievală era organizată de un sistem social și politic cunoscut sub denumirea de feudalism. Acesta a fost un sistem de organizare a societății în care aristocrația agrară și militară stăpânea pământul și țăranii. Structurile s-au impus în toată Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai bine în Franța, în secolele IX-XIV. Nobilii și țărani erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală.Dictionar politic - Feudalism Nobilii, posesorii de pământuri, dețineau puterea economică și politică. Țăranii, lucrători ai pământului, și-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în șerbie. Alături de aceste categorii, locuitorii orașelor au început să joace un rol tot mai important în viața societății, pe măsură ce s-au dezvoltat meșteșugurile și comerțul.

Nașterea sistemului feudal Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât și în Europa, în condițiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situație, statul fiind lipsit de autoritatea necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legați de brazdă (foștii sclavi înlocuiți prin șerbi). Aceeași situație economică a adus și în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimțită, reciprocă, așa încât inferiorul (vasalul) primea anumite drepturi, iar superiorul (seniorul) își recunoștea unele îndatoriri. Denumirile de "senior" și "vasal" sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie și mai completă a sistemului feudal de relații între membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite militare. Numai acești războinici, singurii care aveau libertatea de a-și alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiții de supunere față de mai-marele său (seniorul).

Așadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere și, în același timp, de stăpânire a pământului, cu țăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi împărțitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceștia fiind totodată seniori pentru o mulțime de vasali mai mici, fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ și oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind socotiți mai presus de mulțimea de rând, a oamenilor liberi și neliberi, se înrudeau numai între ei și erau mândri de vechimea poziției în care se găseau, moștenită de la strămoșii lor: aceștia erau nobilii.

Paralel cu elita militar, nobiliară, societatea medievală creștină cunoștea și un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai Bisericii (clerici).Andrei Pippidi, Monica Dvorski, Ioan Grosu - Istorie, clasa a VI-a (Ed. Corint, 2001, ISBN 973-9281-72-9), pag. 19 Viața într-un lăcaș de rugăciune, fie el biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiția liberă. Ca mijlocitori între oameni și Dumnezeu, clericii ocupau o poziție privilegiată. Primind numeroase danii de pământuri, așezămintele religioase au devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le dețineau în deplină folosință, ca și pe șerbii care le cultivau.

Occidentul Europei

În vremea aceea, pământul era împărțit în moșii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliți să-și împartă moșiile în loturi și să le dea în folosință țăranilor. În schimb, țăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă și-i lucrau și partea lui de moșie, beneficiind, totodată, de protecția acestuia.

Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut și spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte armele și de un cal pentru acesta.

Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe timpul Carolingienilor, oștenii erau obligați să se echipeze și să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreț costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreți. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze și să se înarmeze, regii au fost siliți să le împartă pământul. Regele era stăpânul întregului pământ și, după tradiția germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, și cel care îl primea avea drept de folosință asupra lui, în schimbul serviciilor aduse.

Adeseori, țăranii liberi, care dețineau sau nu pământ, se închinau unui nobil pentru a obține ocrotirea acestuia.

Estul Europei

În Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a existat în Imperiul Bizantin și în statele balcanice. Boierimea datora slujbă credincioasă domnului țării care era proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic și toți trebuiau să-i dea ascultare. Boierii erau, în același timp, mari proprietari de pământ, dar și dregători domnești. Din această cauză, boierii participau la administrarea țării. Boierii aveau obligația de a-l însoți pe domn în campaniile sale militare și de a-i aduce cete de luptători, recrutați de pe moșiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea țării și împărțirea dreptății.

Se pare că aristocrația cea mai veche cunoscută de feudalismul românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor cu pecenegii, cumanii și tătarii, care exploatau populația locală și bogățiile naturale (pește, sare, pășuni). Boierii din țările române erau stăpâni deplini pe moșiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boierești erau întreținute cu ajutorul țăranilor dependenți (vecini sau rumâni) sau al țăranilor așezați cu învoială (oameni liberi fără pământ). Obligațiile lor față de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) și taxe bănești.

Alături de această țărănime aservită exista și o puternică țărănime liberă, organizată în obști sătești, ce purta diferite denumiri. Reprezentanții acestor sate libere se numeau moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Însă, în ambele țări, ca și în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau numărul redus al brațelor de muncă, precum și starea de nesiguranță pricinuită de războaie.

Lumea orientală În Orient, economia rurală păstrează caracteristicile sale anterioare. Societatea rurală era împărțită între o majoritate de țărani săraci și o minoritate de mari proprietari. Țăranul trebuia să plătească impozit statului și multe alte obligații marilor proprietari funciari. Curând, situația lor a devenit grea, ei ridicându-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de aceste revolte.

Ca și în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor. Deși sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea musulmană sau în Spania; producțiile agricole au fost mai mari și prin introducerea și difuzarea de noi culturi.

Formele de viață din China, în cultura căreia se întâlnesc filosofia lui Confucius și budismul, legea milei față de săraci, au trecut apoi în Coreea și de acolo în Japonia. Aceste țări n-aveau nicio legătură cu lumea europeană.

Nobilimea Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un șanț larg și adânc, plin cu apă rosie, îi împiedica pe dușmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor, magazii și grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de seu și de ceară. Locuințele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai luminoase și mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se refugieze acolo țăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu vitele și cu toți locuitorii.

În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență, ci și un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și aresta, drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimișii regelui nu puteau călca pe moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaș. Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al așezămintelor bisericești posesoare de feude.

Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau măiestria în mânuirea armelor). Vânătoarea era un alt fel de exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.

Raporturile dintre seniori și vasali

Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-și recunoască în mod solemn dependența de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-și depune omagiul, declarând că devine „omul lui”.

În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului și învestirea creau între senior și vasal o serie de obligații reciproce.

Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea și averea seniorului. Aceasta era datoria de credință (fidelitatea). Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul își înălța fiul la rangul de cavaler sau își mărita fiica sau când el însuși pornea în cruciadăMedieval Crusades Splash/Home Page, vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani.

La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul erau legați deci printr-un adevărat contract.

Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau abuza de drepturile sale față de acesta își pierdea drepturile asupra feudului.

În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoșteau și o exprimau în termeni preciși.

Cavalerul