Ofelia este un personaj fictiv din tragedia Hamlet scrisă de dramaturgul englez William Shakespeare. Este o tânără nobilă din Danemarca, fiica lui Polonius, sora lui Laertes și viitoare soție a Prințului Hamlet. Datorită acțiunilor lui Hamlet, Ofelia înnebunește, ceea ce duce la moartea ei prin înecare. Ofelia și Regina Gertrud sunt singurele personaje feminine ale piesei.

Deși acțiunea piesei Hamlet se desfășoară în Danemarca, numele Ofeliei, asemenea multor altor personaje, nu are origine daneză. El apare pentru prima dată în poemul „Arcadia” (1504) al lui Jacopo Sannazaro, unde este folosit sub forma Ofelia, și se crede că provine din grecescul vechi ὠφέλεια (ōphéleia), care înseamnă „beneficiu”.

Ofelia se dovedește a fi o fiică ascultătoare și o tânără iubită de mulți dintre cei din jurul ei. Atunci când Polonius îi cere să nu-l mai vadă pe Hamlet, ea se supune fără ezitare. Mai târziu, la îndemnul tatălui, acceptă să organizeze o întâlnire cu Hamlet, pentru ca Polonius și Claudius să-l poată supraveghea. Prin comportamentul ei supus și sincer, Ofelia se constituie într-un contrast puternic față de Hamlet și Laertes, influențându-le și reflectându-le în același timp atitudinile.

Rezumat

În prima sa apariție vorbită din piesă, Ofelia este prezentată alături de fratele ei, Laertes, aflat pe punctul de a pleca în Franța. Înainte de plecare, Laertes o sfătuiește să fie prudentă în privința sentimentelor ei pentru Hamlet, amintindu-i că, în calitate de moștenitor al tronului Danemarcei, acesta nu are libertatea de a-și alege singur soția. După plecarea lui Laertes, tatăl lor, Polonius, îi repetă Ofeliei avertismentul, poruncindu-i să se îndepărteze de Hamlet, de teamă că intențiile tânărului prinț nu sunt sincere.

În următoarea sa apariție, Ofelia îi povestește tatălui ei că Hamlet a intrat în camera ei tulburat, cu hainele în dezordine și cu o expresie „infernală” pe chip; fără a-i rosti niciun cuvânt, el s-a uitat fix la ea și a dat din cap de trei ori, după care a plecat. Impresionat de relatarea fiicei sale, Polonius conchide că a greșit interzicându-i să-l mai vadă pe Hamlet și că tânărul prinț a înnebunit din dragoste pentru Ofelia. Hotărât să lămurească situația, Polonius se grăbește să-l informeze pe Claudius, noul rege al Danemarcei — totodată unchiul și tatăl vitreg al lui Hamlet. Mai târziu, Polonius îi propune lui Claudius să se ascundă în spatele unei pergole pentru a-l auzi pe Hamlet vorbind cu Ofelia, convins că tânărul își va mărturisi dragostea atunci când va crede că discuția rămâne privată. Claudius este de acord, acceptând să pună planul în aplicare.

Planul lui Polonius și al regelui Claudius duce la ceea ce este cunoscut în mod obișnuit sub numele de „Scena mănăstirii de maici” („nunnery scene”), denumire provenită din folosirea cuvântului „mănăstire de maici” — termen care, în epoca elisabetană, putea desemna nu doar o mănăstire, ci și, în argoul vremii, un bordel. Polonius îi poruncește Ofeliei să aștepte în galeria castelului, în timp ce el și Claudius se ascund pentru a-l spiona pe Hamlet. Când acesta se apropie, Ofelia încearcă să vorbească cu el, dar Hamlet, vizibil tulburat, îi spune cu amărăciune: „Du-te la o mănăstire de maici.” Când o întreabă unde se află tatăl ei, Ofelia îl minte, spunând că este acasă, iar Hamlet își dă seama imediat că este urmărit. Într-un acces de furie și dezgust, el declară: „Eu spun că nu vom mai avea căsătorii”, apoi părăsește scena. Ofelia rămâne copleșită de durere și confuzie, convinsă că Hamlet și-a pierdut mințile, și rostește tulburătorul monolog: „O, ce minte nobilă este doborâtă aici.”

Următoarea apariție a Ofeliei are loc în timpul spectacolului „Capcana de șoareci”, organizat de Hamlet pentru a confirma vina lui Claudius în uciderea regelui. În timpul reprezentației, Hamlet stă lângă Ofelia și face aluzii cu conotații sexuale, exprimându-și totodată cinismul față de dragostea femeilor, pe care o consideră trecătoare. Mai târziu în aceeași noapte, într-o confruntare cu mama sa, regina Gertrude, Hamlet îl ucide din greșeală pe Polonius, ascuns în spatele unei tapiserii. La următoarea sa apariție, Ofelia este transformată de durere: pierderea tatălui o aruncă în nebunie. Ea vorbește în ghicitori și versuri fără sens, cântând fragmente de cântece triste și indecente despre moarte și despre o tânără care își pierde inocența. În final, părăsește scena urându-le tuturor un bizar și tulburător „noapte bună”.

Ultima apariție a Ofeliei în piesă are loc după sosirea lui Laertes la castel, venit să-l înfrunte pe Claudius în legătură cu moartea tatălui lor, Polonius. În această scenă, Ofelia cântă mai multe cântece și împarte flori celor din jur, fiecare având o semnificație simbolică, deși interpretările pot varia. Singura plantă pe care și-o oferă sieși este ruta: „...iată rută pentru tine și puțină și pentru mine; o putem numi iarba harului duminicilor; o, trebuie să-ți porți ruta altfel decât mine.” Ruta este asociată în mod tradițional cu regretul, dar are și alte conotații — fiind folosită pentru alinarea durerii, pentru tratarea rănilor și, încă din Antichitate, fiind cunoscută pentru proprietățile sale abortive.

În Actul al IV-lea, Scena a VII-a, regina Gertrude relatează moartea Ofeliei: tânăra se urcase într-o salcie, „care crește oblic lângă pârâu”, iar o ramură s-a rupt, aruncând-o în apă, unde s-a înecat. Gertrude descrie scena cu o sensibilitate aparte, spunând că Ofelia părea „incapabilă de propria suferință”. Relatarea reginei a fost adesea considerată unul dintre cele mai poetice anunțuri de moarte din întreaga literatură dramatică. Mai târziu, în scena cimitirului, un gropar sugerează că moartea Ofeliei a fost, de fapt, o sinucidere. Laertes, indignat de vorbele acestuia, răspunde cu patos că sora sa va fi un înger în rai atunci când clericul „va zăcea urlând” în iad.

La înmormântarea Ofeliei, regina Gertrude presară flori pe mormântul tinerei, rostind cuvintele „Dulciuri dulci” și mărturisind că și-ar fi dorit ca Ofelia să devină soția lui Hamlet — o afirmație ce contrazice avertismentele pe care Laertes i le adresase surorii sale în primul act. Copleșit de durere, Laertes sare în mormântul Ofeliei, cerând ca îngroparea să fie amânată până când o va putea ține în brațe pentru ultima oară, declarându-și cu pasiune dragostea. Hamlet, care asistă din apropiere, este la rândul său cuprins de emoție și afirmă că a iubit-o pe Ofelia mai mult decât ar fi putut „patruzeci de mii de frați”. Claudius încearcă să restabilească ordinea promițând ridicarea unui monument în cinstea ei. După această scenă, numele Ofeliei nu mai este menționat în piesă, moartea ei rămânând un simbol al inocenței distruse și al suferinței neînțelese.

Portretizare

În Hamlet Deși se știe că rolul lui Hamlet a fost interpretat de Richard Burbage în timpul lui Shakespeare, nu există dovezi clare privind actorul care a jucat rolul Ofeliei. Având în vedere că pe scena publică a Angliei elisabetane nu existau actrițe profesioniste, se presupune că personajul a fost interpretat de un băiat. Actorul trebuia, însă, să aibă o pregătire muzicală, deoarece Ofeliei îi sunt atribuite mai multe versuri de balade, precum „Walsingham”, pe care le cântă în timpul nebuniei sale. Conform primei ediții în quarto a piesei, Ofelia intră în Actul al IV-lea, Scena a V-a, cântând și purtând o lăută — detaliu care subliniază caracterul său fragil și expresiv.

În teatrul englez din perioada modernă timpurie exista un set bine definit de convenții scenice pentru reprezentarea nebuniei feminine: părul despletit, îmbrăcămintea albă și florile sălbatice purtate ca podoabe făceau ca starea de spirit a Ofeliei să fie imediat recognoscibilă pentru publicul elisabetan. În Regele Ioan (1595/1596), Shakespeare exploatează aceleași simboluri ale dezordinii interioare: în actul al III-lea, scena a IV-a, personajul Constance intră „distrată, cu părul în jurul urechilor”, iar gesturile ei de a-și smulge și dezlega părul devin semne vizibile ale tulburării sufletești. Așa cum observă Andrew Gurr, culoarea reprezenta o sursă majoră de simbolism scenic; prin urmare, contrastul dintre „întunecimea” lui Hamlet și hainele lui „obișnuite de negru solemn”, pe de o parte, și albul „virginal și gol” al Ofeliei, pe de altă parte, transmitea semnificații clare legate de gen și puritate. Elaine Showalter subliniază că gestul Ofeliei de a oferi flori sălbatice curtenilor sugerează o deflorare simbolică, în timp ce chiar modul „morții ei îndoielnice” — prin înec — poartă conotații profund feminine, Laertes însuși asociind lacrimile sale la aflarea veștii cu „slăbiciunea femeiască”.

În modernitatea timpurie, înțelegerea diferenței dintre nebunia lui Hamlet și cea a Ofeliei era puternic structurată pe criterii de gen: melancolia era considerată o boală intelectuală masculină, în timp ce suferința Ofeliei era interpretată drept erotomanie, o afecțiune gândită în termeni biologici și emoționali. Acest discurs despre nebunia feminină a influențat modul în care Ofelia a fost reprezentată pe scenă începând cu anii 1660, odată cu apariția actrițelor în teatrele englezești, introducând „noi semnificații și tensiuni subversive” în rol. Cele mai celebre interprete ale Ofeliei erau adesea cele care, potrivit zvonurilor, trăiseră dezamăgiri în dragoste, ceea ce crea o suprapunere sugestivă între identitatea personală a actriței și personajul ei. Elaine Showalter relatează o anecdotă teatrală care surprinde vie această coincidență între interpret și rol, evidențiind modul în care experiențele reale ale actrițelor amplificau tensiunea emoțională a Ofeliei pe scenă.

În secolul al XVIII-lea, convențiile dramaturgiei augustene au favorizat interpretări mult mai temperate, sentimentale și „decente” ale nebuniei și sexualității Ofeliei. De la doamna Lessingham, în 1772, până la Mary Catherine Bolton, care a jucat alături de John Kemble în 1813, imaginea familiară a rolului a înlocuit întruchiparea pasională a personajului. În 1785, Sarah Siddons a abordat nebunia Ofeliei cu o „demnitate impunătoare și clasică”, accentuând mai degrabă noblețea și controlul interior decât excesele emoționale și sexuale.

În secolul al XIX-lea, rolul Ofeliei a fost interpretat de actrițe remarcabile precum Helen Faucit, Dora Jordan, Frances Abington și Peg Woffington, care și-a câștigat prima recunoaștere semnificativă datorită acestui rol. Managerul de teatru Tate Wilkinson a afirmat că, alături de Susannah Maria Cibber, Elizabeth Satchell — din celebra familie Kemble — a fost cea mai bună Ofelie pe care a văzut-o vreodată, subliniind excelența interpretativă și impactul durabil al acestor actrițe asupra percepției publicului.

În film Ofelia a fost adusă pe marele ecran încă din perioada filmelor mute. Dorothy Foster a jucat rolul alături de Charles Raymond în Hamlet (1912). În 1948, Jean Simmons a interpretat-o pe Ofelia alături de Laurence Olivier în adaptarea premiată cu Oscar a piesei, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar. În deceniile următoare, rolul a fost preluat de actrițe precum Anastasiya Vertinskaya (1964), Marianne Faithfull (1969), Helena Bonham Carter (1990), Kate Winslet (1996), Julia Stiles (2000), Mariah Gale (2009), Daisy Ridley (2018) și Morfydd Clark (2025). Temele asociate cu Ofelia au inspirat și filme precum Ophelia Learns to Swim (2000) și Dying Like Ophelia (2002). În adaptarea indiană Haider (2014) a lui Vishal Bhardwaj, personajul a fost interpretat de Shraddha Kapoor. În filmul Ophelia (2018) al lui Claire McCarthy, cu Daisy Ridley în rol principal, povestea lui Hamlet este spusă din perspectiva Ofeliei, oferind un punct de vedere centrat pe experiența ei.

În pictură

Influențe