Henric al IV-lea () aparținând dinastiei Salice, a fost rege romano-german din 1054 până în 1084 (între 1054 și 1056 rege romano-german împreună cu tatăl său până la moartea acestuia, iar din 1062 s-a aflat sub regența mamei sale) și împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1084 până în 1105.Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5, p. 204.
Biografie Henric al IV-lea a fost fiul cel mare al împăratului Henric al III-lea și al soției sale, împărăteasa Agnes de Poitou.
Henric a fost ultimul rege romano-german din Evul Mediu care a urcat pe tron fiind încă minor. Ca și tatăl său, el considera că dreptul său de a cârmui se baza voința puterii divine. Această convingere a făcut dificilă cooperarea sa cu principii imperiali. Încă din ultimii ani ai domniei lui Henric al III-lea conflictele legate de participarea principilor imperiali la guvernare au generat o criză. Perioada în care Henric al IV-lea era minor, iar mama sa deținea regența, a fost folosită de principii imperiali, rivali în lupta pentru putere și influență, pentru a-și extinde posesiunile.
Când Henric a devenit major, a încercat să scape de influența principilor imperiali și să întărească drepturile suverane regale, bazându-se pe funcționarii statului (ministerialis) care deveniseră noua elită a societății. Henric a vrut să restabilească autoritatea regală în Ducatul de Saxonia prin construirea a numeroase cetăți ceea ce a avut ca urmare declanșarea rebeliunilor saxone. În același timp au început controversele cu papalitatea care dorea o reformă cu privire la relația dintre puterea spirituală și cea laică, și au culminat cu Controversa pentru învestitură. Urmare a conflictului deschis dintre Henric și papalitate a fost excomunicarea sa de către papa Grigore al VII-lea în 1076. Conflictul s-a încheiat cu penitența de la Canossa în 1077, regelui fiindu-i ridicată interdicția canonică.Stephan Vajda: Die Babenberger. Aufstieg einer Dynastie, Editura ORAC, Viena, 1986, ISBN: 3-7015-0011-8, pp. 59-60. Nemulțumirea crescândă a principilor imperiali față de guvernarea lui Henric, a dus la alegerea antiregelui Rudolf de Rheinfelden (1077–1080) și respectiv a lui Herman de Salm (1081–1088).
Crizele provocate de hotărârile luate de Henric al IV-lea și de modul său de a guverna au slăbit fundamentul puterii regale. Imaginea unei continuități dinastice care legitima monarhia, a dispărut. Principiul participării principilor la guvernarea imperiului, pe care se baza de fapt alegerea regelui, și problema acceptării unui candidat comun, au câștigat importanță. Mormântul regal al Salienilor aflat în Domul din Speyer prezentat de Henric ca simbol al legăturii dintre pretenția la puterea regală și dinastie, nu a schimbat nimic. Controversa cu papalitatea reformatoare a arătat că regele nu era răspunzător față de Dumnezeu, ci putea fi judecat pe Pământ și chiar destituit.
Puțini conducători ai Evului Mediu au fost judecați atât de diferit de contemporanii lor. Susținătorii dinastiei saliene îl vedeau pe Henric al IV-lea ca reprezentant al puterii dat de Dumnezeu, în timp ce oponenții săi îl vedeau ca pe un tiran - o întruchipare a răului. Începând din secolul al XIX-lea el a fost adesea descris de istorici ca martir în lupta regalității, ca putere centrală, împotriva puternicei forțe a bisericii și a principilor germani. Cercetări recente au emis puncte diferite de vedere fără a se putea ajunge la un consens cu privire la împăratul Henric al IV-lea.
Originea și copilăria miniatura|Palatul Imperial din Goslar (locul de naștere al lui Henric al IV-lea) Pe 11 noiembrie 1050 Agnes de Poitou, a doua soție a împăratului Henric al III-lea, a născut în Palatul imperial din Goslar mult așteptatul moștenitor al tronului.Hermann von Reichenau: Chronicon, 1050. Părinții i-au dat numele bunicului său, Conrad. Căsătoria împăratului cu Agnes produsese deja trei fiice: Matilda de Suabia (1045), Iudita de Suabia (1047) și Adelaida de Gandersheim (1048).Brigitte Sokop: Stammtafeln europaischer Herrscherhauser, Editura Böhlau, Viena 1993, ISBN 9783205980964, p. 2. La Crăciunul anului 1050 Henric al III-lea a cerut principilor imperiali să jure credință fiului său. De Paște, la Köln, arhiepiscopul Herman al II-lea l-a botezat pe micul Henric, ceea ce demonstrează legătura strânsă existentă la acea vreme între dinastia Saliană și Biserică.Egon Boshof: Die Salier. 5., Stuttgart 2008, p. 160.
Domnia lui Henric al III-lea fusese marcată de conflicte grave și de lungă durată cu principii imperiali. Henric al III-lea și-a impus cu strictețe puterea plasându-se astfel mult deasupra principilor. Prin această atitudine, guvernarea sa se deosebea mult de cea a dinastiei Ottoniene care fusese caracterizată de clemență. Conrad I al Bavariei, Gebhard al III-lea de Regensburg, Welf de Carintia și Gottfried cel Bărbos s-au revoltat împotriva modului autocratic de guvernare al lui Henric al III-lea care considera că poate fi judecat doar de Dumnezeu. În 1055 o conspirație a principilor Welf al III-lea al Carintiei și Conrad I al Bavariei (destituit în 1053), având ca scop înlocuirea lui Henric al III-lea cu Conrad I, s-a încheiat cu moartea celor doi lideri la sfârșitul aceluiași an. În 1053 când împăratul a cerut ca fiul său să fie ales succesor la tronul imperial, principii au exprimat o rezervă fără precedent în istoria alegerilor regale datorită temerii că acesta va călca pe urmele tatălui său,Lampert von Hersfeld: Annalen 1057. și au pus condiția ca noul rege „să devină un conducător drept” (si rector iustus futurus esset).Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5, p. 198-199. Pe 17 iulie 1054 arhiepiscopul Hermann de Köln l-a uns rege la Aachen pe Henric al IV-lea, care nu împlinise încă patru ani. Tot atunci Henric al III-lea a stabilit viitoarea căsătorie a fiului său. Ca urmare, în 1055 de Crăciun moștenitorul tronului a fost logodit cu Berta de Torino, cu un an mai tânără decât el, pentru a asigura loialitatea familiei viitoarei soții. Această familie reprezenta contraponderea necesară în raport cu margrafii de Toscana a căror moștenitoare, Beatrice de Bar, era căsătorită cu Gottfried cel Bărbos, un oponent al lui Henric al III-lea.Gerd Althoff: Heinrich IV., Editura WBG, Darmstadt 2006, ISBN 9783896785558, p. 44.
Regența împărătesei Agnes Henric al III-lea a murit în 1056. Pe patul de moarte, împăratul a cerut să fie confirmată succesiunea fiului său la tronul romano-german printr-o nouă alegere și l-a însărcinat pe papa Victor al II-lea să asigure această succesiune și să preia responsabilitatea îngrijirii moștenitorului tronului.Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, Editura Marix, Wiesbaden, 2006, ISBN: 978-3-86539-074-5, p. 198-199. Fost cancelar și episcop de Eichstätt, papa Victor al II-lea deținea o mare autoritate în imperiu. Succesiunea pare să fi fost finalizată fără vreo opoziție. După moartea împăratului, la Aachen papa l-a așezat pe micul Henric pe tronul lui Carol cel Mare. La începutul lunii decembrie papa s-a împăcat cu Gottfried cel Bărbos la dieta curții regale. Câteva săptămâni mai târziu, de Crăciun la Regensburg, papa a ajuns la o înțelegere cu rebelii din Bavaria, iar Agnes de Poitou, împărăteasa văduvă, a preluat guvernarea în numele regelui minor. Când papa Victor al II-lea a murit în vara anului 1057, regenta și-a pierdut cel mai important susținător, iar legătura cu forțele reformatoare ecleziastice din curia romană a fost întreruptă.
Preocupările legate de soarta imperiului au împins inițial interesele principilor în plan secundar. Domnia regelui minor nu a fost contestată. Principii au făcut numeroase concesii regentei în scopul unei bunei guvernări. Agnes a păstrat Ducatul Bavariei și a primit dreptul de a desemna succesorul la tronul romano-german în cazul morții premature a lui Henric al IV-lea. Începutul regenței era promițător. În septembrie 1058 Agnes a reușit să încheie pace cu regele Andrei I al Ungariei. Treptat însă libertatea de acțiune i-a fost retrânsă de constrângeri politice.Stefan Weinfurter: Das Jahrhundert der Salier 1024–1125., Ostfildern, 2006, p. 117. În 1057 Rudolf de Rheinfelden a răpit-o pe Matilda de Suabia, una dintre surorile lui Henric, forțând-o pe Agnes să-i dea Ducatul de Suabia. Acest pas l-a revoltat pe contele Berthold I de Zähringen deoarece Henric al III-lea îi promisese lui acest ducat. Agnes a trebuit să-l despăgubească în 1061 dându-i Ducatul Carintia care rămasese vacant. În același an Agnes a dat saxonului Otto de Northeim Ducatul Bavariei. Renunțarea la puterea directă asupra ducatelor menționate a redus simțitor veniturile curții regale, iar puterea noilor familii nobiliare a crescut. miniatura|Ruinele Palatului Imperial din Kaiserswerth În același timp a crescut influența funcționarilor regali asupra împărătesei văduve. Conrad I, fostul duce al Bavariei devenit funcționar regal, a preluat responsabilitatea educației regelui minor. Funcționarii regali au câștigat influență politică, iar rolul principilor în guvernare s-a redus. Din 1058 Agnes l-a favorizat pe consilierul ei, episcopul Henric al II-lea de Augsburg, încercând astfel să aducă echilibru în participarea nobilimii la guvernare. Persoane influente ca arhiepiscopul Anno al II-lea de Köln și arhiepiscopul Sigfrid de Mainz, s-au văzut ignorate.
Disputele arhiepiscopilor pentru putere și influență miniatura|Document emis de Henric al IV-lea în 1062 pentru ducele Ordulf de Saxonia (Karlsruhe, Arhiva Generală a Statului) În primăvara anului 1062 un grup de nobili laici și ecleziastici, conduși de arhiepiscopul Anno al II-lea de Köln, s-au unit pentru a-i înlătura pe episcopul Henric al II-lea de Augsburg și pe Agnes urmărind să preia controlul asupra regelui în vârstă de unsprezece ani. Conspiratorii, printre care ducele Otto de Bavaria și contele Ekbert de Brauschweig (în engleză Brunswick), alături de Anno al II-lea de Köln, l-au dus pe rege la Köln împotriva voinței sale, în timp ce mama lui se afla în cetatea Kaiserswerth. Principii au încercat astfel să-și recapete influența în guvernarea imperiului. Alte motive menționate de sursele istorice au fost preocuparea pentru educația regelui și pentru restabilirea ordinii în imperiu.Stefan Weinfurter: Das Jahrhundert der Salier 1024–1125., Ostfildern, 2006, p. 122. Împărăteasa văduvă a decis să se retragă la mănăstire însă a amânat să pună în practică acest plan până când fiul ei a devenit major. Începând din 1064 Agnes apare din nou în mod regulat în documentele emise de fiul ei, Henric al IV-lea.Tilman Struve: Lampert von Hersfeld, der Königsraub von Kaiserswerth im Jahre 1062 und die Erinnerungskultur des 19. Jahrhunderts. În: Archiv für Kulturgeschichte, vol. 88 (2006), p. 257. miniatura|Vita Annonis Minor a arhiepiscopului Anno de Köln scrisă în timpul starețului Gebhard (1173-1185?) în cursul pregătirilor pentru canonizarea lui Anno; miniatură pe foiță (fol. 1v) - în picioare „Sanctus Anno episcopus Coloniensis” cu bisericile și mănăstirile fondate de el: Sf. Maria ad Gradus (1057) și Sf. Gheorghe (1067) din Köln, Mănăstirea benedictină Saalfeld în Turingia (1063) și Abația Grafschaft în Sauerland (1073), Mănăstirea benedictină în Siegburg (1064).