(din rusă ГУЛаг: Главное управление исправительно-трудовых лагерей, transliterat „Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei”, „Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată”) a fost o ramură a poliției interne și serviciilor de securitate sovietice care controla sistemul penal al lagărelor de muncă forțată și a închisorilor și lagărelor de detenție și de tranzit asociate. Cum aceste lagăre găzduiau criminali de toate tipurile, sistemul Gulag-ului a devenit cunoscut ca un loc pentru deținuții politici și ca un mecanism de represiune a opoziției politice în Uniunea Sovietică. Chiar dacă a întemnițat milioane de oameni, numele a devenit familiar în Occident abia după publicarea de către Aleksandr Soljenițîn a cărții Arhipelagul Gulag în 1973 care făcea asemănarea dintre numeroasele lagăre împrăștiate în toată țara cu un lanț de insule.
Terminologia Unii autori se referă la toți prizonierii și la toate lagărele din istoria sovietică (1917 – 1991) ca la Gulag-uri. De asemenea, folosirea modernă a termenului este deseori în mod notabil nelegată de URSS: de exemplu, în expresii precum: "Gulagul din Coreea de Nord", sau chiar "Gulagul privat american". Trebuie notat că abrevierea originală rusească, folosit numai la singular, nu a descris niciodată un singur lagăr, ci o instituție guvernamentală care avea în subordine întregul sistem de lagăre.
Un nume familiar pentru întemnițații din Gulag-ul sovietic era "zeka" sau "zek". În rusă, "internat", "încarcerat" is "заключённый", zacliucionnîi, abreviat deseori ca 'з/к' ('z/k') în acte pronunțat ca 'зэка' ('ză-KA'), transformat cu timpul în 'зэк' ('zăc') și mai apoi în 'зек' ('zec'). Acest cuvânt este încă în uzul colocvial, fără nici o legătură cu lagărele de muncă. 'з/к' a fost la început un acronim folosit pentru "заключённый каналостроитель", "zacliucionnîi kanalostroitel'" (pușcăriaș-constructor al canalului), membrii brigăzilor de condamnați la muncă silnică la Canalul Volga-Don. Mai târziu, termenul scurtat, devenind numai "zacliucionnîi".
Categorii Alături de categoriile obișnuite de lagăre care practicau munca fizică grea și de închisorile de diferite categorii, au mai existat de asemenea alte forme de încarcerare:
O formă unică a lagărelor de muncă denumite șarașka (шарашка, locul de chefuială) erau de fapt laboratoare secrete de cercetare, unde oameni de știința condamnați și întemnițați dezvoltau neștiuți de nimeni noi tehnologii și de asemenea făceau și cercetare fundamentală. Psihușca (психушка, casa de nebuni), tratamentul medical forțat în închisoare psihiatrică a fost folosit în locul lagărelor, pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici. Această practică a devenit mai obișnuită după dezmembrarea sitemului oficial al lagărelor de muncă. Vezi Vladimir Bukovski, Piotr Grigorenko. lagărele speciale sau zonele pentru copii (în jargonul de Gulag: "малолетки", maloletki, adolescenți), pentru invalizi (în Spassk), și pentru mame ("мамки", mamki) cu copii. Aceste categorii erau socotite că nu produc nici un venit folositor și erau deseori ținta unor noi abuzuri. Lagăre pentru "nevestele trădătorilor patriei " (era o categorie specială de reprimați: "Membru al familiei trădătorului de patrie" (ЧСИР, член семьи изменника Родины)). Sub directa supraveghere a lui Lavrenti Beria, care a condus atât NKVD-ul cât și programul pentru bomba atomică sovietică până la demiterea sa din 1953, mii de zeki au fost folosiți la minele de minereu de uraniu și la fabricile de îmbogătire din Novaia Zemlia, Insula Vaigach, Semipalatinsk și alte locații. Există rapoarte privind folosirea prizonierilor pe post de cobai umani în testele nucleare, (primul a fost făcut în Semipalatinsk în 1949), în decontaminarea zonelor radioactive și a submarinelor nucleare.
Istorie Gulagul epocii sovietice nu este o inovație a bolșevicilor, sistemul având antecedent în „brigăzile de muncă forțată” existente în Rusia țaristă, acestea din urmă fiind la rândul lor introduse începând cu secolul al XVII-lea (1649"Gulag: A History". Anne Applebaum. Anchor Books (A Division of Random House, Inc. New York) 2004).) și funcționând continuu sub vechiul regim imperial, până la Revoluția Rusă din 1917.
Pentru bolșevici, sistemul carceral țarist din Siberia a reprezentat o lecție despre necesitatea de măsuri punitive excepționale, și un model timpuriu pe care să-l perfecționeze. Amplasarea de către autoritățile sovietice a instituțiilor punitive din sistemul gulag în locuri izolate, pe vastele și firav populatele întinderi ale Siberiei, este, astfel, o moștenire a exilului forțat din epoca țaristă, în acea perioadă exilul putând fi provocat de variate delicte, dintre care unele puteau fi chiar și încălcări minore ale legilor sau doar a cutumelor, precum era cazul cu inhalarea tutunului sau ghicitul. În istoria sistemului penitenciar țarist pot fi găsite numeroase ecouri ale practicilor folosite mai apoi în gulagul sovietic: faptul însuși de a avea rolul să pedepsească nu numai infracțiunea articulată în codurile scrise, ci și persoanele desemnate vag de comunitate a fi o prezență nocivă, reprezintă un astfel de ecou: o lege țaristă din 1746 prevedea că dacă un individ era considerat de comunitatea în care trăia o influență nefastă, fără a trece printr-un proces și fără o procedură de condamnare, acestuia i se confisca proprietatea și era exilat, sistemul fiind folosit și pentru pedepsirea oponenților politici ai regimului sau disidenților religioși.
Alături de acești exilați pe motive extrajudiciare, existau, firește, în sistemul carceral țarist (Dostoievski și-a numit un roman despre brutalul sistem carceral siberian "Amintiri Din Casa Morților") din Siberia și exilați pe motive politice care fuseseră condamnați în curți de judecată: unii dintre acești deținuți politici au fost, de exemplu, "decembriștii" care au scăpat de pedeapsa capitală. În pușcăriile țariste munca silnică (forțată, katorga) este introdusă începând cu secolul al XVIII-lea, țarul Petru cel Mare construind drumuri, forturi, fabrici, vase și chiar orașul Sankt-Petersburg, folosind munca forțată a condamnaților și iobagilor. Țarul ordonă în aceeași perioadă și trimiterea condamnaților în Siberia, la minele de argint din Dauria.
O altă categorie de indivizi din sistemul penitenciar siberian al Rusiei presovietice este și aceea a "colonilor consemnați". Acești deținuți erau obligați în exil siberian fără a fi închiși într-o pușcărie, o dată ce ajungeau la locul consemnat în sentință. Doar între 1824 și 1889, mai bine de sapte sute de mii de astfel de condamnați au fost trimiși în Siberia, mulți însoțiți de familiile lor. Deși nu munceau în lanțuri ca ceilalți membrii ai sistemului carceral țarist, unii dintre ei considerau că situația lor e chiar mai rea decât aceea a celor condamnați la muncă silnică ("katorga"), întrucât colonii consemnați erau trimiși în regiuni îndepărtate, pustii, unde pământul putea fi doar cu greu cultivat, mulți dintre ei murind de foame în timpul lungilor ierni la capătul a doar câțiva ani de exil siberian, așa cum povestea cândva Cehov, care a traversat Siberia pentru a vizita Sahalinul. În 1912 în Rusia trăiau sub legea marțială 2,300,000 de indivizi, alți aproximativ 63 milioane aflându-se sub un regim de supraveghere sporită."The Penguin History of Modern Russia - From Tsarism To The Twenty-First Century". Robert Service. Penguin Books Ltd. 2009 (third edition). - "Țarul , a decis totuși să-și sporească puterile monarhice mai degrabă decât să cadă la înțelegere cu deputații aleși în Duma de stat. Atât țarul cât și guvernul țarist și guvernatorii provinciali puteau să ia măsuri fără să țină seama de legile în vigoare. Duma putea să fie și a fost dizolvată de către țar fără consultări; legea electorală era reformulată la ordinele lui. Opozanții puteau fi condamnați la exil administrativ de către Ministerul Afacerilor Interne fără a se face apel la curțile de judecată, și asta putea implica trimiterea în cele mai sălbatice regiuni ale Siberiei. În 1912 trăiau sub lege marțială 2,3 milioane de indivizi, iar alte 63,3 milioane se aflau sub supraveghere sporită; guvernatorii provinciali emiteau din ce în ce mai des propriile regulamente pe care le impuneau prin ordine administrative Statul polițienesc al Romanovilor era foarte departe de a fi complet, existând semne care sugerau că societatea civilă putea să avanseze în continuare în detrimentul statului. Pe de altă parte în multe situații modul arbitrar de guvernare continua."
Ca și gulagul sovietic"Gulag: A History". Anne Applebaum. Anchor Books (A Division of Random House, Inc. New York) 2004). " Gulagul a durat mai mult, trecând în plus prin mai multe faze de cruzime și relativă umanitate. În contrast, istoria lagărelor naziste este mai scurtă și manifestă o mai mică diversitate, acestea din urmă devenind simplu mai crude pe măsură ce vremea trecea, până când nemții în retragere le închideau sau aliații, cucerindu-le, le eliberau.", sistemul penitenciar țarist a cunoscut perioade de cruzime și perioade de relativă blândețe, după 1900 trecându-se printr-o astfel de perioadă de laxitate. În afară de a fi continuatorul sistemului carceral țarist, gulagul este de asemenea și un fenomen integral al istoriei europene, Uniunea Sovietică nefiind unica țară care a înființat un sistem social totalitar, sau care să construiască în aceeași perioadă și pe același continent un sistem de lagăre de concentrare. Nu este deloc o întâmplare că atât comunismul sovietic cât și nazismul german au apărut ca urmare a experiențelor traumatizante ale Primului Război Mondial și, în cazul Rusiei, ca efect al barbarului război civil care a urmat acestuia. Scara industrială a metodelor de încarcerare folosite pe continent în timpul marii conflagrații, care ele erau parte integrantă din tendința mai largă de adoptare în epocă a metodelor industriale de a duce războiul de către națiunile europene, stă la originea atât a lagărului de concentrare nazist, cât și a gulagului sovietic; de altfel unele dintre primele pușcării ale sistemului "gulag", au fost construite peste lagărele de prizonieri de război.
Lagărele naziste și sovietice fac parte, de altfel, din sistemul mai amplu de lagăre de concentrare - imense pușcării unde oamenii erau închiși nu pentru ceea ce au comis, ci pentru ceea ce erau, deținuții fiind doar membrii unui grup desemnat de către puterea vremii drept "dușman" - introduse de către țările Europei la finele secolului al XIX-lea.