Fernando Martins de Bulhões, cunoscut ca Sfântul Anton de Padova sau Sfântul Anton de Lisabona, O.F.M. (n. 15 august 1195, Lisabona, Portugalia - . 13 iunie 1231, în apropiere de Padova), a fost un preot catolic portughez și un călugăr al Ordinului Franciscan. A fost canonizat la 13 mai 1232, la mai puțin de un an de la deces, iar la 16 ianuarie 1946 a fost proclamat Doctor al Bisericii. Liturgic, este comemorat la 13 iunie, în fiecare an.
Scurtă biografie Ferdinand s-a născut la Lisabona la 15 august 1195 într-o bogată familie de nobili. Abia mai târziu și-a schimbat numele în Anton. De mic copil, el a arătat un interes pentru biserică, uimind preoții cu inteligența și înțelepciunea lui. Din dragoste pentru Cristos, el a renunțat la viața bogată de acasă și a urmat calea Domnului. Inițial, el a intrat în ordinul augustinian. Atunci când relicvele Sf. Bernard și ale însoțitorilor lui, primii martiri franciscani, au fost aduse pentru a fi îngropate în biserica sa, Anton a părăsit ordinul său, intrând la frații minori și mergând în Maroc, pentru a evangheliza și pentru a muri pentru credință. Din cauza că boala l-a "doborât" în Sicilia, nu și-a putut continua călătoria și s-a alăturat altor frați călugări care mergeau la Porțiuncula. A trăit într-o peșteră din San Paolo, pe care o părăsea doar pentru a participa la Liturghie și pentru a face curățenie la mănăstirea din apropiere. Într-una din zile, predicatorul care era programat nu a apărut, frații îndemnându-l pe Anton să vorbească în locul acestuia. El i-a impresionat atât de mult încât de atunci a început în mod constant sa călătorească, să evanghelizeze, să predice și să predea teologie în Italia și Franța.
Orator de excepție, el atrăgea mulțimile pe oriunde mergea, vorbindu-le în multe limbi; legenda spune că mergând să predice cuvântul Domnului unei mulțimi aceștia neascultându-l, el chemă peștii din ocean să îl asculte. Când mulțimea a văzut că sute de pești și-au scos capetele ca să asculte vorbele blânde ale Sfântului, au recunoscut adevărata credință. Făcător de minuni, este unul dintre cei mai iubiți sfinți, imaginea și statuile sale aflându-se aproape peste tot. La 16 ianuarie 1946 a fost proclamat "Doctor al Bisericii".
Sfântul lumii întregi miniatura|Statuia Sfântului Anton de Padova e răspândită în întreaga lume Toată lumea îl cunoaște pe Sfântul Anton și vorbește de binefacerile ce el le împarte tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaște, de asemenea, că puterea acestui sfânt întrece adesea așteptările evlavioșilor care își pun încrederea în el. Faima de Făcător de minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine și azi, și creștinătatea toată i-o acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în catedralele mărețe ale orașelor cât și în modestele bisericuțe de la sate. Icoana lui, prezentă în casele creștine, străjuiește de la loc de cinste fericirea familiilor, putem zice, pe întreg cuprinsul pământului.
Sfântul Anton este sfântul universal, și această popularitate i-a adus-o tocmai faima minunilor sale.
Sfântul Anton însă este și un strălucit model de sfințenie creștinească. Virtuțile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu și au dat totdeauna putere deosebită rugăciunilor lui. Se cuvine, deci, ca toți creștinii să-l aibă și ca exemplu de urmat în virtuțile creștinești, pentru ca, imitându-l, să-l înduplece mai ușor a mijloci pentru dânșii la Dumnezeu pentru a le dobândi grațiile cerute. Iată pentru ce, la datele cele mai însemnate din viața lui, trebuie să unim și îndemnul la imitarea însușirilor sale sufletești, care l-au făcut să fie iubit de Dumnezeu și de oameni și i-au adus mărirea nepieritoare de sfânt cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul lumii întregi.
Primii pași Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, la 15 august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila viță a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru și vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creștin.
Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă și ea de sânge, dar și mai nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi, însă, când a întrat în Cinul Franciscan, și l-a schimbat în acela de Anton. Sub ochii veghetori ai părinților, Ferdinand a crescut un copilul curat la suflet și la trup, ca și crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea rugăciunea și petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se cu credință și slujind preoților la sfântul altar. Avea o minte ageră, pătrundea ușor orice adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de învățătură și, ca să poată să se adâncească mai liber în știință, a intrat în seminarul catedralei - pe atunci singura școală superioară căutată. Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârșească aici și mai mult și, prin virtuțile creștinești deprinse, să se facă vrednic de daruri minunate suprafirești.
Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca și cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu această minune începe seria de biruințe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le câștige asupra diavolului.
Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deșertăciunea pământească și, pentru a-și pune la adăpost virtuțile îngerești, pe de o parte, și pentru a se ști dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea orașului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.
Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuților călugărești și știința luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoției, pe care l-a primit în anul 1219. Întâmplările minunate se țin de acum lanț în viața lui Ferdinand. A însănătoșit un călugăr grav bolnav, învelindu-l cu haina sa. Într-o dimineață, aude clopotul ce vestea timpul cel mai însemnat al liturghiei, dorința i se aprinde să se închine și el Sfintei Euharistii, și zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se închine ca și cum ar fi fost acolo de față.
Anton franciscan În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaștele celor dintâi martiri din Cinul Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut și Oton. Trimiși de Sfântul Francisc în Maroc, acești călugări au predicat Evanghelia cu mare curaj și au luminat pe mulți cu învățătura lui Cristos. Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanțuri și a poruncit să fie apoi tăiați în bucăți și aruncați la câini. Însă Dumnezeu a preamărit moartea aceasta groaznică a slugilor Sale cu mari minuni și creștinii s-au grăbit să adune și să cinstească moaștele lor, aducându-le în țară creștină cu mare pompă. Ferdinand luă parte la sărbătorire și, cuprins de dorul muceniciei, trece la Franciscani, ca să poată merge și el în misiuni, și aici să-și dea viața pentru credință. Avea atunci 25 de ani.
Despărțirea lui Ferdinand de confrații Augustinieni a fost foarte dureroasă. Superiorul, văzând tăria cu care voia să urmeze regula cinului Franciscan, l-a binecuvântat, zicându-i: "Mergi în pace, fiule, sunt sigur că te vei face sfânt". Vorbele acestea s-au adeverit întocmai. În mănăstirea franciscană, fratele Anton este un exemplu pentru toți. Credința vie, nădejdea neclintită, dar mai ales dragostea aprinsă pentru Dumnezeu și pentru aproapele îi fac sufletul tare și îi dau curaj pentru lucruri mari. El cere să plece în Africa, în urma confraților săi, morți nu demult pentru credință. Dorința i se împlinește și pleacă fericit cu o corabie spre Maroc. Însă Pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăvește și e obligat să se întoarcă. O furtună se dezlănțuie cu mare furie pe mare și, în cele din urmă, după grele încercări, ajunge în Sicilia (Italia).
În acel an 1221, Sfântul Francisc, întemeietorul Franciscanilor, ținu în Assisi marea adunare a tuturor fiilor săi sufletești, rămasă în istorie sub numele de Adunarea Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat în câmpul Sfânta Maria degli Angeli sub corturi de rogojini. Anton plecă și el cu ceilalți călugări din Sicilia și-atunci cunoscu și vorbi întâia oară cu Sfântul Francisc. Nimeni nu descoperi însă virtuțile cele frumoase ale lui Anton. După adunare a fost luat de superiorul Graziani din Romagna în mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Viața lui în acest schit, retras între munți, a fost rugăciunea, învățătura și munca în cele mai umile îndeletniciri. Însă este scris că cine se smerește va fi înălțat. Sosise în sfârșit și pentru Anton timpul măririi. Predicator și făcător de minuni miniatura|Relicva Sfântului Anton de Padova Era în anul 1222. Se ținea sfințire de preoți la Florii și, nefiind cine să predice, Anton fiind de față, primi poruncă să se urce în amvon și să țină el predica de ocazie. A fost o revelație!
Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.
Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor și alerga acolo unde era primejdia mai mare. Timpurile erau foarte triste și moravurile stricate. Puterea lui de a convinge, ajutată de știința teologică ce o stăpânea, și mai ales sfințenia vieții lui, aduceau însă în suflete lumina și tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoțea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele și le duceau la îndreptare adevărată.
Orașul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi și în nici un chip locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă și merse la malul mării, chemă peștii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Și iată că, spre mirarea celor de față, o mulțime mare de pești se apropie de mal și, cu mare luare aminte, ascultă vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în Sfânta Euharistie se află trupul și sângele lui Isus Cristos cu adevărat, Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte nutrețul și să cadă în genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul și tovarășii lui s-au convertit la credința adevărată.
În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor, luminat de Dumnezeu, hotărâse ca toți călugării săi să se îndeletnicească cu viața de rugăciune și de muncă apostolică. Pentru a putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei pe fiii săi Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăța teologia și celelalte științe sacre.
Sfântul Anton a fost ales, de însuși Sfântul Francisc, ca să învețe teologia pe ceilalți călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a demonstrat că este vrednic de titlul de Doctor în teologie ce avea să i-l dea obștea.
După ceva vreme trecu în Franța ca superior al mănăstirilor din partea de miazăzi. Franciscanii descălecaseră în Franța încă din 1217. În acest loc n-a încetat Anton însă a predica. Căile pe care umbla el erau tot atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei neștiutori, îi mângâia pe cei întristați, aducea la pocăință sufletele împovărate de păcate și de patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinși.