Zebră

Zebrele (subgenul Hippotigris) sunt ecvidee africane cu blana distinctivă, cu dungi alb-negru. Există trei specii extante: zebra de munte (E. zebra), zebra de stepă (E. quagga) și zebra lui Grévy (Equus grevyi). Zebrele împărtășesc genul Equus cu caii și măgarii, cele trei grupuri fiind singurii membri vii ai familiei Equidae. Dungile zebrelor au modele diferite, unice pentru fiecare individ. Au fost propuse mai multe teorii cu privire la funcția acestor modele, majoritatea dovezilor susținând că acestea au rolul de a descuraja muștele să le înțepe. Zebrele trăiesc în estul și sudul Africii, și pot fi găsite într-o varietate de habitate, cum ar fi savanele, pășunile, tufărișurile și zonele montane.

Zebrele sunt în principal erbivore, și pot paște vegetație de calitate inferioară. Ele sunt vânate în principal de lei, și, de obicei, fug când sunt amenințate, dar pot și mușca și lovi cu copitele. Speciile de zebre diferă în ceea ce privește comportamentul social, zebrele de stepă și de munte trăind în haremuri stabile formate dintr-un mascul adult sau armăsar, mai multe iepe și mânzii lor, în timp ce zebrele Grévy trăiesc singure sau în turme slab asociate. La speciile care trăiesc în haremuri, femelele adulte se împerechează numai cu armăsarul haremului, în timp ce masculii zebrelor Grévy stabilesc teritorii care atrag femelele, iar specia este poliginandră. Zebrele comunică prin diverse vocalizări, posturi ale corpului și expresii faciale. Îngrijirea reciprocă întărește legăturile sociale la zebrele de stepă și de munte.

Dungile orbitoare ale zebrelor le fac să fie printre cele mai ușor de recunoscut mamifere. Ele au apărut în artă și povestiri din Africa și din alte continente. De-a lungul istoriei, ele au fost foarte căutate de colecționarii de animale exotice, dar, spre deosebire de cai și măgari, zebrele nu au fost niciodată complet domesticite. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) clasifică zebra lui Grévy ca specie pe cale de dispariție, zebra de munte ca specie vulnerabilă, și zebra de stepă ca specie aproape amenințată. Quagga (E. quagga quagga), un tip de zebră de stepă, a fost condusă la extincție în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, zebrele pot fi găsite în numeroase zone protejate.

Taxonomie Zebrele sunt clasificate în genul Equus (cunoscut sub numele de ecvidee) împreună cu caii și măgarii. Aceste trei grupuri sunt singurii membri vii ai familiei Equidae. Zebra de stepă și zebra de munte erau clasificate tradițional în subgenul Hippotigris (C. H. Smith, 1841), spre deosebire de zebra lui Grévy, care era considerată singura specie din subgenul Dolichohippus (Heller, 1912). Groves și Bell (2004) au clasificat toate cele trei specii în subgenul Hippotigris. Un studiu filogenetic din 2013 a descoperit că zebra de stepă este mai strâns înrudită cu zebrele Grévy decât cu zebrele de munte. Quagga, specie dispărută, a fost clasificată inițial ca specie distinctă. Studii genetice ulterioare au plasat-o ca fiind aceeași specie cu zebra de stepă, fie ca subspecie, fie doar ca populație sudică. Dovezile moleculare susțin zebrele ca linie monofiletică.

Caii s-au separat de măgari și zebre acum 4 milioane de ani, iar ecvideele au colonizat Eurasia și Africa în urmă cu aproximativ 2,1-3,4 milioane de ani. Zebrele și măgarii s-au separat unul de celălalt în urmă cu aproximativ 2 milioane de ani. Zebra de munte s-a separat de celelalte specii în urmă cu aproximativ 1,6 milioane de ani, iar zebra de stepă și zebra lui Grévy s-au separat în urmă cu 1,4 milioane de ani. Nume comun Nume științific Imagine Harta arealului de răspândireZebră de munteEquus zebraZebră de stepăEquus quaggaZebra lui GrévyEquus grevyi

Caracteristici

La fel ca toate ecvideele sălbatice, zebrele au corpuri cu pieptul bombat, cozi cu smocuri, fețe alungite și gâturi lungi, cu coame lungi și erecte. Picioarele lor subțiri se sprijină pe copite tari, cu formă de lopată. Dentiția lor este adaptată pentru pășunat; au incisivi mari care taie firele de iarbă, și molari și premolari duri, potriviți pentru măcinat. Masculii au canini în formă de lopată, care pot fi folosiți ca arme în luptă. Ochii zebrelor sunt situați în lateral și în partea superioară a capului, ceea ce le permite să privească peste iarba înaltă în timp ce se hrănesc. Urechile lor, moderat de lungi și erecte, sunt mobile și pot localiza sursa unui sunet.

Spre deosebire de cai, zebrele și măgarii au castane prezente numai pe picioarele din față. Spre deosebire de alte cabaline vii, zebrele au picioarele din față mai lungi decât cele din spate. Trăsăturile caracteristice ale craniului de zebră includ: dimensiunea relativ mică, conturul dorsal drept, orbitele proeminente, rostrum mai îngust, bară postorbitală mai puțin vizibilă, precum și detalii ale dinților, unde anumite structuri sunt separate printr-un canal în formă de V, cu pereți de smalț rotunjiți. Dungi Zebrele sunt ușor de recunoscut datorită modelului lor distinctiv de dungi alb-negru. Blana pare să fie albă cu dungi negre, așa cum se poate observa pe burtă și picioare atunci când nu sunt acoperite de dungi, dar pielea este neagră. Mânzii se nasc cu blana maro și albă, iar maroul se închide la culoare odată cu vârsta. O dungă dorsală acționează ca o coloană vertebrală pentru dungile verticale de-a lungul părților laterale, de la cap până la crupă. Pe bot, acestea se curbează spre nări, în timp ce dungile de deasupra picioarelor din față se împart în două ramuri. Pe crupă, acestea se extind în modele specifice speciei. Dungile de pe picioare, urechi și coadă sunt separate și orizontale.

Modelele dungilor sunt unice pentru fiecare individ și sunt ereditare. În timpul dezvoltării embrionare, dungile apar la opt luni, dar modelele pot fi determinate de la trei până la cinci săptămâni. Pentru fiecare specie există un moment în dezvoltarea embrionară în care dungile sunt perpendiculare pe linia dorsală, și distanțate la 0,4 mm una de alta. Cu toate acestea, acest lucru se întâmplă la trei săptămâni de dezvoltare pentru zebra de stepă, la patru săptămâni pentru zebra de munte, și la cinci săptămâni pentru zebra lui Grévy. Se consideră că diferența de timp este responsabilă pentru diferențele în modelele dungilor dintre specii.

Ecologie și comportament

Zebrele pot călători sau migra către zone mai umede în timpul sezonului uscat. S-a consemnat că zebrele de stepă parcurg 500 km între Namibia și Botswana, cea mai lungă migrație terestră a mamiferelor din Africa. Atunci când migrează, ele par să se bazeze pe amintirea locurilor în care condițiile de hrănire erau cele mai bune, și pot prevedea starea mediului respectiv cu luni înainte de sosire. Zebrele de stepă sunt mai dependente de apă, și trăiesc în medii mai umede decât alte specii. De obicei, ele pot fi găsite la 10-12 km de o sursă de apă. Zebrele lui Grévy pot supraviețui aproape o săptămână fără apă, dar vor bea în fiecare zi când au ocazia, iar corpurile lor rețin apa mai bine decât vitele. Zebrele de munte pot fi găsite la altitudini de până la 2.000 m. Zebrele dorm până la șapte ore pe zi, stând în picioare în timpul zilei, și culcându-se în timpul nopții. Ele folosesc în mod regulat diverse obiecte ca stâlpi de frecat, și fac băi de praf.

Dieta zebrelor constă în principal din iarbă și rogoz, dar acestea consumă în mod oportunist și scoarță de copac, frunze, muguri, fructe și rădăcini. În comparație cu rumegătoarele, zebrele au un sistem digestiv mai simplu și mai puțin eficient. Cu toate acestea, ele pot supraviețui consumând vegetație de calitate inferioară. Zebrele pot petrece 60-80% din timp hrănindu-se, în funcție de disponibilitatea vegetației. Zebra de stepă este un erbivor pionier, care tunde coronamentul superior al ierbii, mai puțin nutritiv, și pregătește terenul pentru erbivore mai specializate, cum ar fi antilopele gnu, care depind de ierburile mai scurte și mai nutritive de dedesubt.

Zebrele sunt vânate în principal de lei. Leoparzii, gheparzii, hienele pătate și câinii sălbatici africani reprezintă o amenințare mai mică pentru adulți. Mușcăturile și loviturile cu copitele sunt tacticile de apărare ale zebrelor. Când sunt amenințate de lei, zebrele fug, iar când sunt prinse, rareori reușesc să se apere. Într-un studiu, s-a constatat că viteza maximă a unei zebre este de 50 km/h, în timp ce viteza unei leoaice a fost măsurată la 74 km/h. Zebrele nu scapă de lei doar prin viteză, ci și prin viraje laterale, mai ales când felina este aproape în spatele lor. În cazul prădătorilor mai mici, precum hienele și câinii, zebrele pot acționa mai agresiv, mai ales pentru a-și apăra mânzii. Structura socială Speciile de zebre au două structuri sociale de bază. Zebrele de stepă și de munte trăiesc în grupuri familiale stabile și închise, sau haremuri formate dintr-un armăsar, mai multe iepe și descendenții lor. Aceste grupuri au propriile teritorii, care se suprapun, și tind să fie nomade. Armăsarii formează și își extind turmele alungând iepele tinere din haremurile în care s-au născut. Stabilitatea grupului rămâne intactă chiar și atunci când armăsarul familiei este alungat. Grupurile de zebre de stepă se adună în turme mari, și pot crea subgrupuri temporar stabile în cadrul acesteia, permițând indivizilor să interacționeze cu cei din afara grupului lor. Femelele din haremuri pot petrece mai mult timp hrănindu-se și obținând protecție atât pentru ele, cât și pentru mânzii lor. Ele au o ierarhie de dominanță liniară, femelele de rang înalt fiind cele care trăiesc de mai mult timp în grup. În timpul călătoriilor, femelele dominante și mânzii lor conduc grupul, urmate de subalterne; armăsarul familiei rămâne în urmă. Tinerii de ambele sexe părăsesc grupurile natale pe măsură ce se maturizează; femelele sunt de obicei mânate de masculii din afară pentru a deveni parte a haremurilor lor.

În cazul zebrelor Grévy, care trăiesc în zone mai aride, adulții au relații mai fluide, iar masculii ocupă teritorii întinse, marcate cu grămezi de balegă, și se împerechează cu femelele care intră pe teritoriul lor. Zonele de pășunat și de adăpat tind să fie separate în aceste medii, iar masculii dominanți își stabilesc teritorii în apropierea ochiurilor de apă, care atrag femelele cu mânzi dependenți, și cele care doresc pur și simplu să bea apă, în timp ce masculii mai puțin dominanți controlează teritorii îndepărtate de apă, cu mai multă vegetație, și atrag doar iepe fără mânzi. Iepele pot călători prin mai multe teritorii, dar rămân într-unul singur când au pui. Șederea într-un teritoriu oferă femelei protecție împotriva hărțuirii din partea masculilor din afară, precum și acces la resurse.

Reproducere

În rândul zebrelor de stepă și de munte, femelele adulte se împerechează numai cu armăsarul haremului, în timp ce la zebrele Grévy, împerecherea este mai poligamă, iar masculii au testicule mai mari pentru competiția spermatică. Femelele zebrelor au cicluri estrale de cinci până la zece zile; semnele fizice includ labiile umflate, eversate (întoarse pe dos) și fluxuri abundente de urină și mucus. La atingerea vârfului estrului, iepele își întind picioarele, ridică coada și deschid gura în prezența unui mascul. Masculii evaluează starea reproductivă a femelei cu buza curbată și dinții descoperiți (răspunsul flehmen), iar femela va solicita împerecherea dându-se înapoi. Gestația durează de obicei aproximativ un an. Câteva zile până la o lună mai târziu, iepele pot reveni la estru. La speciile care trăiesc în harem, estrul unei femele devine mai puțin vizibil pentru masculii din afară odată cu trecerea anilor, prin urmare concurența pentru femelele în vârstă este practic inexistentă.