Sinuciderea (Le suicide, 1897) este a treia lucrare importantă a sociologului francez Émile Durkheim, importanță datorată abordării științifice riguroase a unui fapt social contemporan - creșterea frecvenței sinuciderilor către sfârșitul secolului XIX. Unul dintre principalele merite ale acestei lucrări este de a fi deschis perspectiva analizei sociologice, punând în evidență condiționarea socială a judecăților morale.
Acest studiu cuprinde trei părți și anume: Factorii extra-sociali Cauzele sociale și tipuri sociale Sinuciderea ca fenomen social general
Durkheim precizează încă de la început că: „Sociologul are datoria să studieze cauzele prin intermediul cărora este influențat grupul, iar nu individul izolat, de el se ocupă psihologii. Dintre factorii de sinucidere la care se va raporta sunt aceia care își fac simțită acțiunea asupra ansamblului societății. Rata sinuciderii este produsul acestor factori.”
Durkheim pleacă de la mai multe teorii conform cărora sinuciderea ar fi influențată fie de stările psihopatice, fie de clima, fie de procesul imitației.
Factorii extra-sociali
Sinuciderea și stările psihopatice
Una dintre tezele abordate de Durkheim susține că sinuciderea este o formă de nebunie, dar nu poate fi decât o nebunie parțială și limitată la un singur act. În terminologia patologiei tradiționale, delirul cu arie restrânsă se numește monomanie.
Ex: monomanul simte nevoia irațională și absurdă de a bea, de a fuma sau de a înjura, toate celelalte acte ale sale, ca și toate celelalte gânduri, fiind de o riguroasă certitudine.
Această teză a fost totuși abandonată, studii recente au demonstrat că atunci când o facultate mintală este afectată sunt afectate și celelalte. Întrepătrunderea lor este atât de mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una lăsându-le intacte pe celelalte. Concluzia lui Durkheim a fost aceea că, dacă nu există monomanie, nu are cum să existe nici o monomanie-sinucidere, și deci că sinuciderea nu este o nebunie.
Clasificarea sinuciderii în funcție de caracteristicile esențiale ale nebuniei - după Jousset și Moureau de Tours:
Sinuciderea maniacală – bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol, sau de o rușine imaginară Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală de depresie, de tristețe exagerată; vede totul în negru, plăcerile nu-l mai atrag; viața i se pare plicticoasă și chinuitoare Sinuciderea obsesivă – nu este cauzată de nici un motiv anume, nici imaginar, nici real, ci doar de ideea fixă a morții, deși știe exact că nu are nici un motiv Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaș – dorința de sinucidere nu este motivată, nici în raport cu realitatea, nici în funcție de imaginația bolnavului
Între alienarea mintală propriu-zisă și echilibrul perfect al inteligenței, există o serie întreagă de trepte, sunt diversele anomalii reunite, de obicei, sub denumirea de neurastenie. Durkheim crede că, dacă o alterare profundă poate să ducă pas cu pas la sinucidere, o mai mică alterare trebuie să ducă la aceleași efecte. Așadar, neurastenia este un fel de nebunie rudimentară ce poate constitui unul dintre factorii în funcție de care variază rata sinuciderii.
Temperamental, neurastenicii sunt predestinați suferinței. De exemplu, pentru un nevropat, orice impresie este motiv de neplăcere, orice mișcare este obositoare, nervii lui vibrează la orice atingere. Are tendința de a se retrage în singurătate, iar, dacă trebuie să se amestece în mulțime, are toate șansele să încerce, mai degrabă, durerea decât plăcerea, și de aceea este predispus sinuciderii. Ca urmare a sistemului nervos sensibil, ideile și sentimentele sale sunt într-un permanent dezechilibru, iar într-o societate cu o organizare determinată, nevropatul nu se poate adapta, el va căuta mereu ceva nou. Cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea subiect labil îi va veni greu să se adapteze.
Chiar dacă neurastenia poate predispune la sinucidere, ea nu are în mod necesar această consecință. Neurastenia este o predispoziție foarte generală, dar care nu conduce la un act determinat, însă poate să capete formele cele mai diverse.
Pentru a demonstra că sinuciderea nu este o consecință a neurasteniei, Durkheim a comparat numărul de internări în azilurile psihiatrice a bărbaților și femeilor și numărul de sinucideri în rândul ambelor sexe. S-a constatat că, deși sunt mai multe femei internate în aziluri decât bărbați, acestea se sinucid mai puțin. Deci, diferitele forme ale neurasteniei nu au ca și consecință sinuciderea.
Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea
Concluziile la care a ajuns Durkheim au fost că: dacă există un determinism organo-fizic, de origine ereditară, din cauza căruia omul este predestinat pentru sinucidere, acesta ar trebui să afecteze ambele sexe; dacă sinuciderea ar fi ereditară, ar trebui să se manifeste în primii ani de viață, ori cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte rare.
Sinuciderea și factorii cosmici
• Clima și temperatura anuală
Sinuciderea este minimă doar în sudul și nordul Europei, în centru fiind mai dezvoltată. Unii cercetători au concis că zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii, dar încă nu se poate înțelege clar care este legătura între climă și sinucidere. După părerea lui Durkeim, influența de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată („Omul părăsește de preferință viața când îi este foarte lesnicioasă”).
S-a crezut, pentru mult timp, că toamna este anotimpul care favorizează sinuciderile, din cauza faptului că este un anotimp cu umiditate ridicată și ceață, în care oamenilor le este greu să suplinească lipsa de căldură. Statisticile arată că din 1000 de sinucideri anual, între 590 și 600 se comit în anotimpurile calde, și doar 400 în restul anului.
În proporție de 76%, anotimpurile se clasează în ordinea următoare: vară, primavară, toamnă și iarnă. Interesant este faptul că acest clasament se aplică pentru toate țările.
Durkheim a mai constatat că, atunci când zilele cresc repede, sinuciderile se înmulțesc (din ianuarie până în aprilie), când creșterea zilelor încetinește se reduc și sinuciderile (aprilie-iunie). Aceeași corespondență se regăsește și în perioada de descreștere. Chiar și în luni diferite, când ziua are aproape aceeași durată, există aproape același număr de sinucideri (iulie-mai, august-aprilie). Totodată, în timpul unei zile, sinuciderile ating recordurile în două momente: dimineața și după-amiază, atunci când dinamica afacerilor este mai rapidă. Astfel, creșterea zilelor permite creșterea activităților sociale.
Imitația
În analiza procesului de imitație, Durkheim ține neapărat să precizeze sensul cuvântului, și importanța cunoașterii sensului de către sociologi.
„Dacă dorim să ne facem înțeleși, nu putem să denumim cu același cuvânt procesul în virtutea căruia, în sânul unei colectivități omenești, se elaborează un sentiment colectiv, acela din care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau tradiționale de conduită și, în fine, aruncarea în apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. În prima serie de fapte, lipsește orice reproducere, în cea de-a doua, ea este doar consecința operațiunilor logice, judecăților și raționamentelor, implicite sau formale, care constituie elementul esențial al fenomenului. Reproducerea deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul act fiind doar ecoul celui inițial.”
Așadar, imitația apare atunci când, între un act comis de o persoană și reprezentarea și execuția acelui act de altă persoană, nu există nici o operație intelectuală. Imitația poate da naștere la cazuri individuale mai mult sau mai puțin numeroase, dar nu are contribuție determinantă asupra înclinației spre moarte voluntară.
Cauze sociale și tipuri sociale
Sinuciderea egoistă Durkheim numește alienarea de la obiceiurile comune egoism.
„Omul nu poate trăi dacă nu simte atașament față de ceva care să-l depășească [...] viața nu este suportabilă decât dacă îi întrevedem rațiunea de a fi, dacă are un țel prin care să merite osteneala de a o trăi.”
Atenția sociologului s-a îndreptat în felul în care diferite confesiuni acționează asupra sinuciderii. Datele statistice au arătat că media sinuciderilor la un milion de locuitori, în rândul religiei protestante, este de 190 de sinucideri, pe când, în rândul catolicilor și greco-catolicilor, este de 58, respectiv 40 de sinucideri.
Atunci când, într-o societate, una dintre confesiunile religioase este în minoritate, rata sinuciderii scade datorită faptului că acestea trebuie să-și impună un autocontrol mai sever și o disciplină mai riguroasă, pentru a fi acceptați în societate.
Dacă mediul protestant favorizează dezvoltarea sinuciderii, nu este pentru faptul că religia protestantă privește diferit sinuciderea față de catolicism, ci datorită faptului că protestantismul acordă mai multă importanță gândirii individuale și are mai puține dogme și practici comune.
„Superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul protestantismului provine din faptul că are o Biserică mai slab integrată decât Biserica Catolică.”
O altă diferență între cele două religii este dată de faptul că protestanții au fost și sunt mai mult preocupați de educație, iar sinuciderea este mai răspândită printre oamenii mai bine educați.
Un paradox este faptul că iudaismul numără cei mai puțini sinucigași, deși, la o mie de tineri, 16% urmează studii superioare, pe când, la o mie de tineri catolici, 1,3% sunt în universități, iar, la o mie de tineri protestanți, 2,5%. Acest lucru este explicat prin faptul că iudaismul, în majoritatea țărilor Europene, este în minoritate, iar cum am spus mai sus, pentru a rezista la ura pe care o stârnesc alte religii, se străduiesc să știe mai multe decât ceilalți, pentru a se putea apăra de opinia publică și, uneori, chiar de lege. Totuși, practicile comune în rândul acestei confesiuni religioase, nu lasă loc indivizilor de a acționa după bunul plac, de a gândi pentru ei.
„O societate nu se poate dezintegra fără ca, în egală măsură, individul să nu fie detașat de viața socială, fără ca scopurile lui să nu devină preponderente față de scopurile comune, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa mai presus de ființa colectivă.”
Sinuciderea altruistă
„Când omul este detașat de societate, el se omoară cu ușurință, dar tot la fel de ușor se omoară când este prea legat de ea.”
Altruismul este definit în următorul fel: eul nu își aparține deloc, el se confundă cu altceva decât el însuși, polul conduitei sale se situează înafara lui, adică în grupul din care face parte; individul este nediferențiat de semenii lui, nu este decât o parte din întreg, fără valoare prin el însuși.
Printr-o analogie la organismele vii, putem să ne explicăm sinucidera egoistă și altruistă. Ceea ce este în exces duce la consecințe neplăcute, dar și ceea ce este puțin duce la aceleași efecte. Propunerea sociologului, este aceea să consumăm totul cu măsură, atât cât trebuie.
În diferite culturi inferioare, sinuciderea era văzută ca un act de vitejie, iar așteptarea morții era considerată o rușine. Bătrânii chinuiți de boli preferau să își ia viața, femeile care rămânau văduve trebuiau să se sinucidă pentru a își urma soțul; lă fel se întâmpla și în cazul slugilor atunci când le murea stăpânul.
Aceste practici sunt impuse de către societate, iar omul își ia viața fără a fi neapărat obligat să o facă.
„Totuși aceste sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Convingerea de a nu ține la propria viață fiind socotită o virtute, și încă una prin excelență, este foarte lăudat acela care renunță să mai trăiască după cea mai mică solicitare a împrejurimilor sau chiar din simplă bravadă.”