Nicolae Ioana (n. 17 septembrie 1939, Racovița, județul Argeș – d. 20 ianuarie 2000, București) a fost un poet și prozator român. Este fiul Mariei (n. Ciocănea) și al lui Vasile Ioana, brutar. A urmat liceul la Pitești, absolvindu-l în 1954, apoi Facultatea de Filosifie a Universității din București (1959–1964).
A avut diferite slujbe: pontator la Uzinele de Piese auto din Colibași (1955), contabil la Întreprinderea de Expediții auto din Pitești (1958–1959), redactor la Agerpres (1964–1966), la Editura Tineretului și la Editura Albatros (1966-1975), instructor la Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1975–1982), redactor la Editura Sport – Turism (din 1982) și la Editura Eminescu. Debutează în revista „Luceafărul” (1967). (vezi DGLR – vol. 3, E/K)
Opera Templu sub apă, București, 1967; Moartea lui Socrate, 1969; Monologul alb, București, 1972; Cartea de nisip, București, 1973; Viața după o zi, București, 1976; Amiaza melcilor, București, 1977; Forma focului, București, 1977; Fața zilei, București, 1979; Tabloul singuraticului, București, 1979; Pavilionul, București, 1981; Studiul de noapte, București, 1982; Pasagerul, București 1985; Strada occidentului, București, 1986; Coridorul, București, 1989; Vizită la domiciliu, București, 1989; O zi liberă, București, 1996; Goana după vânt, București, 1999.
Traduceri Din lirica turcă contemporană, București, 1974, în colaborare cu Nevzat Yusuf și Agiemin Baubec; Antologie de poezie turcă, de la începuturi până azi, 1979, în colaborare cu Nevzat Yusuf.
Categorie:Nașteri în 1939 Categorie:Decese în 2000 Categorie:Scriitori români din secolul al XX-lea