Aromânii (numiți în România și români macedoneni, macedo-români, macedono-vlahiMatilda Caragiu Marioteanu, Aromânii și aromâna în conștiința contemporană sau, mai popular, machidoni)Mircea și Luiza Seche, Dicționar de sinonime, Editura Litera Internațional, 2002, definiția „aromân” sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, chiar dacă li se spune vlahi, în mediul academic oficial sunt prezentați oarecum „greci antici" sau „greci antici latinizați". Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimările variază de la 100.000 până la 250.000. Council of Europe Parliamentary Recommendation 1333(1997) Limba lor este cea mai asemănătoare limbii române, fiind derivată din protoromână.
Origine Originea aromânilor, în acordul între toți istoricii, etnologii, lingviștii și filologii este că ei descind, ca și dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii, din protoromâni. Matilda Caragiu Marioțeanu a formulat următoarea definiție: Aromânii sunt romani sud-dunăreni. Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (traci, iliri, greci, macedoneni) sau colonizate de romani,Matilda Caragiu, Dodecalog în timp ce T. J. Winnifrith nu șovăia să afirme că: „...dacă vrem să vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie să începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei”.<ref>The Vlachs: History of a Balkan People London: Duckworth, 1987</ref>
Nume Vlahi a fost un termen folosit în Evul Mediu timpuriu ca un exonim de origine germanică (walh, mai târziu welsh) pentru toate popoarele romanice (și chiar unele celtice: Wales), inclusiv pentru populațiile romanice din răsăritul Europei și din Balcani, dar, în zilele noastre, este folosit în mod normal (în special de către greci) numai pentru aromâni, românii fiind numiți vlahi sau valahi numai în context istoric sau ca termen vag derogativ sau dacă este vorba de românii din Timac (serb., bulg. și ung. Timok), care vorbesc de asemenea dialectul dacoromân și anume un grai apropiat fie de cel din Mehedinți, fie cel din Banat.
Vezi de asemenea: Etimologia cuvântului vlah.
Numele de tsintsari (țințari sau „cincari” în sârbește și bulgărește), este dat aromânilor în special de sârbi sau maghiari (cincárok). Lexicograful sârb Vuk Stefanović Karadžić explică acest nume prin faptul că sunetele ce și ci din limba latină sunt pronunțate de aromâni tse, respectiv tsi. Karadžić a avansat și ipoteza că tsintsari vine de la tsintsi (în românește cinci), dar Theodor Capidan afirmă că folosirea relativ rară a cuvântului cinci nu poate explica acest nume, și că el poate fi atribuit mai degrabă frecvenței mari a sunetelor tse, tsi în aromână în propoziții precum „Tsi fats?” („Ce faci?”).
Un nume mai vechi, cu tentă peiorativă, este cel dat de greci: cuțovlahi (Κουτσόβλαχος Kutsovlahos, adică „vlah șchiop”), folosit în contrast cu numele de mavrovlahi, dat românilor din sudul Dunării. (mavrovlahi sau morlaci reprezintă un alt grup românesc balcanic, trăitor pe coasta Dalmației. Resturi de populație morlacă sunt astăzi practic cvasi-complet asimilate în populația croată, deși au încă conștiința rădăcinilor etnice. O parte din turci și albanezii islamizați îi numesc pe aromâni čoban („ciobani”) din cauza ocupației principale tradiționale a acestora, adică păstoritul.
Denumirea de aromâni a apărut în România mai întâi intr-o lucrare de Georgiu Radu Melidon - „Istoria Națională Pentru Poporŭ Saŭ Némul, Sapa, Arma, Casa Și Mintea Românilor Prin Tóte Timpurile Și Locurile”, BUCURESCĬ, 1876, p. 209. Explicația este simplă și pornește de la numele pe care și-l dau însăși aromânii în dialectul lor, „armâni", unde proteza fonetică „a-” apare înaintea rădăcinii rmân/rrmân (român), unde Rîm este Roma, proteză care apare în multe cuvinte care în latina vulgară încep cu consoane (r, l etc.).
Cultura și limba
Limba maternă a aromânilor este limba aromână. După unii lingviști, limba aromână este o limbă aparte din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de limbile română, meglenoromână și istroromână. Alți lingviști o consideră ca fiind un dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân, meglenoromân și istroromân. Matilda Caragiu Marioțeanu, academician de origine aromână, crede că aromâna este un dialect al protoromânei, adică al moștenirii comune latine răsăritene și nu al limbii daco-române și de asemenea că cele doua limbi romanice din nord și din sud sunt limbi funcționale și trebuie tratate ca atare.Matilda Caragiu Marioteanu-"Aromânii și aromâna în conștiința contemporană"- Editura Academiei Române, București, 2006
În prezent, sunt recunoscuți oficial ca minoritate în Macedonia și Albania. Ziua de 23 mai este sărbătorită ca ziua națională a aromânilor și meglenoromânilor cetățeni ai Macedoniei;Evenimente de Ziua Națională a Armanilor, 16 mai 2005, Amos News, accesat la 28 iunie 2013ceilalți se întâlnesc în fiecare an în ziua de 15 august la Samarina (Grecia), dar există și alte festivaluri, întâlniri și comemorări. Simbolul în care o parte din Comunitatea Aromână din România se recunoaște este «Soarele de la Vergina».
Istorie
thumb|250px|Harta Balcanilor, cu regiunile locuite de aromâni în roz thumb|250px|Răspândirea aromânilor (în roșu viu) și a megleno-românilor (în roșu vișiniu) anul 1890 În Evul Mediu, aromânii au creat în 1186 în bazinul Dunării de jos și al Vardarului (sudul actualei Românii, Bulgaria și actuala Macedonie) regatul atunci denumit Regnum Bulgarorum et Valachorum (iar azi cunoscut ca Țaratul vlaho-bulgar, denumit de istoricii bulgari și străini Al doilea țarat bulgar). Au mai existat și principate autonome în valea Vardarului, în Meglen, conduse de vlahii Dobromir Chrysus și Strez. Strez a mărit teritoriul său, ocupând toată Macedonia. Au mai fost și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică. În Balcanii de Vest, aromânii au participat la conducerea principatelor Zeta și Hum (Zachlumia). Ulterior, aromânii au jucat rolul cel mai important în independența populației lor trăitoare în Imperiul Otoman, azi descompus in mai multe țări sud-dunărene (așa-zise balcanice) cum ar fi Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania și Grecia față de Imperiul Otoman.
În afara acestor formațiuni politice istorice, aromânii nu au creat, nici revendicat state, cu o singură excepție, efemeră și socotită uneori ca o aventură politică: crearea în 1941, sub controlul Italiei a așa-zisului Principatul Pindului, după ce armata germană a înfrânt Grecia.
Aromânii astăzi În Grecia În Grecia, aromânii se împart în mai multe grupuri, dintre care cele mai mari sunt: cea a grămuștenilor, cea a pindenilor și cea a fărșeroților (orașul Frashër, Albania). Primele două ramuri se autodenumesc armâni în timp ce fărșeroții se autodenumesc rămăni, rumăni, remeni sau chiar romăni. Toate cele trei ramuri sunt cunoscute de greci sub denumirea de Βλαχοι („vlahoi”).Grămuștenii și pindenii sunt porecliți depreciativ ca Κουτσοβλαχοι (cuțovlahi, care înseamnă „vlahi șchiopi”); o altă ipoteză avansată ar fi tot un peiorativ, dar turcesc: Koçiflakler, „vlahii berbecilor", referitor la păstoritul cu care se ocupau) sau din Küçükiflak, „micii vlahi, ambele puțin verosimile. Fărșeroții sunt denumiți de greci Αρβανιτοβλαχοι („vlahi arvaniți”) de bulgari drept „vlahi arbănași”, adică „vlahi albanezi”. Grămuștenii sunt concentrați mai ales în nordul și centrul Macedoniei grecești (nomele Cojani, Custura, Florina și Grevena) ,în timp ce pindenii locuiesc în sate din Munții Pindului din Macedonia de sud-vest, în Epirul de nord, respectiv în vestul Tesaliei.
Unele comunități de fărșeroți constituie majoritatea locuitorilor din șapte sate situate la sud de Epir, în Aetolia-Acarnania, zona cunoscută în evul mediu sub denumirea grecească de Megali Blaxia (Vlahia Mare). Sate răzlețe, locuite compact de fărșeroți, se întâlnesc și în Macedonia, pe culmile muntelui Vermion (Grămăticuva de sus și cea de jos), dar și în Tesalia de sud-est, în apropierea portului Volos, cum e cazul așezării Sesclu sau Sesklos. Toți fărșeroții se autodenumesc rămăni, însă nu toți aromânii se autodenumesc fărșeroți. Acesta din urma este cazul aromânilor din localitatea Megidei sau Migidei (în grecește Kefalovryso).
O altă populație de aromâni se găsește pe versanții vestici ai muntelui Olimp, în sud-estul Macedoniei grecești. Acești aromâni nu sunt nici grămușteni nici fărșeroți, iar în virtutea geografiei, nu pot fi considerați nici pindeni, întrucât muntele Olimp nu face parte din lanțul munțiilor Pind. Totuși, particularități lingvistice și de altă natură i-au determinat pe cercetători să ajungă la concluzia că acești aromâni (sau vlaho-'olimpieni', cum au mai fost numiți) au rădăcini în așezări tradiționale aromâne din Pind, de unde au emigrat ulterior, în evul mediu timpuriu, în zona Olimpului. Satele locuite compact de aromâni sunt denumite de greci „Τα Βλαχοχώρια" ("Țara aromânilor").
Comunități aromâne mai mici, provenite tot din Pind, se întâlneau odinioară și în insulele Ioniene, indeosebi în Cefalonia, unde se refugiaseră după cucerirea otomană, și unde s-au păstrat până azi localități ca „Vlahata”, „Coborata”, și nume de persoane ca „Muțatos” sau „Kalovlahos”.
Grămușteni, pindeni, fărșeroți, moscopoleni: diferențieri lingvistice, culturale și politice Departe de a fi reprezentat în decursul istoriei o entitate omogenă, cele trei mari grupuri ale aromânimii din Grecia vădesc anumite diferențieri, cel mai probabil datorate influențelor externe la care au fost expuși. Diferențele dintre grămușteni, fărșeroți și pindeni sunt de ordin cultural, lingvistic și, într-o oarecare măsură, vestimentare.
Ca exemplu tipic, verbul a fi se conjugă complet diferit. Astfel: Io hiu/Tini hii/Elu/Ea easti/Noi himu/Voi hits/Ei/Eali suntu la armânii grămusteni(cipani) și Mini est/Tini esht/El/Ea esti/Noi him/Voi hits/Ei/Eli sãnt/sent la fărșeroți. La persoana a II-a singular se spune Tini hii pentru prima grupare sauTini eshtsâ la grămusteni și Tini esht fărșeroți. Formele mini escu/esc au fost semnalate de Theodor Capidan de asemeni la mocanii din Rășinari și la cei din Soveja, Vrancea.
O altă clasificare, mai mult politico-culturală decât etnică, îi împarte pe aromâni în două facțiuni: cea tradițional filo-otomană, ulterior filoromână, și cea filoelenică. Filo-otomanii, majoritari până în 1912, erau denumiți peiorativ de ceilalți turcomani (cei dintre ei care trecuseră la religia islamică, și a căror limbă a evoluat diferit de dialectele aromâne, fiind ziși turciți, ulterior Megleniți după masivul Meglen unde s-au așezat), în timp ce filogrecii, deveniți majoritari după 1913, au fost denumiți peiorativ de cei filo-otomani grecomani respectiv cațaoni, cațani sau căciăuni. De altfel, cara-cațanii respectiv saracacianii sunt, se pare, un grup de aromâni fărșeroti grecizați în secolele al XVIII-lea și XIX-lea.Bujduveanu, Tănase - Sărăcăcianii, Editura Cartea Aromână 2005