Institutul Pontifical Oriental (în , colocvial Orientale) este o instituție catolică de învățământ superior, care se află la Roma. Proiectul de a crea o școală de înalte studii pentru creștinii răsăriteni a fost avut în vedere încă din vremea pontificatului papei Leon al XIII-leaCl. Cfr. Soetens, Congrès eucharistique de Jérusalem (1893), Louvain 1977, 725, ideea începe să circule pentru prima dată la Constantinopol și totodată ideea de a-i alege pe călugării Padri Bianchi pentru a conduce noua Instituție precum și încredințarea renovării Colegiului Grec., dar s-a trecut la realizarea concretă numai în anul 1917, în vremea pontificatului papei Benedict al XV-lea. Institutul Pontifical Oriental este afiliat în plan academic Universității Pontificale Gregoriana (fondată în 1551), alături de Institutul Pontifical Biblic (întemeiat în 1909). Toate cele trei instituții sunt conduse de Ordinul iezuit. Institutul Pontifical Oriental este subordonat direct Sfântului Scaun, dar administrarea și conducerea sa sunt încredințate iezuiților. Cardinalul prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale este cancelarul Institutului Pontifical Oriental. Vicecancelar este superiorul general (prepozitul) al Societății lui Isus. Aprobarea programelor academice revine Congregației pentru Educația Catolică.
Numărul studenților înscriși în anul academic 2018-2019: 351 la Facultatea de Științe Ecleziastice Orientale (SEO); 71 în Facultatea de Drept Canonic Oriental (DCO); față de un total de 422, dintre care 242 sunt studenți provenind de la alte Facultăți. Pe lângă profesorii și studenții de la Orientale, în fiecare an se adaugă aproximativ 400 de cercetători externi care vizitează biblioteca pentru motive de studiu.
Misiune Întemeiat de papa Benedict al XV-lea în anul 1917 și încredințat de papa Pius al XI-lea Societății lui Isus (iezuiții) în 1922, Institutul Pontifical Oriental este o școală de studii superioare având ca misiune angajamentul în favoarea Bisericilor Orientale. În ceea ce privește Bisericile Orientale, misiunea este aceea de a face cunoscute „bogățiile infinite care sunt conservate în visteriile propriilor tradiții” (Ioan Paul al II-lea, scrisoarea apostolică Orientale Lumen 4) și, în același timp, promovarea acestor bogății atât de puțin cunoscute în Occidentul latin. Institutul are ca obiectiv cercetarea, învățământul și publicațiile care privesc tradițiile Bisericilor Orientale: liturghiile lor, teologia, patristica, istoria, dreptul canonic, literatura și limbile, spiritualitatea, arheologia, arta, problemele mai importante pentru ecumenism și geopolitică.
Scopul Institutului Oriental este acela de a educa studenții care beneficiază deja de primele grade academice, indiferent de apartenența lor religioasă, romano-catolici sau greco-catolici, ortodocși și de alte confesiuni, pentru aprofundarea cunoștințelor lor cu privire la Răsăritul Creștin și Bisericile sale, teologia, spiritualitatea, liturghia, disciplina canonică, istoria și cultura. În marea lor majoritate studenții provin mai ales din țările cu Biserici Orientale: Orientul Mijlociu, Europa de Est, Africa (Egipt, Etiopia și Eritrea) și Asia (Kerala și alte părți din India, China), cu un număr semnificativ de studenți din Europa de Vest și din America interesați să studieze Orientul creștin. Astăzi, datorită valurilor de migranți și de refugiați din unele dintre țările menționate mai sus, studenții provin inclusiv din comunități creștine orientale din diasporă.
Istoric Primii ani
Primul sediu provizoriu al Orientale s-a aflat în imediată apropiere de Vatican, în Palazzo dei Convertendi, Piața Scossacavalli, care mai târziu a lăsat loc faimoasei Via della ConciliazioneRoberta Maria Dal Mas, „Il Palazzo dei Convertendi e la casa di Raffaello”, în Claudio Parisi Presicce e Laura Petacco (ed.), La Spina: dall’Agro vaticano a via della Conciliazione, Roma 2016, 129.. După aceea, pentru o scurtă perioadă de timp, Institutul a fost găzduit tot la Roma, într-o clădire care actualmente aparține Institutului Biblic (via della Pilotta, 25), până în 1926, an în care a primit un sediu definitiv lângă Bazilica Santa Maria Maggiore în Piața Santa Maria Maggiore, 7V. Poggi, “Il Pontificio Istituto Orientale”, Per la storia del Pontificio Istituto Orientale, Roma 2000, 15-30, 23.. Pe locul unde se află astăzi Institutul Oriental se găsea o veche bazilică având hramul Sf. Andrei, cunoscută cu apelativul Catabarbara sau Cata Barbara Patricia, biserică deja în ruină în secolul al XVI și astăzi dispărută. Bazilica a fost întemeiată de papa Simplicius în a doua jumătate a secolului al V-lea, în urma donației unei aule din faimoasa domus romana aparținând lui Iunius Annius Bassus, consul roman de la începutul secolului al IV-lea. Papii Romei nu au fost indiferenți la acest detaliu când au dorit întemeirea unui institut oriental chiar pe locul unde exista odinioară prima bazilică devoțională dedicată Sfântului Andrei, fratele Sfântului Petru și prin urmare patronul Răsăritului Creștin sub sfera de influență a Constantinopolului, inclusiv al României. Dintre toate bisericile din Roma, Bazilica Santa Maria Maggiore situată în aceeași piață este aceea care amintește cel mai mult de Orient. Mozaicurile sale faimoase au fost realizate în timpul papei Sixt al III-lea (432-440) în amintirea Conciliului Ecumenic al III-lea de la Efes (431), care, pentru a sublinia faptul că Isus Hristos este o persoană, a concluzionat că Maria, mama lui, este Născătoare de Dumnezeu, sau Theotokos, cum o numesc grecii. Dat fiind că bazilica se mândrește pentru că posedă o relicvă a ieslei, din punct de vedere liturgic este cunoscută și drept Biserica Ieslei, sau „ad Praesepe”. Întâi de toate, aici, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, Sfinții Ciril și Metodiu au adus în mod solemn cărțile lor liturgice, însemnătatea fiind aceea că primind încuviințarea Papei, se aproba celebrarea litughiilor în limba slavonă bisericească, nu numai în latină. Pe o stradă laterală, în față la Orientale se află Bazilica Sfânta Prassede cu mozaicurile sale bizantine care atestă refuzul vehement al papei Pascal I de a accepta iconoclasmul, care renăștea în Orient în vremea construcției Bazilicii (817). În apropiere există o placă de marmură care amintște de locul morții lui Ciril, fratele sfântului Metodiu, mort în anul 869. În interiorul complexului unde se află institutul se găsește biserica Sfântului Antonie cel Mare (Sfântul Antonie Abate), către care creștinii răsăriteni au o devoțiune specială. El este un sfânt foarte venerat de popor și la Roma, unde persoane își amintesc încă de vremurile în care la sărbătoarea sfântului în această biserică se binecuvântau animalele. De când a fost întemeiat colegiul Russicum, de către papa Pius al XI-lea (1921-1939), biserica a fost încredințată iezuiților, care viețuiesc în colegiu.C. Simon, Pro Russia: The Russicum and Catholic Work for Russia, Rome 2009, 404-432.
Primii o sută de ani
Institutul Oriental a fost creat ca o instituție geamănă a Congregației pentru Biserica Orientală, al cărei nume a fost schimbat în 1967 în Congregația pentru Bisericile Orientale. Institutul a fost creat în 1917 ca un răspuns la Chestiunea Orientală, problemă care a apărut după înfrângerea otomanilor în Războiul Ruso-Turc (1768–1774), încheiat cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Chestiunea orientală a devenit și mai acută după ce, în anul 1798 Napoleon I a declanșat Campania franceză din Egipt și Siria. Ce ar trebui făcut pentru milioanele de creștini aflați sub otomani după destrămarea imperiului? Chestiunea a devenit culminantă în vremea Congresului Euharistic de la Ierusalim din 1893, când patriarhii catolici orientali au exprimat neliniștile și cererile pentru comunitățile lor în fața legatului papal, cardinalul Benoît Langenieux. La rândul său, acesta le-a prezentat mai departe papei Leon al XIII-lea. Papa a convocat imediat o consfătuire a patriarhilor catolici orientali pentru anul următor (1894), al cărei rezultat a fost scrisoarea apostolică Orientalium dignitasOrientalium dignitas Ecclesiarum: document în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 334-339., cunoscută drept Magna Charta Libertatum a drepturilor catolicilor orientali. O dată cu destrămarea Imperiului Rus în urma revoluției din februarie 1917 și apărând iminentă dispariția Imperiului Otoman, papa a decis să acționeze.Documentul care prezintă consultările din anii care au precedat luarea deciziei se păstrează în formă dactilografiată, un document care nu a fost destinat publicului. Cf. Card. N. Marini, Opinamenta et vota quoad pontificiam in Urbe pro ecclesiarum orientalium dissidentium Concordia institutionem, Romae 1917. Printr-un motu proprio intitulat Providentis DeiDei providentis arcano: în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 344-346. (1 V 1917), a creat Congregația Orientală și tot cu un motu proprio intitulat Orientis catholiciOrientis Catholici: în Ibid., 372. (15 octombrie 1917), a fondat Institutul Oriental.Cfr.: C. Koroloevskij, La foundation de l’Institut Pontifical Oriental, în E.G. Farrugia (ed.), The Pontifical Oriental Institute: the First Seventy-five Years 1917-1992, Rome 1993, 65-106, introducere de A. Raes. G.M. Croce a îngrijit cinci volume de mare interes informativ cu privire la Cyrille Korolevskij (1878-1959), Kniga bytija moego (Le livre de ma vie): Mémoires autobiographiques, 1-5, Vaticano 2007. Pontiful și-a rezervat sieși calitatea de prefect al Congregației nou întemeiate, condusă la început de un secretar care, în conformitate cu dreptul canonic, trebuia să fie cardinal (cfr. can. 257 din Codex Iuris canoniciN. Loda, “Codex Iuris Canonici 1917”, EDCE, 465-466. Pio-BenedectinTemenul Pio-Benedettino se referă la cei doi papi în timpul cărora a fost promulgat Codul de drept Canonic din 1917. Proiectul a început în anul 1904 sub Pius al X-lea, a fost finalizat sub Benedict al XV-lea. din 1917). Prin Constituția Apostolică Quod nobis in condendo, la trei ani de la întemeirea Orientale, Benedict al XV-lea a oferit instituției și dreptul de a acorda grade academice.Quod nobis in condendo, în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 373-374. Papa a insistat încă de la început asupra necesității de a constitui o bogată bibliotecă specializatăOrientis catholici, no. VII. în Ibid., 373. care să favorizeze studiul corpului profesoral dar și a grupului de cercetători care se revendică din Orientale.
La început profesorii au fost selecționați din diferite ordine religioase și chiar dintre laici. Aceștia au fost Antoine Delpuch (1868-1936)V. Poggi, Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 147-153., din congregația Padri Bianchi, care a avut funcția de pro-Praeses. V. Poggi, Il Pontificio Istituto Orientale. Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 15-30, 18. Poggi îl numește pe Delpuch „praeses delegato” sau „pro-praeses”, observând de asemenea că Marini era, de facto, ultimul responsabil înaintea papei, însăși recrutarea primilor profesori era făcută de cardinalul prefect., doi benedictini, între care fericitul Alfredo Ildefonso Schuster; trei asumpționiști, inclusiv Martin Jugie (1878-1954), profesor la Orientale în primii cinci ani ai institutului, și care a lăsat în urmă o monumentală sinteză de teologie răsăriteană; un dominican; un mehitarist; patru iezuiți, printre care și faimosul arheolog Guillaume de Jerphanion (1877-1948); doi ruși, un grec, și un etiopian precum și trei profesori laici, printre aceștia faimosul Michelangelo Guidi, filolog și istoricV. Poggi, Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 154-174..