Arhitectura (latina architectura, din grecescul ἀρχιτέκτων arkhitekton „arhitect”, din ἀρχι- „șef” și τέκτων „creator”) este atât procesul, cât și produsul planificării, proiectării și construirii clădirilor sau a altor structuri. Lucrările arhitecturale, sub forma materială a clădirilor, sunt adesea percepute ca simboluri culturale și ca opere de artă. Civilizațiile istorice sunt adesea identificate cu realizările lor arhitecturale care au supraviețuit.

Practica, care a început în preistorie, a fost folosită ca modalitate de exprimare a culturii pentru civilizații de pe toate cele șapte continente. Din acest motiv, arhitectura este considerată a fi o formă de artă. Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Cel mai vechi text care a supraviețuit despre teoria arhitecturii este tratatul De architectura din secolul I d.Hr., al arhitectului roman Vitruviu, conform căruia o clădire bună întruchipează firmitas, utilitas și venustas (durabilitate, utilitate și frumusețe). Secole mai târziu, Leon Battista Alberti și-a dezvoltat ideile în continuare, văzând frumusețea ca o calitate obiectivă a clădirilor care se regăsesc în proporțiile lor. Giorgio Vasari a scris Viața Celor Mai Excelenți Pictori, Sculptori și Arhitecți și a prezentat ideea de stil în artă în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-lea, Louis Sullivan a declarat că „forma urmează funcția”. „Funcția” a început să înlocuiască „utilitatea” clasică și a fost înțeleasă că include nu numai dimensiuni practice, ci și estetice, psihologice și culturale.

Arhitectura a început ca o arhitectură vernaculară rurală, orală, care s-a dezvoltat de la încercare și greșeală la replicarea cu succes. Arhitectura urbană antică a fost preocupată de construirea structurilor religioase și a clădirilor care simbolizează puterea politică a conducătorilor, până când arhitectura greco-romană a mutat accentul pe virtuțile civice. Arhitectura indiană și cea chineză au influențat formele din toată Asia, iar arhitectura budistă, în special, a luat diverse arome locale. În timpul Evului Mediu european, au apărut stiluri paneuropene de catedrale și abații romanice și gotice, în timp ce Renașterea a favorizat formele clasice implementate de arhitecți cunoscuți pe nume. Mai târziu, rolurile arhitecților și inginerilor s-au separat. Arhitectura modernă s-a dezvoltat după Primul Război Mondial ca o mișcare de avangardă care urmărea să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică postbelică axată pe satisfacerea nevoilor claselor de mijloc și muncitoare. S-a pus accent pe tehnicile moderne, materialele și formele geometrice simplificate, deschizând calea suprastructurilor înalte. Mulți arhitecți s-au plictisit de modernism, pe care l-au perceput ca fiind aistoric și antiestetic, iar arhitectura postmodernă și cea contemporană s-au dezvoltat.

De-a lungul anilor, domeniul construcțiilor sa extins pentru a include totul, de la proiectarea navelor la decorarea interioară.

Definiții Arhitectura poate să însemne: Un termen general care descrie clădirile și alte structuri fizice.Shorter Oxford English Dictionary (1993), Oxford, Arta și știința proiectării clădirilor și (unele) structuri care nu sunt clădiri. Stilul de proiectare și de metode de construcție a clădirilor și a altor structuri fizice. O formă sau structură unificatoare sau coerentă.Merriam–Webster's Dictionary of English Usage, sau Cunoașterea artei, științei, tehnologiei și a umanității. Activitatea de proiectare a arhitectului, de la nivelul macro (proiectarea urbană, arhitectura peisagistică) la nivelul micro (detalii de construire și mobila). Practica arhitectului, unde arhitectura înseamnă oferirea sau prestarea de servicii profesionale în legătură cu proiectarea și construirea clădirilor sau a mediilor construite.

Teorie

Filosofia arhitecturii e o ramură a filozofiei artei, care se ocupă de valoarea estetică a arhitecturii, de semantica ei și de relațiile cu dezvoltarea culturii. Mulți filozofi și teoreticieni de la Platon până la Michel Foucault, Gilles Deleuze, Robert Venturi și Ludwig Wittgenstein s-au preocupat de natura arhitecturii și dacă arhitectura se distinge sau nu de construire.

Tratatele istorice Cea mai veche lucrare scrisă pe subiectul arhitecturii care a supraviețuit e De architectura a arhitectului roman Vitruviu la începutul secolului I d.Hr..D. Rowland – T.N. Howe: Vitruvius. Ten Books on Architecture. Cambridge University Press, Cambridge 1999, Conform lui Vitruviu, o clădire bună ar trebui să satisfacă cele trei principii firmitas, utilitas, venustas, cunoscute în mod obișnuit prin traducerea originală - fermitate, utilitate și frumusețe. Un echivalent în română ar fi: Durabilitate - o clădire ar trebui să se ridice robust și să rămână în stare bună Utilitate - ar trebui să fie adecvată scopurilor pentru care e folosită Frumusețe - ar trebui să fie plăcută din punct de vedere estetic Conform lui Vitruviu, arhitectul ar trebui să se străduiască să îndeplinească fiecare dintre aceste trei atribute cât mai bine posibil. Leon Battista Alberti, care elaborează ideile lui Vitruviu în tratatul său, De re aedificatoria, a văzut frumusețea în primul rând ca pe o chestiune de proporție, chiar dacâ ornamentul a jucat și un rol. Pentru Alberti, regulile de proporție erau cele care guvernau figura umană idealizată, secțiunea de aur. Cel mai important aspect al frumuseții era, prin urmare, o parte inerentă a unui obiect, mai degrabă decât ceva aplicat superficial și se baza pe adevăruri universale, recunoscute. Noțiunea de stil în artă nu a fost dezvoltată decât în ​​secolul al XVI-lea, odată cu scrierile lui Giorgio Vasari.Françoise Choay, Alberti and Vitruvius, editor, Joseph Rykwert, Profile 21, Architectural Design, Vol. 49 Nr. 5–6 Până în secolul al XVIII-lea, Viața celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți fusese tradusă în italiană, franceză, spaniolă și engleză.

În secolul al XVI-lea, arhitectul, pictorul și teoreticianul manierist italian Sebastiano Serlio a scris Tutte L’Opere D’Architettura et Prospetiva (Lucrări Complete despre Arhitectură și Perspectivă). Acest tratat a exercitat o influență imensă în întreaga Europă, fiind primul manual care a evidențiat aspectele practice mai degrabă decât cele teoretice ale arhitecturii și a fost primul care a catalogat cele cinci ordine.Sebastiano Serlio -- Despre arhitectura domestică, Bibliotecile Universității Columbia, accesat pe 5 februarie 2021

La începutul secolului al XIX-lea, Augustus Welby Northmore Pugin a scris Contraste (1836) care, așa cum a sugerat titlul, a contrastat lumea modernă, industrială, pe care a denigrat-o, cu o imagine idealizată a lumii neomedievale. Arhitectura gotică, credea Pugin, era singura „formă creștină adevărată de arhitectură.” Criticul de artă englez din secolul al XIX-lea, John Ruskin, în Șapte Lămpi de Arhitectură, publicat în 1849, era mult mai restrâns în viziunea sa despre ceea ce constituia arhitectura. Arhitectura a fost „arta care dispune și împodobește atât edificiile ridicate de oameni... încât vederea lor” contribuie ”la sănătatea mintală, puterea și plăcerea lor”.John Ruskin, The Seven Lamps of Architecture, G. Allen (1880), retipărit de Dover, (1989) Pentru Ruskin, estetica era de o importanță majoră. Opera sa continuă să afirme că o clădire nu este cu adevărat o operă de arhitectură decât dacă este într-un fel „împodobită”.

Despre diferența dintre idealurile de arhitectură și simpla construire, renumitul arhitect din secolul XX, Le Corbusier, a scris: „Folosești piatră, lemn și beton, iar cu aceste materiale construiești case și palate: asta e construirea. Ingeniozitatea funcționează. Dar dintr-o dată îmi atingi inima, îmi faci bine. Sunt fericit și spun: Asta este frumoasă. Asta e Arhitectura”.Le Corbusier, Towards a New Architecture, Dover Publications(1985). Contemporanul lui Le Corbusier, Ludwig Mies van der Rohe, a spus că „Arhitectura începe atunci când pui două cărămizi împreună. Acolo începe.”

Conceptele moderne Arhitectul de zgârie-nori din secolul al XIX-lea,Louis Sullivan, a promovat o maximă pentru designul arhitectural: „forma urmează funcția”. În timp ce noțiunea că considerațiile structurale și estetice ar trebui să fie în întregime supuse funcționalității a fost întâmpinată atât cu popularitate, cât și cu scepticism, ea a avut ca efect introducerea conceptului de „funcție” în locul „utilității” lui Vitruviu. „Funcția” a fost văzută ca cuprinzând toate criteriile de folosire, percepție și plăcere a unei clădiri, nu numai practice, ci și estetice, psihologice și culturale.

Nunzia Rondanini a declarat: „Prin dimensiunea sa estetică, arhitectura depășește aspectele funcționale pe care le are în comun cu alte științe umane. Prin propriul său mod particular de exprimare a valorilor, arhitectura poate să stimuleze și să influențeze viața socială fără să presupună că, în sine, o să promoveze dezvoltarea socială... A restrânge sensul formalismului (arhitectural) la artă de dragul artei nu este doar reacționar; poate să fie, de asemenea, o căutare fără scop a perfecțiunii sau originalității care degradează forma într-o simplă instrumentalitate”.Rondanini, Nunzia Architecture and Social Change Heresies II, Vol. 3, Nr. 3, New York, Neresies Collective Inc., 1981.

Printre filozofiile care au influențat arhitecții moderni și abordarea lor în proiectarea clădirilor se numără raționalismul, empirismul, structuralismul, poststructuralismul, deconstructivismul și fenomenologia.

La sfârșitul secolului XX, un nou concept a fost adăugat celor incluse în busola structurii și funcției, considerarea sustenabilității, deci a arhitecturii sustenabile. Pentru a satisface etosul contemporan, o clădire ar trebui să fie construită într-un mod ecologic în ceea ce privesc producția materialelor sale, impactul acesteia asupra mediului natural și construirea într-o zonă înconjurătoare și cerințele pe care le solicită surselor de energie nesustenabile pentru încălzire, răcire, gestionarea apei și a deșeurilor, și iluminat.

Istorie Originea și arhitectura vernaculară

Clădirea a evoluat mai întâi din dinamica dintre nevoi (adăpost, securitate, închinare etc) și mijloace (materiale de construcție disponibile și abilități). Pe măsură ce culturile umane s-au dezvoltat și cunoștințele au început să fie formalizate prin tradiții și practici orale, construirea a devenit un meșteșug, iar „arhitectura” e numele dat versiunilor extrem de formalizate și respectate ale meșteșugului. Se presupune în mare măsură că succesul arhitectural a fost produsul unui proces de încercare și greșeală, cu o încercare progresivă mai mică și mai multă replicare pe măsură ce rezultatele procesului s-au dovedit din ce în ce mai satisfăcătoare. Ceea ce se cheamă arhitectură vernaculară continuă să fie produsă în multe părți ale lumii.

Arhitectura preistorică

Așezările umane timpurii erau în mare parte rurale. Economiile în curs de dezvoltare au dus la crearea unor zone urbane care, în unele cazuri, au crescut și au evoluat foarte rapid, ca Çatal Höyük din Anatolia și Mohenjo-daro al civilizației de pe Valea Indului din Pakistanul actual.

Așezările și „orașele” neolitice includ Göbekli Tepe și Çatalhöyük în Turcia, Ierihon în Levant, Mehrgarh în Pakistan, Knap of Howar și Skara Brae în Insulele Orkney ale Scoției, și așezările culturii Cucuteni din România și Ucraina.

Arhitectura antică

În multe civilizații antice, ca cele din Egipt și Mesopotamia, arhitectura și urbanismul reflectă angajamentul constant cu divinitatea și supranaturalul, iar multe culturi antice au recurs la monumentalitate în arhitectură pentru a reprezenta simbolic puterea politică a conducătorului, a elitei conducătoare sau a statul însuși.