Războiul de eliberare națională a Iugoslaviei (în limbile croată/sârbă: Narodnooslobodilački rat/Народноослободилачки рат, slovenă: Narodnoosvobodilni boj ori Narodnoosvobodilna borba) a fost purtat în Iugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial (1941 - 1945) între rezistența iugoslavă – în principal partizanii iugoslavi – și puterile Axei. Rezistența iugoslavă a fost inițial divizată în două armate de guerilă: cea sub conducerea comuniștilor (partizanii iugoslavi) și cea a regaliștilor (cetnicii, cunoscuți în mod oficial ca Armata iugoslavă a Patriei). Cele două mișcări de rezistență s-au aflat într-un conflict direct pe toată durata războiului, ceea ce a făcut ca cetnicii să colaboreze din ce în ce mai mult cu forțele Axei, fapt ce a dus în cele din urmă la pierderea sprijinului politic și millitar din partea Aliaților occidentali.David Martin, Ally Betrayed: The Uncensored Story of Tito and Mihailovich, New York: Prentice Hall, 1946, p. 34.. După o scurtă perioadă de cooperare, cele două facțiuni au început să se lupte între ele. Treptat, cetnicii au ajuns să lupte în principal doar cu partizanii procomuniștiChetnik - Britannica Online Encyclopedia neglijând lupta cu forțele de ocupație. Mai mult, cetnicii au început să coopereze cu forțele de ocupație în încercarea de distrugere a forțelor lui Tito. Cetnicii au primit treptat ajutoare logistice tot mai substanțiale, în special din partea Italiei Fasciste.http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query2/r?frd/cstdy:@field(DOCID+yu0031)

Invazia

Pe 6 aprilie 1941, Regatul Iugoslaviei a fost atacat din toate direcțiile de forțele Axei. A fost vorba în principal de forțele Germaniei Naziste, cărora li s-au adăugat unități italiene, maghiare și bulgare. În timpul invaziei, Belgadul a fost intens bombardat de Luftwaffe. Luptele au durat mai puțin de două săptămâni, fiind încheiate de capitularea Armatei Regale Iugoslave de pe 17 aprilie. În afară de faptul că era incomparabil mai slab echipată decât armata germană (Wehrmacht), armata iugoslavă a încercat să apere toate frontierele naționale cu puținele resurse de care dispunea. Mai trebuie amintit că mai multe divizii din cadrul armatei iugoslave au refuzat pur și simplu să lupte, soldații lor întâmpinându-i pe germani ca pe eliberatori de sub opresiunea sârbilor.

Condițiile capitulării au fost extrem de severe, Axa dezmembrând Iugoslavia. Germania a anexat nordul Sloveniei, a ocupat militar cea mai mare parte a Serbiei, creând un regim care guverna statul marionetă Sârb, un al doilea stat marionetă Statul Independent al CroațieiIndependent State of Croatia, ori NDH (historical nation (1941-45), Europe) - Britannica Online Encyclopedia, care cuprindea cea mai mare parte a Croației din zilele noastre și toată Bosnia și Herțegovina. Italia mussoliniană a ocupat restul Sloveniei, Kosovo și o bună parte a coastei Dalmației și toate insulele Mării Adriatice. Italia a obținut controlul asupra noului creat stat marionetă muntenegrean și titlul de „rege pentru al Croației” pentru monarhul italian. Ungaria fascistă a trimis Armata a III-a ungară în Voivodina din nordul Serbiei, iar mai apoi a anexat mai multe regiuni din Osijek-Baranja (Croația), Bacika (Serbia), Međimurje și Prekmurje (Slovenia).Hungary - Shoah Foundation Institute Visual History Archive Bulgaria fascistă a anexat aproape întreg teritoriul a ceea ce este azi Republica Macedonia.

După capitularea Italiei din 1943, toate teritoriile controlate de această au trecut sub controlul german sau ustaș. Acese teritorii au inclus Kosovo, Albania, Muntenegru și cea mai mare parte a Dalmației. (Toate aceste schimbări teritoriale, ca și disoluția Iugoslaviei înseși nu au fost recunoscute de niciunul dintre Aliați, nu sunt recunscute ca având o bază legală de niciunul dintre statele din ziua de azi sau de ONU).

Rezistența iugoslavă thumb|350px|Cetnici surprinși într-o fotografie alături de soldații germani ai forțelor de ocupație

Încă de la început, forțele de rezistență au fost formate din două facțiuni: una condusă de comuniști – partizanii iugoslavi – și a doua a regaliștilor naționaliști – mișcarea cetnicilor. Partizanii iugoslavi procomuniști au beneficiat de recunoașterea tuturor Aliaților doar după Conferința de la Teheran din 1943, după ce gradul de colaborare a cetnicilor cu ocupantul german a crescut treptat.

Partizanii iugoslavi („Armata Populară de Eliberare și Detașamentele de Partizani din Iugoslavia”, NOV i POJ), aflate sub comanda lui Josip Broz Tito, au luptat în principal împotriva ocupanților germani, italieni, bulgari, ungari și a forțelor colobaraționiștilor. Forțele partizanilor s-au format pe scheletul asigurat de cadrele care căpătaseră experiență militară în timpul războiului civil din Spania. Partizanii erau ghidați de ideologia comunistă, nu puneau accent pe naționalism, reușind astfel să cucerească sprijinul tuturor naționalităților iugoslave și, în cele din urmă, recunoșterea din partea tuturor guvernelor aliate și a guvernului în exil iugoslav ca singura forță legitimă de eliberare a țării. Efectivele și forța partizanilor iugoslavi au crescut treptat până la 800.000 de luptători organizați în patru armate – cea mai mare mișcare de rezistență din Europa ocupată.Yugoslavia in World War 2 În cele din urmă, parizanii procomuniști au căpătat un statut privilegiat în fața oricăror oponenți politici ai lor, devenind armata oficială a noului stat „Iugoslavia Democrată Federală” – viitoarea RSF Iugoslavă.

Armata Iugoslavă a Patriei (JVUO – cetnicii), sub comanda generalului Draža Mihailović, a fost constitută la început din resturile Armatei Regale Iugoslave. Cetnicii au început să se organizeze imediat după capitularea guvernului de la Belgrad de pe 17 aprilie 1941. Cetnicii au fost la început singura mișcare de rezistența recunoscută de guvernul iugoslav în exil și de Aliații occidentali. Partizanii și cetnicii au încercat să coopereze la începutul conflictului, dar s-au despărțit la scurtă vreme. După o serie de negocieri eșuate, liderul cetnicilor, generalul Mihailović și cetnicii au luat poziție împotriva partizanilor comuniști, pe care i-au considerat principalul inamic. După cum aprecia generalul, această poziție era una care apăra interesele maselor populare, prevenind represaliile germane împotriva sârbilor.Ronald H. Bailey, 1980 (ediția originală a apărut în 1978). Partisans and guerrillas (World War II; v. 12). Chicago, Illinois, USA: Time-Life Books. p. 80 Această poziție nu a stopat în vreun fel activitățile partizanilor. Primele atacuri ale cetnicilor împotriva comuniștilor a avut loc în noiembrie 1941. În acest timp, cetnicii au început să primească din ce în ce mai multe provizii de la italieni și de la germani, iar cooperarea dintre ocupanți și cetnici a crescut treptat. Ofițerul de legătură al brianicilor cu Mihajlović a sfătuit guvernul de la Londra să oprească aprovizionarea cetnicilor după prima ofensivă împotriva partizanilor iugoslavi, dar sfatul a fost ignorat pentru moment.David Martin, Ally Betrayed: The Uncensored Story of Tito and Mihailovich, (New York: Prentice Hall, 1946), p. 34 Din punct de vedere etnic, cetnicii erau în principal sârbi, iar în unele regiuni s-au dedat la violențe împotriva civililor de alte naționalități. Cetnicii sufereau și din cauza rivalității și diviziunilor interne, care au dus la lupte între diferite facțiuni.

Gherila și războiul civil Începuturile rezistenței

Operațiunea Barbarossa, invadarea Uniunii Sovietice de către puterile Axei a început pe 22 iunie 1941. În aceeași zi, partizanii au format primul detașament de partizani la Sisak Partisan, prima unitate militară de rezistență din Europa. Detașamentul a fost format în pădurea Brezovica lângă Sisak, Croația. Crearea acestui detașament a marcat declanșarea rezistenței armate împotriva ocupanților Iugoslaviei.Mai multe formațiuni armate au fost în vreun fel sau altul împlicate în mișcarea generală de eliberare și confruntările armate cu forțele Axei, care au apărut în diferite zone ale țării. Partidul comunist a luat decizia lansării acțiunilor ofensive anti-Axă pe 4 iulie 1941. Această dată a fost sărbătorită în Iugoslavia comunistă ca „Ziua Luptătorului”. Žikica Jovanović Španac a tras primul cartuș al luptelor pe 7 iulie 1941, care avea să devină ziua națională Republica Socialistă Serbia (stat federal al RSF Iugoslavia).

Pe 10 august 1941, în micul sat de munte Stanulović, luptători de rezistență au format „Carierul General al Detașamentelor de Partizani Kopaonik”. Zona eliberată de partizani, care acoperea mai multe sate, a fost numită „Republica Minerilor” a rezistat 42 de zile. Ceva mai târziu, acești partizani s-au alăturat în mod oficial formațiunilor de partizani ale comuniștilor. Pe 22 decembrie 1941, partizanii au format „Brigada I proletară de asalt” (1. Proleterska Udarna Brigada) – prima unitate militară regulată, capabilă să execute operațiuni la mare distanță de zonele de origine. 22 decembrie avea să devină „Ziua Armatei Populare Iugoslave”. În 1942, detașamentele de partizani s-au unit în mod oficial în „Armata Populară de Eliberare și Detașamentele din Iugoslavia” (NOV i POJ).

Mișcarea cetnicilor a fost oraganizată după capitularea Armatei Regale Iugoslave de către unii dintre soldații iugoslavi. Această forță s-a organizat în regiunea Ravna Gora din vestul Serbiei, sub comanda colonelului Draža Mihailović. Spre deosebire de partizanii comuniști, cetnicii erau aproape în întregime formate din etnici sârbi. Mihailović și-a instruit oamenii să se înarmeze și să aștepte ordinele pentru un atac final. Mihailović a evitat declanșarea unor atacuri directe împotriva forțelor Axei, acțiuni pe care le considera de mică importanță strategică.Cetnicii s-au bucurat la început de sprijinul Aliaților occidentali până în 1943, la Conferința de la Tehera, în 1942, revista TIME a publicat un articol care lăuda „succesele” cetnicilor, și îl numeau Mihailović „singurul apărător al libertății” în Europa ocupată de naziști. Cetnicii erau lăudați pentru salvarea mai multor piloți americani doborâți deasupra Iugoslaviei. De fapt, partizanii lui Tito duceau lupte foarte dure împotriva germanilor în aceeași perioadă. Pentru prinderea lui Tito și Mihailović, germanii ofereau recompense de 100.000 Reichsmarks. Deși cetnicii rămâneau în mod oficial inamicii de moarte ai germanilor și ustașilor, cetnicii au făcut înțelegeri clandestine cu italienii și alte forțe ocupante sau cu colaboraționiștii.

Reacția Axei

Partizanii iugoslavi au declanșat campanii de gherilă încununate de succes împotriva forțelor de ocupație ale Axei și a colaboraționiștilor, Administrația Militară Sârbă, Statul Independent al Croației al ustașilor și a cetnicilor (considerați de asemenea colaboratori ai ocupanților). Succesele lor militare au fost acompaniate de un tot mai consistent sprijin din partea populației civile. Partizanii au reușit să cucerească și controleze teritorii vaste din teritoriul iugoslav. Au fost organizate „Comitete populare” în regiunile eliberate de partizani, care funcționau ca guverne civile. În aceste regiuni au fost organizate producția agricolă și chiar cea industrială în sprijinul locuitorilor și a trupelor de partizani.