Revoluția Glorioasă, cunoscută și sub numele de Revoluția din 1688, a fost detronarea lui Iacob al II-lea și al VII-lea în noiembrie 1688. El a fost înlocuit de fiica sa, Maria a II-a și de soțul ei olandez, Willem al III-lea de Orania (William al III-lea și al II-lea), care, ca nepot al lui Iacob, avea un interes la tron, indiferent de căsătoria cu verișoara sa, Maria. Cei doi au domnit drept ai Angliei, Scoției și Irlandei până la moartea Mariei în 1694, când William a rămas unic rege. , mișcarea politică ce urmărea reînscăunarea regelui detronat și exilat Iacob, sau a descendenților săi din Casa Stuart, a persistat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Invazia lui William a fost ultima invazie reușită a Angliei.
Deși era catolic, fapt care de obicei era un impediment în calea sprijinului din partea protestanților, Iacob a devenit rege în februarie 1685, cu sprijinul larg al majorității protestante din Anglia și Scoția, precum și al Irlandei predominant catolice. Cu toate acestea, politicile lui i-au erodat rapid sprijinul, iar până în iunie 1688, nemulțumirea s-a transformat într-o rezistență activă, dar în mare parte pașnică. După nașterea fiului său, James Francis Edward, pe , perspectiva instaurării unei dinastii catolice a determinat un grup de adversari interni să emită , solicitând sprijinul olandez pentru înlăturarea regelui.
și William erau îngrijorați că Iacob l-ar putea sprijini pe Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul de Nouă Ani. Profitând de tulburările din Anglia, William a răspuns invitației și a debarcat în Devon cu o forță expediționară pe . Pe măsură ce William înainta spre Londra, armata lui Iacob s-a dezintegrat, iar acesta a fugit în exil în Franța pe . În aprilie 1689, în timp ce trupele olandeze ocupau Londra, i-a numit pe William și Maria împreună monarhi ai Angliei și Irlandei. O a fost emisă în iunie.
Pe plan intern, Revoluția a confirmat supremația Parlamentului asupra Coroanei atât în Anglia, cât și în Scoția. În ceea ce privește politica externă, până la moartea sa în 1702, William și-a combinat rolurile de stadtholder neerlandez și monarh britanic. Astfel, ambele state au devenit aliate în rezistența față de expansiunea franceză, alianță care a persistat o mare parte a secolului al XVIII-lea, în ciuda obiectivelor diferite. Sub conducerea lui William, resursele olandeze s-au concentrat pe războiul terestru cu Franța, în timp ce Marina Regală Engleză și-a asumat rolul principal în acțiunile maritime. A fost un factor semnificativ care a dus la rămânerea Republicii Neerlandeze în urma Marii Britanii ca putere maritimă europeană în timpul Războiului Succesiunii Spaniole.
Context Deși era catolic, Iacob a devenit rege în 1685, cu sprijin larg în toate cele trei regate ale sale. În iunie 1685, el a înăbușit rapid răscoalele protestante din și Anglia, dar a fost obligat să se exileze după mai puțin de patru ani. Istoricii moderni afirmă că Iacob nu a reușit să aprecieze cât de mult se baza puterea regală pe sprijinul , iar pierderea acestui sprijin i-a afectat fatal regimul. Marea majoritate a nobilimii din Anglia și Scoția era protestantă, în timp ce chiar și în Irlanda, în mare parte catolică, un număr disproporționat de nobili erau membri ai Bisericii Protestante a Irlandei. Deși dispuși să accepte convingerile religioase personale ale lui Iacob, susținătorii lui au făcut aceasta doar atâta timp cât el menținea supremația Bisericii Protestante a Angliei și . Când politicile sale au început să submineze ordinea politică și religioasă existentă, rezultatul a fost înstrăinarea susținătorilor săi englezi și scoțieni și destabilizarea Irlandei. thumb|upright| Iacob al II-lea și al VII-lea, rege al Angliei, Scoției și Irlandei. de , Galeria Națională de Portrete, 1684 deriva din cea a lui Iacob al VI-lea și I, care în 1603 crease o viziune a unui stat centralizat, condus de un monarh a cărui autoritate venea de la Dumnezeu și în care funcția Parlamentului era doar să execute poruncile lui. Disputele privind relația dintre rege și Parlament au dus la și au continuat după Restaurația Stuarților din 1660. Carol al II-lea a ajuns să se bazeze pe Prerogativa Regală, deoarece măsurile adoptate în acest fel puteau fi retrase atunci când hotăra el, și nu puteau fi anulate de Parlament. Ea însă nu putea fi folosită pentru legislație majoră sau pentru impozitare.
Îngrijorarea că Carol al II-lea intenționa să instituie o monarhie absolută a dus la din 1679–1681, divizând clasa politică engleză între cei care doreau să-l „excludă” pe Iacob de la tron, în majoritate Whig-i, și oponenții acestora, în majoritate Tory. În 1685 însă, mulți Whig-i se temeau de consecințele ocolirii „moștenitorului natural”, în timp ce Tory erau adesea foarte anticatolici, iar sprijinul lor pentru Iacob era condiționat strict de continuarea primatului Bisericii Anglicane. Cel mai important, problema era văzută ca una pe termen scurt; Iacob avea 52 de ani, iar căsătoria sa cu Maria de Modena rămăsese una fără copii după 11 ani, moștenitoarele tronului fiind fiicele sale protestante dintr-o căsătorie anterioară, Maria și Ana.
În Scoția exista o simpatie mult mai mare pentru un „moștenitor Stuart”, iar Legea succesiunii din 1681 a confirmat datoria tuturor de a-l sprijini, „indiferent de religie”. Peste 95% dintre scoțieni aparțineau bisericii naționale (ului); au fost interzise chiar și alte secte protestante, iar până în 1680, catolicii erau o mică minoritate limitată la anumite părți ale aristocrației și la îndepărtatele Highlands. Episcopalii au redobândit controlul asupra bisericii în 1660, ceea ce a dus la o serie de revolte ale , dar amintirile aprigelor conflicte religioase din perioada Războiului Civil au făcut ca majoritatea să prefere stabilitatea.
În Anglia și Scoția, majoritatea celor care l-au susținut pe Iacob în 1685 doreau să păstreze aranjamentele politice și religioase existente, dar aceasta nu era valabilă și în Irlanda. Deși avea garantat sprijinul majorității catolice, Iacob era popular și printre protestanții irlandezi, deoarece Biserica Irlandei depindea de sprijinul regal pentru supraviețuire, în condițiile în care Ulsterul era dominat de prezbiterieni care îi susțineau politicile de toleranță. Religia era însă doar unul dintre factori; la fel de importante pentru catolici erau legile care le interziceau să servească în armată sau să dețină funcții publice, precum și reforma agrară. În 1600, 90% din terenurile din Irlanda erau deținute de catolici, dar în urma unei serii de confiscări în secolul al XVII-lea, acest procent scăzuse la 22% în 1685. Negustorii catolici și protestanți din Dublin și din alte părți se opuneau restricțiilor comerciale care îi dezavantajau în raport cu concurența lor din Anglia.
Contextul politic din Anglia thumb|left|upright|Încercările lui Iacob de a permite toleranța pentru catolicii englezi au coincis cu revocarea toleranței pentru hughenoți prin din octombrie 1685. Susținătorii lui Iacob considerau că succesiunea ereditară este mai importantă decât faptul că el, personal, este catolic, dar ei se opuneau politicilor sale de „toleranță” în cadrul cărora catolicilor li s-ar fi permis să dețină funcții publice și să se angajeze în viața publică. În fruntea opoziției s-au aflat anglicani devotați care susțineau că măsurile propuse de el sunt incompatibile cu jurământul pe care îl depusese, ca rege, de a susține supremația Bisericii Anglicane. Potrivit oponenților, prin cererea adresată Parlamentului de a-i aproba măsurile, Iacob nu doar că își încalca propriul cuvânt, ci le cerea și altora să facă același lucru. Parlamentul a refuzat să se conformeze, în ciuda faptului că era „cel mai de care avusese vreodată parte un Stuart”.
Deși istoricii acceptă în general că Iacob dorea să promoveze catolicismul, și nu să instaureze o monarhie absolută, reacția sa încăpățânată și inflexibilă la opoziție a lăsat această impresie. Când Parlamentele englez și scoțian au refuzat să abroge din 1678 și 1681, el le-a suspendat în noiembrie 1685 și a început să guverneze prin decrete. Încercările de a forma o „partidă a regelui” formată din catolici, dizidenți englezi și prezbiterieni scoțieni dizidenți au suferit de lipsă de viziune politică, deoarece îi recompensa pe cei care se alăturaseră răscoalelor din 1685 și îi subminau pe susținătorii lui.
Momentul ales pentru a promova toleranța față de catolici a fost, și el, ales prost. În octombrie 1685, Ludovic al XIV-lea al Franței a emis , prin care a revocat Edictul de la Nantes din 1598, care le acordase protestanților francezi dreptul de a-și practica religia; în următorii patru ani, se estimează că între 200.000 și 400.000 de oameni au plecat în exil, dintre care 40.000 s-au stabilit la Londra. Combinat cu politicile expansioniste ale lui Ludovic și cu uciderea a 2.000 de în 1686, acestea au dus la temeri că Europa protestantă era amenințată de o contrareformă catolică. Aceste preocupări au fost întărite de evenimentele din Irlanda; , , dorea să creeze o instituție catolică capabilă să dăinuiască după moartea lui Iacob, ceea ce însemna înlocuirea oficialilor protestanți într-un ritm care era inerent destabilizator. thumb|upright| au fost urmăriți penal pentru în 1688 Majoritatea celor care l-au susținut pe Iacob în 1685 au făcut aceasta din dorința de stabilitate și pentru un stat de drept, calități care apoi au fost însă adesea subminate de acțiunile sale. După suspendarea Parlamentului în noiembrie 1685, el a încercat să guverneze prin decret; deși principiul nu era contestat, extinderea domeniului său de aplicare a provocat considerabilă îngrijorare, în special atunci când judecătorii care nu erau de acord cu aplicarea sa au fost destituiți. Apoi i-a înstrăinat pe mulți lăsând impresia că atacă biserica tradițională; , a fost suspendat pentru că a refuzat să-i interzică lui să mai predice după ce acesta ținuse o predică anticatolică.
El a înrăutățit adesea lucrurile prin stângăcie politică; spre furia generală, , înființată pentru a controla Biserica Anglicană, a inclus și persoane suspectate de catolicism, precum . Aceasta s-a combinat cu incapacitatea de a accepta opoziția; în aprilie 1687, a ordonat să aleagă președinte un simpatizant catolic pe nume , dar, deoarece acesta nu era eligibil conform statutului colegiului, membrii colegiului l-au ales în schimb pe . Atât Farmer, cât și Hough s-au retras în favoarea unui alt candidat ales de Iacob, care apoi le-a cerut membrilor colegiului să își ceară scuze personal, în genunchi, pentru că l-au „sfidat”; când aceștia au refuzat, au fost înlocuiți cu catolici.
Încercările de a crea o „Partidă a Regelui” alternativă nu au avut niciodată șanse mari de reușită, deoarece catolicii englezi reprezentau doar 1,1% din populație, iar 4,4%. Ambele grupuri erau divizate; întrucât practica în privat a religiei catolice era în general tolerată, catolicii moderați se temeau că o vizibilitate mai mare ar provoca o reacție negativă. Dintre nonconformiști, quakerii și susțineau abrogarea Legilor testului, dar majoritatea doreau modificarea Legi de Uniformitate din 1662 și să li se permită să se întoarcă în Biserica Anglicană. Când Iacob a asigurat alegerea prezbiterianului John Shorter ca lord primar al Londrei în 1687, Shorter a insistat pentru respectarea Legii testului, se pare din cauza „neîncrederii în favoarea Regelui... încurajând astfel ceea ce toate eforturile Majestății Sale intenționau să anuleze”.
thumb|left|upright|James Francis Edward Stuart, în jurul anului 1703, a cărui naștere în iunie 1688 a creat posibilitatea unei dinastii catolice