Muntele Grossglockner (în , ), numit și Glockner, este un munte din Austria, Europa Centrală, parte a lanțului montan Hohe Tauern, la granița dintre landurile Carintia și Tirol. Vârful muntelui Grossglockner (3.798 m) reprezintă punctul de maximă altitudine din Austria și din Alpii Orientali Centrali. Caracteristica vârfului este forma lui piramidală, cu două piscuri, Grossglockner („Marele Glockner” - 3.798 m) și Kleinglockner („Micul Glockner” - 3.770 m), separate prin colul Glocknerscharte. Pe versantul estic al muntelui Grossglockner se găsește Pasterze, cel mai întins ghețar din Austria.
De la primele explorări care au avut loc spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima ascensiune a unui grup de patru alpiniști condus de prințul-episcop Salm-Reifferscheidt-Krautheim în 1800, muntele Grossglockner a jucat un rol important în dezvoltarea alpinismului. În prezent este un obiectiv de mare importanță pentru turismul din regiune și este o destinație populară pentru alpiniști, cu peste 5.000 de ascensiuni pe an. Priveliștea muntelui, unul dintre cele mai renumite repere din Austria, este principala atracție a Drumului Alpin Großglockner (Großglockner-Hochalpenstraße).
Denumire
În 1561, numele „Glocknerer” a fost menționat pentru prima dată pe o hartă de către cartograful vienez Wolfgang Lazius. Termenul „Glogger” provine dintr-o descriere a hotarului curții din Kals (în prezent comuna Kals am Großglockner din districtul Lienz) din 1583, reprezentând prima mențiune documentară a numelui muntelui. Până în secolul al XVIII-lea, acest nume a fost folosit pentru a descrie întregul lanț montan Glockner, până la vârful Eiskögele.
Denumiri precum „Glöckner Mons” și „Glöckelberg” apar în hărțile ulterioare. În Atlas Tyrolensis de Peter Anich și Blasius Hueber este menționat ca „Muntele Glockner” („Glockner Berg”), nume care s-a păstrat în timp. Prefixul „Groß-” poate fi găsit în rapoartele primei expediții pe acest munte, din 1799 („Gross-Glokner”).
Există o serie de ipoteze etimologice, în principal populare, referitoare la originea numelui Glockner. Numele este adesea asociat formei sale de clopot, ipoteză care a fost prezentată încă din 1784 de către Belsazar Hacquet. O altă ipoteză consideră că numele derivă de la pelerinele închise folosite în secolul al XV-lea și numite Glocken („clopot”), a căror formă era, de asemenea, similară cu cea a muntelui Grossglockner. A fost luată în considerare și o derivație din cuvântul dialectal „klocken” (tunet, zgomot puternic), cu referire la sunetele produse de căderile de gheață și bolovani de pe versanții muntelui. Datorită prezenței slavilor alpini în Tirolul de Est și Carintia Superioară timp de câteva sute de ani, o versiune germanizată a cuvântului „klek” din slovena veche, o denumire comună a vârfurilor ascuțite, este de asemenea considerată posibilă. Numărul mare al numelor de origine slavă care desemnează locuri, râuri și munți din Carintia fac această teorie plauzibilă. Numele actual al muntelui în limba slovenă este „Veliki Klek”.
Geografie Locație și împrejurimi
Grossglockner face parte din creasta Glocknerkamm a lanțului montan Glockner (Alpii Orientali Centrali), care se ramifică din lanțul principal al Alpilor la Eiskögele, îndreptându-se spre sud-est și formând granița dintre comuna Kals am Großglockner din Tirolul de Est, la aproximativ 8 km în sud-vest la 1.324 m și Heiligenblut am Großglockner din Carintia, la aproximativ 12 km în nord-est la 1.291 m. Această graniță reprezintă, de asemenea, linia de separație între bazinele hidrografice ale văii Kalser, cu văile sale laterale Teischnitz și Ködnitz din Tirolul de Est și văii Mölltal, cu ghețarul Pasterze din Carintia. Zona din jurul muntelui face parte, începând cu anul 1986, din „Zona de protecție specială Grossglockner-Pasterze” din Parcul Național Hohe Tauern.
Grossglockner este cel mai înalt munte din Alpi la est de grupul Alpii Ortler, care se află la 175 km distanță și are a doua proeminență topografică (2.428 m) dintre toți munții din Alpi, după Mont Blanc, ceea ce face ca vârful să fie unul dintre cele mai independente (izolare topografică mare) din Alpi. Priveliștea de pe Grossglockner este considerată cea mai largă dintre toți munții din Alpii de Est, întinzându-se pe 220 de kilometri, sau aproape 240 de kilometri ținând cont de refracția atmosferică terestră. Priveliștea de peste 150.000 de kilometri pătrați de suprafață terestră este delimitată de Câmpia șvabo-bavariană (Donau-Iller-Lech-Platte) spre nord-vest, Regensburg și Munții Pădurea Boemiei spre nord, Ortler spre vest, Câmpia Padului spre sud, Triglav și lanțurile montane Totes Gebirge și Gesäuse spre est.
Topografie
Grossglockner este un vârf stâncos de formă piramidală care este adesea comparat cu munții din Alpii Apuseni datorită aspectului său alpin înalt, glaciar. Împreună cu Kleinglockner (3.770 m), situat spre sud-est, formează un vârf dublu. În literatura de specialitate, Kleinglockner este tratat diferit, uneori fiind clasificat drept un vârf secundar al Grossglockner, iar alteori ca vârf principal independent. Din cauza proeminenței și izolării topografice reduse, în literatura științifică este considerat vârf secundar al Grossglockner, totuși, având în vedere importanța sa în istoria alpinismului și traseele separate de escaladare, este considerat vârf independent în publicațiile de alpinism.
Între cele două vârfuri se găsește Obere Glocknerscharte (3.756 m) cel mai înalt col din Austria, de la care un couloir, cu o înclinație de 55° și o diferență de nivel de 600 metri, coboară spre ghețarul Glocknerkees, numit Pallavicinirinne după alpinistul austriac Alfred von Pallavicini (1848–1886). Acesta se întinde spre nord-est, între versanții de nord-est și nord ai Grossglockner. Cei doi versanți sunt mărginiți de creasta de nord-vest, parte a crestei principale Glockner, care cuprinde vârfurile Grögerschneid (3.660 m), Glocknerhorn (3.680 m) și Teufelshorn (3.677 m), până la Untere Glocknerscharte (3.598 m), care face legătura cu Glocknerwand (3.721 m).
O creastă proeminentă, Stüdlgrat, numită după alpinistul praghez Johann Stüdl (1839–1925), pornește dinspre Grossglockner spre sud-vest. Împreună cu extensia sa, Luisengrat, separă versantul vestic și ghețarul Teischnitzkees de la poalele sale de versantul sudic și ghețarul Ködnitzkees. Un couloir cunoscut sub numele de Pillwaxrinne traversează versantul sudic sub Obere Glocknerscharte. Creasta estică a Kleinglockner, denumită Glocknerleitl, vizibil afectată de eroziunea glaciară, este continuată de crestele Kleinglocknerkees și Hofmannskees până la ghețarul Pasterze, cel mai mare din Austria.
Geologie
Großglockner este situat în partea de mijloc a Tauernfenster, o zonă care se extinde vest-est și care s-a format în urma ridicării plăcilor tectonice, în interacțiune cu eroziunea glaciară. Rocile care sunt în prezent vizibile au ajuns în partea superioară a scoarței terestre de la o adâncime de peste 10 km și ulterior, din cauza eroziunii continue a munților, au format în cele din urmă lama deversantă Ostalpine (în ).
Grossglockner conține roci magmatice și sedimentare, care au fost transformate sub presiunea mare de adâncime în blocurile de ardezie deosebit de dure din prezent. Înălțimea sa din prezent se datorează în principal rezistenței la intemperii a rocii de culoare verzuie denumită prasinit (piatră verde) care, încorporată în șistul clorit, formează vârful. Prasinitul este o rocă bazaltică transformată metamorfic sub fundul fostului ocean Pennine. Pe lângă prasinit, structura bazei Grossglockner conține serpentinit, brecie, cuarțit și filit.
Zona Grossglockner este înconjurată de straturi groase de ardezie Graubünden, care ies pe flancul nordic al Glockner, pe Glocknerwand, Glocknerkamp și Hohenwartkopf și constau din șisturi de mică calcaroasă. În cursul orogenezei alpine, Obere Glocknerscharte, care separă Grosslockner de Kleinlockner, a fost creat de un plan geologic orientat dinspre nord-est spre sud-vest. Această perturbare structurală, adică o zonă liniară de straturi de roci care se întind pe suprafețe mari și care cuprinde o combinație de zone de încrețire și falii, se extinde de la Pallavicinirinne până la Obere Glocknerscharte și coboară prin Pillwaxrinne, paralel cu Stüdlgrat, spre Ködnitzkees.
Masa centrală de rocă s-a format din magmă solidificată sub formă de granit, granodiorit și tonalit, iar ulterior de gneis. Rocile subsolului cristalin sunt cele mai vechi roci ale munților Tauern. Seria Habach numită după Habachtal (valea Habach) formează stratul de șist inferior. Stratul de șist superior își are originea în bazinul de sedimentare al Oceanului Pennine. Acesta include calcarul și dolomita depuse la începutul erei mezozoice în Marea Tethys.
Parcul Național Hohe Tauern
Grosslockner face parte din Parcul Național Hohe Tauern, cel mai mare parc național din Alpi, cu o suprafață totală de 1.856 km2, din care 1.213 km2 reprezintă zona de protecție strictă.
Hohe Tauern (în ) sunt un lanț montan de pe lanțul principal al Alpilor Orientali Centrali, cuprinzând cele mai înalte vârfuri la est de Pasul Brenner. Creasta formează granița de sud a landurilor austriece Salzburg, Carintia și Tirol, cu o mică parte în sud-vest aparținând provinciei italiene Tirolul de Sud. Munții Hohe Tauern includ cel mai înalt munte din Austria, Grossglockner (3.798 m). În est, se învecinează cu lanțul montan Niedere Tauern.
De-a lungul a 100 km din lanțul principal se întinde Parcul Național High Tauern (Nationalpark Hohe Tauern), pe teritoriul deținut de Clubul Alpin Austriac și trei landuri austriece, Carintia, Salzburg și Tirol. Cu o suprafață de aproximativ 1.856 km2, este de departe cel mai mare dintre cele șapte parcuri naționale din Austria, precum și cea mai mare rezervație naturală din Alpi. Este împărțit într-o zonă centrală de 1.213 km2 (care include masivele Grossglockner și Grossvenediger) și o zonă de protecție de 643 km2. Parcul este clasificat în categoria II IUCN și cuprinde numeroși ghețari precum Pasterze, cascadele Krimml (în ), văi glaciare și conuri de dejecție, precum și zone extinse de tundră alpină și păduri.
Flora și fauna Flora din zona Grossglockner este alcătuită din specii de plante alpine și subalpine. Limita superioară a pădurii marchează tranziția dintre cele două zone și atinge o altitudine de 2.000 până la 2.200 de metri. Linia zăpezii se găsește la altitudini între 2.600 și 2.700 de metri și reprezintă limita zonei acoperită de vegetație. Cu toate acestea, anumite specii alpine, cum ar fi Ranunculus glacialis și diferiți licheni, pot fi găsite chiar sub vârf.
Vegetația cuprinde păduri de zâmbru (Pinus cembra) și zada (Larix), hectare de arbuști pitici, pajiști montane, licheni, ciuperci și o mare varietate de floră alpină, aproximativ 3.500 de specii de plante, dintre care aproximativ 1.300 sunt ferigi și plante cu flori. Majoritatea acestor plante sunt protejate deoarece sunt foarte rare. Flora este reprezentată de floarea de colț (Leontopodium nivale), o specie de ranunculus (Ranunculus glacialis), mai multe specii de gențiană (Gentiana bavarica, Gentiana verna, Gentiana clusii, Gentiana acaulis), saxifraga (Saxifraga rudolphiana), trandafirul alpin (Rhodedendron ferrugineum), dintre care majoritatea se găsesc până la o altitudine de aproximativ 2.800 m.
Fauna este alcătuită din aproximativ 15.000 de specii, incluzând numeroase specii de păsări, răpitoare sau cântătoare și mamifere. În plus, se găsesc diverse specii de fluturi, care ajung până la cele mai înalte vârfuri montane. Vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), acvila de munte (Aquila chrysaetos) și vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) sunt cele mai impresionante păsări din Alpi. Aușelul (Regulus regulus), care cântărește doar 5-6 grame, este cea mai mică pasăre cântătoare nativă. Printre mamifere se numără capra alpină (Capra ibex), capra neagră (Rupicapra rupicapra) și marmota alpină (Marmota marmota).