Vârful Dufour (în , în , în , în ), punctul de maximă altitudine din Elveția (), este cel mai înalt vârf al masivului Monte Rosa din Alpii Penini și, de asemenea, al doilea cel mai înalt vârf din Alpi și din Europa de Vest, după Mont Blanc. Amplasat la 160 m de granița dintre Elveția și Italia, a purtat inițial numele de Gornerhorn („Muntele Mare”) până în anul 1863 când a fost denumit după cartograful elvețian Guillaume Henri Dufour care a dovedit că vârful se află pe teritoriul Elveției.

În urma unei lungi serii de tentative, care a început la începutul , vârful numit pe atunci Höchste Spitze (în traducere Cel mai înalt vârf), a fost atins pentru prima dată în 1855, la 1 august, sărbătoarea națională a Elveției, dinspre Zermatt, de un grup de opt alpiniști, Matthäus și Johannes Zumtaugwald, Ulrich Lauener, Christopher și James Smyth, Charles Hudson, John Birkbeck și Edward Stephenson, conduși de trei ghizi.

Toponimie

Vârful principal al masivului Monte Rosa este cunoscut sub numele de Dufour (în , în , în ), denumire care a înlocuit fostul nume Höchste Spitze („Cel mai înalt vârf”) care era indicat pe hărțile elvețiene înainte de 28 ianuarie 1863, când Consiliul Federal Elvețian a decis redenumirea vârfului în onoarea lui Guillaume Henri Dufour, inginer, topograf elvețian, co-fondator al Crucii Roșii și general de armată. Această decizie a urmat finalizării Hărții Topografice a Elveției („Harta Dufour”), o serie de hărți topografice militare realizate sub comanda lui Dufour.

În Italia vârful a fost numit La più alta cima (în traducere Vârful cel mai înalt) și, de asemenea, Rosa Bianca.

Vârful secundar situat la est de Dufourspitze și care are cu doar 2 metri mai puțin, Dunantspitze, a fost redenumit în 2014 după numele lui Henry Dunant, principalul fondator al Crucii Roșii.

Altitudine

Dufour, vârful principal al masivului Monte Rosa, reprezintă punctul de maximă altitudine din Cantonul Valais și Elveția, având o altitudine de , cu deasupra Lacului Maggiore, punctul de minimă altitudine din Elveția. Diferența de altitudine dintre vârf și câmpiile din nordul Italiei, de unde Monte Rosa este foarte vizibil, ajunge la peste . Monte Rosa are o proeminență topografică de față de trecătoarea Marele Saint Bernard. În 1815, când Cantonul Valais s-a alăturat Confederației Elvețiene, Monte Rosa a luat locul muntelui Finsteraarhorn drept cel mai înalt munte al Elveției.

Un sondaj din 2000, care a implicat mai multe universități și birourile de cartografie din Italia și Elveția, și care a constituit o parte a proiectului de remăsurare a cotelor maxime la nivel global TOWER (Top of the World Elevations Remeasurement), a fost realizat pentru a înregistra o altitudine mai precisă a vârfului masivului Monte Rosa. Rezultatul a fost de dinspre partea italiană și dinspre partea elvețiană, cu o marjă de eroare de 0,1 metri.

+ Valori măsurate ale altitudinii vârfului Dufour 1796 1862 1941 1977 2000 2009 Horace-Bénédict de Saussure Harta Dufour Harta Siegfried Harta Swisstopo proiectul TOWER Harta Swisstopo ()

Deși Mediterana poate fi vizibilă cu greu de pe vârful principal al masivului Monte Rosa din cauza munților care obturează orizontul, priveliștea spre sud se extinde către Apenini, munții din Corsica și Alpii Maritimi. Pe partea de nord priveliștea se extinde spre Jura și mai departe spre Munții Vosgi, Podișul Elvețian fiind în mare parte ascuns de munții înalți ai Alpilor Bernezi.

Istoric Primele expediții Monte Rosa este vizibil din multe locuri din partea sudică a Alpilor și fusese menționat în numeroase jurnale de călătorie. La sfârșitul este posibil ca unele contururi ale muntelui să fi fost pictate de Leonardo da Vinci pe fundalul Fecioarei între stânci sau în alte tablouri. Da Vinci a explorat partea italiană a muntelui și a făcut câteva observații, dar nu există dovezi că ar fi urcat chiar și pe un vârf minor din vecinătate. A fost impresionat de zăpada permanentă de pe munte și de întunericul cerului de deasupra lui, scriind:

La sfârșitul , oamenii din partea italiană bănuiau că există o vale ascunsă între ghețarii marelui lanț montan. Descoperirea văii s-a datorat lui Joseph Beck din Gressoney-Saint-Jean. Acesta a organizat o expediție împreună cu fratele său Valentin și ghizii montani Gressoney Sebastian Linty, Joseph Zumstein, Nicolas (Niklaus) Vincent, François Castel și Étienne Lisco. Într-o duminică a lunii august 1778 au pornit din locul lor de popas la miezul nopții și au început urcușul. Erau pregătiți cu pioleți și alte accesorii de alpinism. La capătul ghețarului, au întâlnit un versant de stâncă lipsit de zăpadă, pe care l-au escaladat.

De fapt, valea nu era alta decât Mattertal, partea superioară a văii Zermatt, iar trecătoarea la care ajunseseră acești exploratori timpurii era trecătoarea Lisjoch (Col du Lys). Vârful pe care s-au odihnit poartă și în prezent numele pe care i l-au dat cu acea ocazie, Entdeckungsfels (în , în , în traducere „Stânca descoperirii”). Expediția lui Beck a atins astfel o altitudine de , probabil un record în Alpi la acea vreme.

Contele Morozzo de Torino s-a inspirat din priveliștea Monte Rosa și în 1787 a încercat să ajungă pe vârf urcând pe partea de est. Cu toate acestea, nu a ajuns foarte sus, iar muntele părea mult prea inaccesibil pentru a-l încuraja să meargă mai departe. A ajuns la locul actualei cabane Marinelli, cu 1.500 metri mai jos de vârf. Traseul de pe fața de est a fost deschis abia în 1872. În 1789, la recomandarea contelui, Horace Bénédict de Saussure a mers la Macugnaga pentru a explora muntele. A urcat pe Pizzo Bianco, un vârf de 3.215 metri și a măsurat altitudinea vârfului Monte Rosa, calculând o valoare de 2.430 toise

O primă încercare serioasă a fost făcută în 1801 de către un medic din Alagna Valsesia, Pietro Giordani, care a plecat singur și a atins o altitudine de 4.046 metri pe creasta de sud-est a Piramidei Vincent, un munte din Alpii Penini, al cărui vârf de 4.215 metri a fost numit ulterior Giordani (în , în ) în onoarea sa. Giordani ajunsese la o oră prea târzie pentru a continua urcarea spre vârful Piramidei Vincent și a trebuit să poposească peste noapte într-o crevasă (în original „cleft of ice”), la aproximativ altitudine. Într-o relatare ulterioară a expediției sale, se menționează că, în acea zi, Giordani a scris o scrisoare către un prieten, în care, „după o descriere elocventă a perspectivei, și-a exprimat nemulțumirea față de lipsa instrumentelor științifice și de ora înaintată care l-a împiedicat să ajungă pe vârful Monte

Vârful de 4215 metri al Piramidei Vincent a fost în cele din urmă escaladat cu succes la 15 august 1819 de Johann Niklaus și Joseph Vincent din Gressoney. Frații Vincent au încercat să atingă din nou cel mai înalt vârf în anul următor, împreună cu Joseph Zumstein, ghizi și hamali. La 1 august 1820, ei au atins un vârf secundar înalt de , numit mai târziu Zumstein (în ). Ascensiunea a fost periculoasă, deoarece grupul trebuia să treacă pe sub pereți de gheață amenințători, dar au întâmpinat mari greutăți și la coborâre, pentru că soarele de după-amiază topise zăpada de pe versanți. Au folosit catâri pentru a-și duce echipamentul până la linia zăpezii. În timpul expediției, au intenționat să urce pe vârful cel mai înalt, dar când au ajuns pe vârf au descoperit că este doar un vârf secundar. Zumstein era nerăbdător să se întoarcă cu altă ocazie și să ajungă pe cel mai înalt vârf, dar dorința lui nu s-a materializat.

Prima ascensiune

Primele tentative de ascensiune spre vârf s-au făcut urmând o rută de pe versantul nordic, peste ghețarul Gorner și prin colul Silbersattel (4.510 m), acesta fiind atins pentru prima dată la 12 august 1847, de către Matthias și Johann zum Taugwald (ghizi din Zermatt al căror nume este scris și Zumtaugwald), Johann Brantschen și Joseph Moser, care i-au îndrumat pe francezii Victor Puisieux și Edouard Ordinaire.

Exact un an mai târziu, la 12 august 1848, Johann Madutz din Matt, cantonul Glarus și Matthias Zumtaugwald l-au îndrumat pe teologul elvețian Melchior Ulrich până la col, pentru a încerca o ascensiune către cel mai înalt vârf. Ulrich a trebuit să renunțe, dar ghizii au continuat să urce spre ceea ce credeau a fi vârful de la est de Dufour, denumit Ostspitze, (din 2014 Dunantspitze, 4.632 m) și au stabilit un nou record de altitudine în Elveția. Coborârea pe același traseu a fost atât de dificilă, încât Madutz a fost nevoit pe alocuri să-l coboare pe Zumtaugwald folosind o frânghie. Trei ani mai târziu, la 22 august 1851, Johann Zumtaugwald s-a întors, împreună cu Peter Taugwalder și Peter Inderbinen și frații botaniști elvețieni Adolf și Hermann Schlagintweit, pentru a repeta această ascensiune. Nu au îndrăznit să traverseze până la vârful vestic, pe care frații Schlagintweit îl estimau a fi cu 7 metri mai înalt.

În 1891, istoricul, teologul și alpinistul american W.A.B. Coolidge a analizat aceste ascensiuni și a concluzionat că ambele echipe au ajuns la 4.618 m, pe vârful Grenzgipfel, care este la doar est de Ostspitze. Acesta l-a creditat cu meritul de a fi escaladat pentru prima dată vârful Ostgipfel pe Ulrich Lauener din Lauterbrunnen și pe frații Christopher, Edmund și James G. Smyth din Great Yarmouth, care au atins Ostspitze la 1 septembrie 1854, dinspre Silbersattel. Unele surse menționează și frații Zumtaugwald au luat parte la această expediție. Frații Zumtaugwald s-au întors de încă două ori pe vârful estic, Johann și Matthias 10 zile mai târziu, la 11 septembrie 1854, împreună cu Edward Shirley Kennedy și Benedict Leir, iar Matthias și Stephan mai târziu, împreună cu Edward Levi Ames. În aceste cinci ocazii, ei nu au încercat niciodată traversarea dificilă către vârful vestic, și pentru că ambele vârfuri erau cartografiate la acea vreme ca având aceeași înălțime, . Având în vedere parțial dificultatea tehnică a traseului dinspre Silbersattel (grad de dificultate III UIAA), mulți consideră ascensiunea lui Madutz și Zumtaugwald din 1849 adevărata primă ascensiune a masivului Monte Rosa.

Prima ascensiune a vârfului vestic a fost reușită în cele din urmă la 1 august 1855 de către ghizii Matthias și Johann zum Taugwald, Ulrich Lauener și doi dintre frații Smyth, James Greenville și Christopher. Lor li s-au alăturat englezii John Birkbeck, Charles Hudson și Edward Stephenson. Considerând că apropierea dinspre vârful estic nu este fezabilă, ghizii au conceput un traseu peste joncțiunea ghețarilor Monte Rosa și Grenz și peste creasta de vest, direct până la vârful vestic. Două săptămâni mai târziu, la 13 august 1855, Johann și fratele său Peter zum Taugwald au ghidat spre vârf alți opt alpiniști, printre care Johann Jakob Weilenmann, urmând același traseu. Ruta de pe creasta de vest a devenit imediat foarte populară și constituie încă traseul normal către Dufourspitze.

Fizicianul irlandez John Tyndall a făcut parte dintr-un grup condus de Ulrich Lauener care a ajuns pe vârf în august 1858, dar s-a întors ulterior pentru a finaliza prima ascensiune solo pe Dufourspitze, la 17 august 1858, reușită descrisă în lucrarea sa Glaciers of the Alps („Ghețarii din

După ce s-a întâlnit cu un grup de alpiniști ghidați de Lauener, Tyndall a ajuns singur pe vârf: