Campania din Africa de Est privește luptele date în Africa de Est în timpul celui de-al doilea război mondial. Bătăliile din această campanie au fost date de forțele Imperiului Britanic, Commonwealthul Britanic și alte forțe aliate pe de-o parte și cele ale Imperiului Italian.

Responsabilitatea pentru această campanie a revenit Comandamentului britanic al Orientului Mijlociu. Cea mai mare parte a forțelor aliate britanice proveneau din rândul națiunilor Commonwealthului. Forțele Commonwealthului includeau trupe din Sudan, Somalia Britanică, Africa Răsăriteană Britanică, Imperiul Indian, Africa de Sud, Rhodesia de Nord, Rhodesia de Sud, Nyasaland, și Africa Vestică Britanică (Nigeria, Gold Coast, Sierra Leone și Gambia). În rândurile forțelor britanice luptau un comandou din Palestina, forțele neregulate patriotice etiopiene, francezii liberi și belgienii liberi.

Forțele franceze includeau militari italieni, militari coloniali est-africane, (eritreeni, abisinieni, somalezi) și un mic număr de germani (Compania Mecanizată Germană). Cea mai mare parte a forțelor italiene erau africani conduși de ofițeri italieni.

Cadru general și situația politică Pe 9 mai 1936, dictatorul italian Benito Mussolini a proclamat "Imperiul Africii Răsăritene Italiene" (Africa Orientale Italiana, AOI). „Imperiul Africii Răsăritene Italiene” lui Mussolini a fost format din coloniile Eritreea și Somalia Italiană și proaspăt ocupat Etiopia. Italienii luptaseră din greu pentru ocuparea acestor teritorii est-africane. În timpul primului război italo-abinisian din 1895 - 1896, Italia și-a văzut ambițiile coloniale amenințate de forțele împăratului Menelik al II-lea al Etiopiei. Armata Regală Italiană (Regio Esercito) a fost învinsă de etiopieni în timpul bătăliei de la Adowa. În timpul celui de-al doilea război italo-abinisinian din 1935 - 1936, italienii au atacat din nou Etiopia și, în timpul luptelor în care au folosit din plin arme interzise precum gazele otrăvitoare, au reușit în cele din urmă să-i învingă pe etiopieni.

În timp ce Regatul Egiptului a rămas neutru în timpul celui de-al doilea război mondial, Tratatul anglo-egiptean din 1936 permitea forțelor militare ale Regatului Unit să ocupe poziții în Egipt pentru apărarea Canalului Suez. În acele timpuri, Regatul Egiptului cuprindea și Sudanul, care însă era un condominium anglo-egiptean, cunoscut ca Sudanul Anglo-Egiptean.

Pe 10 iunie 1940, când Mussolini a declarat război împotriva Regatului Unit și Franței, forțele italiene din Africa au devenit o amenințare la adresa liniilor de aprovizionare britanice care treceau prin Marea Roșie și prin Canalul Suez. În vreme ce Egiptul și Canalul Suez erau în mod evident ținte principale ale lui Mussolini, invadarea Somalia Franceză și Somalia Britanică erau de asemenea posibilități de atac posibile pentru italieni. Dar Mussolini a neglijat aceste ținte și, pentru a-și asigura un succes propagandistic, și-a făcut planuri pentru atacarea Sudanului și Africii Răsăritene Britanice (Kenya, Tanganika și Uganda).

Comandamentul Central Italian (Commando Centrale) făcea însă planuri pentru declanșarea unui război doar după 1942. În vara anului 1940, italienii nu erau pregătiți să poarte un război de durată pentru ocuparea unor teritorii întinse în Africa.Franco Antonicelli, Trent'anni di storia italiana 1915 - 1945, Mondadori, Torino, 1961

În prima parte a războiului, generalul britanic Archibald Wavell, Comandantul Suprem al Comandamentului Orientului Mijlociu, avea sub comanda lui aproximativ 86.000 de soldați britanici și ai Commonweathului, pe care îi putea folosi în conflictele posibile din Libia, Irac, Siria, Iran și Africa Răsăriteană. Forțele sale erau împrăștiate în Egipt, Palestina, Sudan, Somalia Britanică și alte câteva locații mai puțin importante. Având forțele dispuse de-a lungul frontierelor cu inamicul cu o desitate de aproximativ opt oameni pe milă, Wavell a luat hotărârea să dea lupte de întârziere cu italienii în speranța obținerii celor mai bune rezultate. Acțiunile de întârziere, acompaniate cu raiduri agresive în teritoriul italian, au fost duse cu deosebit curaj și mare pricepere. Trupele de rezervă au sosit în număr semnificativ în sprijinul celor care luptau cu italienii doar după iulie 1940.

Datorită lipsei de soldați ai forțelor regulate, Wavell a căutat să obțină sprijinul localnicilor. Fostul împărat etiopian, Haile Selassie, trăia în exil la Londra din 1936, după ce țara sa fusese invadată de italieni. În iulie, guvernul britanic l-a recunoscut pe împăratul Selassie ca singur reprezentant al etipienilor și a promis să-l sprijine pentru recucerirea tronului. Chiar mai înainte însă de iulie, aveau însă loc în teren activități comune etiopiene-britanice.

Pe 13 iunie, doar la trei zile după ce Mussolini a declarat război Regatului Unit și Franței, din Anglia decola la bordul unui hidroavion un oarecare „Mr. Strong”. Împăratul Selassie, alias Mr. Strong, s-a îndreptat spre Africa. Pe 25 iunie, Mr. Strong a ajuns în Alexandria, Egipt. Șapte zile mai târziu, împăratul a zburat spre Khartoum, Sudan, de această dată sub numele „Mr. Smith”. În Sudan, împăratul l-a întâlnit pe generalul-locotenent William Platt. Împăratul Selassie și generalul Platt au discutat mai multe planuri pentru eliberarea Etiopiei de sub jugul italian.A. J. Barker, The Rape of Ethiopia 1936, p. 155

La sfârșitul lui octombrie 1940, datorită unei amenințări crescânde a Axei în Orientul Mijlociu, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a convocat o conferință la Khartoum. Au participat împăratul Selassie, generalul sud-african Jan Smuts, (care avusese cu puțin timp în urmă o întâlnire pentru discutarea situație din regiune cu premierul britanic Winston Churchill), comandantul suprem al Comandamentului Orientului Mijlociu, Archibald Wavell și mai mulți comandanți Aliați din Africa Răsăriteană, printre care generalul-locotenent Platt și generalul-locotenent Cunningham. În timpul acestei conferințe s-a căzut de acord asupra planurilor generale de atac și asupra folosirii forțelor neregulate etiopiene.John Keegan, The Oxford Companion to World War II, p. 245

În noiembrie 1940, forțele Commonwealthului au cucerit un uriaș avantaj în domeniul spionajului. Biroul de decriptare de la Bletchley Park a spart cifrul Armatei Regale Italiene (Regio Esercito) din Africa de Est. Mai târziu, în aceiași lună, decriptorii Aliați au spart codurile Forțelor Aeriene Regale Italiene (Regia Aeronautica). Din acest moment, comandanții Aliați din Cairo erau la curent cu toate planurile italienilor aproape imediat după ce erau transmise trupelor din Africa.John Keegan, The Oxford Companion to World War II, p. 247

Situația militară Forțele terestre italiene

Ducele de Aosta era viceregele și guvernatorul general al Africii Răsăritene Italiene. El avea la dispoziție între 250.000 – 280.000 de soldați. Pe 10 iunie 1940, italienii au organizat patru comandamente de sectoare: cel nordic (Asmara, Eritreea), sudic (Jimma, Etiopia), estic (zona de lângă granița Somalia Franceză și Somalia Britanică) și Sectorul Giuba (sudul Somaliei lângă Kismayo, Somalia Italiană). La comanda acestor sectoare se aflau generalii Luigi Frusci (nord), Pietro Gazzera (sud), Guglielmo Nasi (est) și Carlo De Simone (sectorul Giuba). Ducele de Aosta își avea cartierul general la Addis Ababa, în Etiopia.

Sub comanda directă a ducelui de Aosta se afla două divizii de infanterie: Divizia a 40-a Cacciatori d'Africa (Vânătorii Africani) și cea de-a 65 Granatieri di Savoia. Italienii aveau la dispoziție și un batalion de elită de vânători de munte (alpini), unul de infanterie cu mobilitate sporită (bersaglieri), trupe paramilitare fasciste „Cămășile Negre” (Camice Nere), milițieni (Milizia Volontaria per la Sicurezza Nazionale) și alte unități mai mici.

Cea mai mare parte a trupelor italiene din Africa de Est (aproximativ 70%) era format din localnici ascari. În vreme ce ascarii din batalioanele regulate eritreene ale „Corpurilor Regale ale Trupelor Coloniale” (Regio Corpo Truppe Coloniali) se numărau printre cei mai buni soldați din regiune, majoritatea trupelor coloniale erau recrutați, antrenați și echipați doar pentru asigurarea ordinii din colonii. Localnicii somalezi recrutați din triburile de frontieră s-au dovedit infanteriști buni pentru luptele ușoare și pentru hărțuieli, dar trupele neregulate somaleze au fost mult mai puțin eficiente. Ascarii etipoieni recrutați de ocupanții italieni au dezertat în număr mare după izbucnirea luptelor.

Echipamentul trupelor terestre italiene din Africa Răsăriteană era de o mare varietate. Trupele aveau în dotare aproximativ 3.300 de mitraliere, 24 de tancuri M11/39, mai multe blindate ușoare L3/35, 126 de mașini blindate și 813 diferite piese de artilerie. Armamentul personal al italienilor era pușca „Carcano Mod. 91”. Cea mai mare problemă a italienilor era izolarea relativă a coloniilor lor africane, apovizionarea lor și aducerea de întării fiind problematică.

O altă problemă mare a italienilor era lipsa cronică de medicamente pentru tratarea bolilor endemice din Cornul Africii. Printre cele mai grave boli din regiune se număra malaria. Există estimări care afirmă că aproximativ un sfert din trupele italiene care au apărat Amba Alagi în aprilie 1941 suferea de malarie în timpul asediului. Chiar și ducele de Aosta suferea de malarie în timpul luptelor de la Amba Alagi, de altfel ducele decedând datorită complicațiilor apărute de pe urma bolii pe 3 martie 1942, la câteva luni după ce capitulase.

Forțele terestre britanice și ale Commonwealthului La început, forțele britanice și ale Commonwealthului din Africa Răsăriteană numărau aproximativ 30.000 de oameni, aflați sub comanda generalilor William Platt în Sudan, Alan Cunningham în Africa Estică Britanică și a colonelului Arthur Reginald Chater în Somalia Britanică. Forțele britanice și Commonwealthului erau ceva mai bine echipate decât cele italiene și aveau acces mai ușor la reaprovizionare și rezerve. Totuși, britanicii erau puternic depășiți numeric de forțele italiene din Africa Răsăriteană Italiană. Pentru ca lucrurile să fie și mai grave pentru britanici, italienii aveau disponibili peste 200.000 de oameni cantonați în Libia.

Pe 10 iunie 1940, mai înaine de sosirea a două divizii de infanterie indiană, generalul Platt avea în Sudan doar trei batalioane de infanterie, (care aveau să fie absorbite într-una dintre noile divizii sosite în ajutor)Compton Mackenzie, Eastern Epic, p. 21 & 30 și de câteva companii de mitraliori din „Forța defensivă sudaneză”..

În Kenya, „Pușcașii Regali Africani” (KAR) erau organizați în două brigăzi – de nord și de sud. În 1938, cele două brigăzi dispuneau de 94 de ofițeri, 60 subofițeri și 2861 de soldați africani. După izbucnirea războiului, aceste unități au servit ca nucleu de instruire pentru creșterea rapidă a unităților britanice din zonă. Până în martie 1940, efectivele KAR crescuseră la 883 ofițeri, 1.374 subofițeri și 20,026 soldați.<ref name=Mollo133>Andrew Mollo, "The Armed Forces of World War II, p. 133</ref>

La început, KAR erau organizați ca „Brigada I de infanterie est-africană” și ca „Brigada a II-a de infanterie est-africană”. Brigada I era responsabilă de apărarea zonei de litoral, iar cea de-a doua de apărarea interiorului. Până la sfârșitul lunii iulie au mai fost formate două brigăzi est-africane – Brigada a III-a și Brigada a VI-a de infanterie. Dacă la începutul războiului fuseseră făcute planuri pentru formarea unei Divizii de coastă și o Divizie a frontierei nordice, până în cele din urmă au fost organizate Divizia a 11-a africană, respectiv Divizia a 12-a africană.

Pe 1 iunie, în Kenya a sosit prima divizie sud-africană. Până la sfârșitul lunii iulie, a sosti o întreagă brigadă. Pe 13 august, a fost formată în Kenya Divizia I sud-africană. Până la sfârșitul anului, peste 27.000 de sud-africani erau cantonați în Africa de Est.Andrew Mollo, "The Armed Forces of World War II, pp. 138-139</ref>