900 î.Hr.: o friză asiriană reprezintă câțiva scufundători, probabil soldați, ce respirau prin niște burdufuri din piele în timp ce înotau sub apă. Este cea mai veche mărturie a folosirii unui dispozitiv de respirat sub apă.

sec.V î.Hr.: Scyllos din Sion și fiica sa Cyana se scufundă pentru a tăia ancorele navelor regelui Persiei, Xerxe.

415 î.Hr.: scufundătorii greci atacă sub apă și distrug barajele submarine la Siracuza.

sec.IV î.Hr.: scrierile lui Aristotel Istoria animalelor, Oppian Haleuticele, Eschil Rugătoarele și Plinius cel Bătrân "Istoria naturală" cuprind referiri la viața și munca pescuitorilor de bureți de mare. În opinia acestora,"...ei sunt cei care au pătruns pentru întâia oară în chip sistematic în elementul neprimitor al apei".

sec.III î.Hr.: matematicianul grec Arhimede (287-212 î.Hr.) enunță principiul flotabilității corpurilor solide în lucrarea Despre corpurile plutitoare.

sec.VI d.Hr.: se fac primele referiri despre ama, pescuitoarele de perle din Japonia și Coreea de Sud .

1250: Roger Bacon descrie în lucrarea Opus Major niște rezervoare de aer destinate scufundătorilor.

1430: manuscrise aflate în Biblioteca Națională din München arată un scufundător care recuperează bunuri de la o epavă și care este echipat cu un costum și o cască din piele prelungită cu un tub până la suprafața apei și ale cărui extremități deschise sunt susținute de două flotoare.

1500: Leonardo da Vinci concepe unul din primele aparate autonome de respirat sub apă ale cărui schițe apar în lucrarea Codex Atlanticus. Aparatul lui da Vinci combina în același sistem atât alimentarea cu aer cât și controlul flotabilității însă nu există dovezi că ar fi reușit vreodată să pună în practică acest aparat.

1511: se reeditează lucrarea lui Vegetius De Re Militari în care sunt prezentate câteva gravuri ale unor mijloace de respirat sub apă. Într-una, un scufundător îmbrăcat cu un veșmânt strâmt, respiră într-un burduf plin cu aer, iar în alta un alt scufundător are capul acoperit în întregime cu o glugă fixată ermetic sub brațe. În partea superioară gluga comunică cu suprafața, iar extremitatea plutește susținută de o bașică umflată cu aer.

1628: Diego de Ufano descrie amănunțit un aparat similar în lucrarea Artilerici.

1667: fizicianul și chimistul englez Robert Boyle (1628-1691), descoperă pentru prima oară simptomele bolii de decompresie. După decompresia unui șarpe, Boyle observă formarea de bule de aer în ochii șarpelui. Robert Boyle cunoscut mai ales prin lucrările sale despre gaze, descoperă efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze și enunță în anul 1670 legea compresibilității gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit că aerul are greutate. În toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa pneumatică a lui Van Guericke.

1676: Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez completează legea lui Boyle adăugând enunțului "la temperatură constantă", legea devenind Boyle-Mariotte.

1680: fizicianul italian Giovanni Borelli descrie în lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el care este considerat a fi strămoșul aparatului autonom. Scafandrul ține capul într-un vas din metal prevăzut cu o ferestruică iar aerul expirat, înainte de a se reîntoarce în vas, era împrospătat trecând printr-un tub lung din aramă umplut cu apă. Din când în când pentru a nu respira prea mult în vas, scafandrul se ridica la suprafață, deschidea două robinete și suflând elimină aerul viciat printr-un robinet lăsând să intre aer curat prin celălalt. Apoi închidea robinetele și cobora din nou pe fundul apei. Aceste mișcări ale scafandrului erau ușurate datorită lestului pe care-l purta precum și datorită unui element al aparatului ce semăna cu o seringă umplută cu aer și etanșe cu ajutorul căreia scafandrul modifica volumul, obținând astfel flotabilitate pozitivă sau negativă. În plus,scafandrul putea să-și pună niște înotătoare asemănătoare labelor de broască.

1714: Valentini descrie în lucrarea Musei Musearum un scafandru înzestrat cu o bonetă din pânză ceruită și cu o mască. În vârful acestei bonete prevăzută în partea de jos cu o pânză din bumbac mai groasă ce se strângea etanș în jurul gâtului, era prinsă o trompă lungă din piele cu ajutorul căreia scafandrul se scufunda în locuri adânci și să rămănă sub apă timp îndelungat.

1771: parizianul Freminet inventează "mașina hidrostatergatică". Aparatul era alcătuit dintr-o rezervă de aer, o cască cu ferestruică și o îmbrăcăminte din piele etanșe și solidă. O armătură metalică articulată asigura rezistența la presiunea apei lăsând în același timp scafandrului mai multă libertate a mișcărilor. Aparatul lui Freminet permitea circulația continuă a aerului, iar respirația se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta scafandrul și care erau puse în mișcare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de mai mult de o oră la adâncimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena.

1775: abatele La Chapelle scrie Traité du scafandre în care apare menționat pentru prima dată termenul scafandru.

1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert publică lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) în care propune un aparat de respirat sub apă asemănător cu cel al lui Freminet.

1801: fizicianul englez John Dalton (1766-1844) formulează legea presiunilor parțiale ale gazelor ce alcătuiesc un amestec gazos.

1803: fizicianul american Joseph Henry (1797-1878) enunță legea dizolvării gazelor în lichide.

1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apă considerat a fi și el unul din strămoșii aparatelor autonome moderne.

1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventează un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcătuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl ținea în spate și alimentat cu aer de la suprafață printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroană la care era atașată o vergea metalică. Prin mișcările capului, vergeaua acționa o supapă a rezervorului, scafandrul alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta.

1825: englezul William James inventează un aparat de respirat sub apă prevăzut cu un recipient cu aer comprimat ce era livrat la debit constant. William James a formulat de asemenea pentru prima oară și principiul de funcționare al costumului cu volum constant. Deși utilizarea acestui aparat autonom era limitată la durate scurte de timp și adâncimi reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apă.

1825: americanul Charles Condert inventează un aparat autonom ce era compus dintr-un rezervor în formă de potcoavă pe care scafandrul îl purta în zona mijlocului. Aparatul debita un flux continuu de aer în interiorul unei căști deformabile prin intermediul unui tub din cupru îndoit. Sistemul mai cuprindea și o supapă pentru umflarea costumului scafandrului. Cu acest aparat, Condert a efectuat câteva scufundări în East River din statul New York înainte de a-și pierde viața în anul 1832 datorită crăpării tubului de alimentare cu aer.

1827: francezul Beaudoin realizează un model propriu al unui aparat autonom care a fost mai puțin utilizat.

1828: Lemaire d'Augerville patentează aparatul "pneumatonautic" care permitea rămânerea sub apă timp de jumătate de oră. Aparatul era alcătuit dintr-o butelie purtată de scafandru pe spate și un sac respirator prevăzut cu două furtunuri din cupru în formă de spirală acoperite cu pânză impermeabilă și care se uneau la o mască facială. Scafandrul purta lest ai cărui plumbi erau suspendați la înalțimea pieptului. Butelia conținea o cantitate de 600 litri de aer comprimat la presiunea de 23 bar și putea fi încărcată cu ajutorul unei pompe manuale. Debitul de aer era reglat de scafandru prin intermediul unui robinet. Un alt robinet situat la partea superioară a aparatului solitar cu primul printr-un furtun interior, permitea comandarea admisiei aerului care era condus la sacul respirator și apoi la masca facială. Aceasta era prevazută pentru nas cu un dispozitiv din cupru și cu un strat de mastic în interior pentru a se potrivi la orice configurație a feței. Masca facială acoperea obrajii iar ochii erau protejați cu două geamuri mici. Elementul cel mai ingenios al aparatului îl constituia însă o bășică înotătoare aflată sub sacul respirator pe care scafandrul o putea umfla sau dezumfla permițându-i astfel să înoate pe sub nave. Aparatul "pneumatonautic"a fost experimentat de marina națională franceză efectuându-se scufundări până la adâncimea de 20 metri cu durata de 30 minute.

1845: Traussort, profesor de fizică la un liceu din Angers, Franța, studiază pentru prima oară efectele compresiei aerului asupra organismului uman participând el însuși la experimente. Rezultatele le publică într-un raport din Buletinul societății industriale din Angers. 240px|thumb|Aparatul Rouquayrol-Denayrouze 1860: Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventează "regulatorul pentru curgerea aerului comprimat", piesa principală a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se asociază cu ofițerul de marină Auguste Denayrouze pentru a transforma împreună aparatul de salvare într-un aparat de scufundare al cărui brevet este depus în același an la 14 Aprilie.

1861: francezul Boucquay student la Facultatea din Strasbourg prezintă o teză de doctorat intitulată De l'air comprimé (Despre aerul comprimat), în care descrie efectele compresiei aerului asupra organismului, introducând pentru prima oară noțiunea de decompresie lentă. De asemenea, tot în această teză, el menționează primul și exemplul sticlei cu apă gazoasă.

1862: Rouquayrol aduce o inovație aparatului de salvare pentru mineri și anume un muștiuc (piesă bucală) din cauciuc vulcanizat fixat la capătul unei piese metalice.

1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecționate a aparatului de respirat sub apă, cu alimentare de la suprafață prin intermediul unui furtun din cauciuc și alimentat de la o pompă. În același an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunța apropiata epuizare a rezervei de aer comprimat, iar în anul 1866 detentorului acestui aparat i se atașează un prefiltru metalic în formă de stea destinat a opri impuritățile din aerul rezervorului.

1867: inginerul francez Triger, inventatorul chesonului de lucru, observă că accidentele muncitorilor chesonieri numite boala de decompresie sau boala de cheson, se produc atunci când organismul supus unei presiuni mai mari este decomprimat prea repede. Într-un raport publicat în Analele podurilor și șoselelor, el recomandă ca "dezecluzarea" (decompresia) chesonierilor să se facă pe durata a minim șapte minute, afirmând că în acest mod accidentele vor dispărea în totalitate.

1869: medicul de marină A. Le Roy de Mericourt ce studiase fiziologia scufundărilor în Oceanul Indian și Marea Mediterană, publică un raport specializat intitulat Considerații asupra igienei pescuitorilor de bureți. El a observat că "tulburările care apar la scafandrii se produc atunci când bulele de aer pătrund în circulația cerebrală".

1869: Jules Verne popularizează conceptul de aparat autonom de respirat sub apă în cartea 20 000 de leghe sub mări. Aparatul, de tip Rouquayrol-Denayrouze, era purtat de eroii cărții atunci când se duceau să vâneze în pădurile submarine.