Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a fost uniunea Regatului Marii Britanii și a Regatului Irlandei într-un singur stat suveran, înființat prin Legile de Unire din 1801. A continuat în această formă până în 1927, când a evoluat în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, după ce Statul Liber Irlandez a obținut un anumit grad de independență în 1922. I se spunea sinecdocal și Marea Britanie, sau Anglia.
Industrializarea rapidă care a început în deceniile anterioare formării statului a continuat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Marea Foamete Irlandeză, exacerbată de inacțiunea guvernului la mijlocul secolului al XIX-lea, a dus la un colaps demografic în mare parte a Irlandei și la intensificarea revendicărilor de reformă funciară în Irlanda. Secolul al XIX-lea a fost o eră a Revoluției Industriale și a dezvoltării comerțului și finanțelor, în care Regatul Unit a dominat în mare măsură economia mondială. A existat o puternică migrație externă spre principalele posesiuni britanice de peste mări și către Statele Unite.
De pe insulele sale din largul coastei Europei, Regatul Unit a finanțat coaliția care a învins Franța în timpul războaielor napoleoniene și și-a dezvoltat Marina Regală, care a permis Imperiului Britanic să devină principala putere mondială în secolul următor. De la înfrângerea lui Napoleon până la Primul Război Mondial, Regatul a fost aproape în permanență în pace cu celelalte Mari Puteri dar s-a angajat în ample războaie în Africa și Asia, cum ar fi Războaiele Opiului, pentru a-și extinde imperiul și influența. Biroul Colonial și Biroul Indiilor au guvernat printr-un număr mic de administratori care gestionau unitățile imperiului la nivel local, în timp ce instituțiile locale s-au dezvoltat. India Britanică a fost de departe cea mai importantă posesiune de peste mări. În politica externă, politica centrală a fost promovarea comerțului liber, care a permis finanțatorilor și negustorilor britanici să opereze cu succes în țări altfel independente, cum ar fi în America de Sud. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, guvernul imperial a acordat o autonomie crescândă guvernelor locale din coloniile în care coloniștii albi erau dominanți din punct de vedere politic, acest proces ducând la transformarea Canadei, Australiei, Noii Zeelande, Newfoundlandului și Africii de Sud în dominioane autonome. Deși rămâneau părți ale Imperiului, acestora li s-a permis o mai liberă gestionare a afacerilor lor interne, Regatul Unit rămânând responsabil doar pentru politicile externe și comerciale ale acestora.
În ceea ce privește alte puteri, britanicii au rămas nealiniați până în secolul al XX-lea, când puterea navală crescândă a Imperiului German a ajuns să fie văzută ca o amenințare existențială pentru Imperiul Britanic. Ca răspuns, Londra a început să coopereze cu Japonia, Franța și Rusia, și s-a apropiat de Statele Unite. Deși nu era aliată oficial cu niciuna dintre aceste puteri, până în 1914 politica britanică se angajase aproape complet să declare război Germaniei dacă aceasta din urmă ataca Franța. Aceasta s-a întâmplat în 1914, când Germania a invadat Franța prin Belgia, a cărei neutralitate fusese garantată de Londra. Primul Război Mondial care a urmat a opus Puterile Aliate și Asociate, inclusiv Imperiul Britanic, Franța, Rusia, Italia și SUA, împotriva Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Războiul s-a încheiat cu o victorie a Aliaților în 1918, victorie obținută însă cu un cost uriaș pentru forța de muncă, materialele și trezoreria britanice.
Dorința crescândă de autoguvernare a Irlandei a dus la Războiul de Independență al Irlandei, care a dus mai departe la recunoașterea de către britanici a Statului Liber Irlandez în 1922. Deși Statul Liber era guvernat în mod explicit sub statut de dominion și, prin urmare, nu era o organizație politică complet independentă, ca dominion nu mai făcea parte din Regatul Unit și a încetat să mai fie reprezentat în Parlamentul de la Westminster. Șase comitate din nord-estul Irlandei, care din 1920 erau guvernate sub o formă mai limitată de autonomie, au renunțat la aderarea la Statul Liber și au rămas parte a Uniunii. Având în vedere aceste schimbări, statul britanic și-a schimbat numele în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la , prin Legea privind Titlurile Regale și Parlamentare. Regatul Unit de astăzi este același stat, o continuare directă a ceea ce a rămas după secesiunea Statului Liber Irlandez, nu un stat succesor complet nou.
Din 1801 până în 1820 Unirea Marii Britanii și Irlandei O scurtă perioadă de independență limitată pentru Regatul Irlandei a luat sfârșit în urma Rebeliunii Irlandeze din 1798, care a avut loc în timpul războiului britanicilor cu Franța revoluționară. Teama Regatului Marii Britanii ca o Irlandă independentă să nu se alăture cumva Franței Revoluționare împotriva lui a dus la decizia de a uni cele două țări. Aceasta s-a realizat prin legi adoptate în parlamentele ambelor regate și a intrat în vigoare la . Britanicii îi lăsaseră pe irlandezi să creadă că pierderea independenței legislative avea să fie compensată prin emanciparea catolicilor, adică prin eliminarea blocajelor civile impuse romano-catolicilor atât în Marea Britanie, cât și în Irlanda. În ciuda simpatiei personale pentru romano-catolici, regele George al III-lea credea că acceptarea emancipării catolice ar încălca jurământul său de încoronare de a susține credința protestantă, iar lipsa sa de sprijin pentru inițiativă l-a determinat pe prim-ministrul William Pitt cel Tânăr să demisioneze.
Războaiele Napoleoniene În timpul Războiului celei de a Doua Coaliții (1799–1801), Marea Britanie a ocupat majoritatea posesiunilor franceze și neerlandeze de peste mări, Țările de Jos devenind un stat satelit al Franței în 1796, dar bolile tropicale au curmat viața a peste 40.000 de soldați. Când tratatul de la Amiens a pus capăt războiului, Marea Britanie a acceptat să retrocedeze majoritatea teritoriilor pe care le cucerise. Acordul de pace a fost, în fapt, doar un armistițiu, iar Napoleon a continuat să-i provoace pe britanici încercând un embargou comercial asupra țării și ocupând orașul Hanovra, capitala Electoratului, un ducat de germanofon al Sfântului Imperiu Roman care se afla într-o uniune personală cu Regatul Unit. În mai 1803, s-a declarat din nou război. Planurile lui Napoleon de a invada Marea Britanie au eșuat, în principal din cauza inferiorității marinei sale, iar în 1805 o flotă a Marinei Regale condusă de Nelson a învins decisiv Marina Imperială Franceză și Marina Regală Spaniolă la Trafalgar, aceasta fiind ultima acțiune navală semnificativă din războaiele napoleoniene.
În 1806, Napoleon a emis decretele de la Berlin, o serie de acte care au instaurat Sistemul Continental. Această politică urmărea eliminarea amenințării reprezentate de britanici prin închiderea teritoriului controlat de Franța pentru comerțul exterior. Armata britanică a rămas o amenințare minimă pentru Franța; aceasta a menținut o forță permanentă de doar 220.000 de oameni în perioada de vârf a războaielor napoleoniene, în timp ce armata imperială franceză depășea un milion de oameni pe lângă armatele numeroșilor aliați și câteva sute de mii de gărzi naționale pe care Napoleon le putea recruta în armatele franceze atunci când era nevoie de ele. Deși Marina Regală a perturbat efectiv comerțul extracontinental al Franței atât prin confiscarea și amenințarea navelor franceze, cât și prin confiscarea posesiunilor coloniale franceze aceasta nu a putut face nimic în privința comerțului Franței cu principalele economii continentale și a reprezentat o amenințare redusă pentru teritoriul european al Franței. Populația și capacitatea agricolă a Franței le depășeau cu mult pe cele ale Insulelor Britanice, dar erau mai mici în ceea ce privește industria, finanțele, marina comercială și puterea navală.
Napoleon se aștepta ca separarea Marii Britanii de Europa continentală să pună capăt hegemoniei economice a acesteia. Dimpotrivă, Marea Britanie deținea cea mai mare capacitate industrială din lume, iar stăpânirea mărilor i-a permis să-și construiască o putere economică considerabilă prin comerțul cu posesiunile sale și cu Statele Unite. Răscoala spaniolă din 1808 i-a permis în sfârșit Marii Britanii să câștige un cap de pod pe continent. Ducele de Wellington i-a alungat treptat pe francezi din Spania, iar la începutul anului 1814, în timp ce Napoleon era respins în est de Armata Regală Prusacă, Armata Imperială Austriacă și Armata Imperială Rusă, Wellington a invadat sudul Franței. După capitularea și exilul lui Napoleon în Principatul Elba, pacea părea să se fi întors. Napoleon a revenit însă brusc în 1815, dar aliații s-au unit, iar armatele lui Wellington și ale lui Gebhard Leberecht von Blücher l-au învins definitiv pe Napoleon în bătălia de la Waterloo.
Războiul din 1812 cu Statele Unite
miniatura| Semnarea tratatului de la Ghent care a pus capăt războiului cu Statele Unite (de Amédée Forestier, ) Pentru a învinge Franța, Regatul Unit a pus presiuni puternice asupra Statelor Unite, confiscând nave comerciale suspectate că făceau comerț cu Franța și recrutându-i forțat pe marinarii născuți în Regatul Unit, indiferent dacă revendicau cetățenia americană. Agenții guvernului britanic au înarmat triburile indigene americane din Canada care atacau așezările americane de la frontieră. Americanii s-au simțit umiliți și au cerut război pentru a-și restabili onoarea, deși erau total nepregătiți. Războiul din 1812 a fost un conflict minor și lateral pentru britanici, dar armata americană a avut rezultate foarte slabe și nu a reușit să atace cu succes Canada. În 1813, americanii au preluat controlul asupra lacului Erie și, prin urmare, asupra vestului provinciei Ontario, scoțând din luptă majoritatea triburilor indiene. Când Napoleon a capitulat pentru prima dată în 1814, trei forțe separate au fost trimise să-i atace pe americani în nordul statului New York, de-a lungul coastei Marylandului (au incendiat Washingtonul, dar au fost respinși la Baltimore) și în amonte pe râul Mississippi, suferind o înfrângere masivă în bătălia de la New Orleans. Fiecare operațiune s-a dovedit a fi un eșec, generalii comandanți britanici fiind uciși sau căzând în dizgrație. Războiul a rămas într-un impas, lipsit de obiectiv. La sfârșitul anului 1814 s-a încheiat o pace negociată care a restabilit granițele dinainte de război. Canada britanică și-a sărbătorit eliberarea de sub posibila cucerire americană, americanii au sărbătorit victoria într-un „al doilea război de independență”, iar Marea Britanie a sărbătorit înfrângerea lui Napoleon. Tratatul a deschis calea pentru două secole de pace și granițe deschise.
Reacțiunea postbelică: 1815–1822 Regatul Unit a ieșit din războaiele napoleoniene arătând ca o țară foarte diferită de cea din 1793. Pe măsură ce Revoluția Industrială progresa, societatea s-a schimbat, devenind mai urbană. Perioada postbelică a cunoscut o recesiune economică, iar recoltele slabe și inflația au provocat tulburări sociale pe scară largă. Conducerea Regatului era extrem de conservatoare, mereu atentă la semnele de activitate revoluționară de genul celei care afectase atât de profund Franța. Istoricii au găsit foarte puține semne, observând că mișcările sociale precum metodismul încurajau puternic sprijinul conservator pentru ul politic și social.