Regatul Angliei () a fost un stat localizat în Europa de Vest ale cărui începuturi au fost în secolele al nouălea și al zecelea și care a fost succedat de Regatul Marii Britanii în secolul al XVII-lea în urma uniunii cu Regatul Scoției. Regatul Angliei ocupa inițial doar teritoriul Angliei iar mai târziu a inclus și Țara Galilor. Richard I al Angliei a făcut regatul un vasal al Sfântului Imperiu Roman, iar fratele său, Ioan al Angliei a transformat regatul într-un vasal plătitor de tribut al Sfântului Scaun. Regatul și-a recăpătat suveranitatea în secolul al XIV-lea când a refuzat supremația Sfântului Scaun.
Inițial, reședința regală principală era situată la Winchester, în Hampshire, dar Londrei și Gloucesterului le-au fost acordate un statut asemănător. Londra, sau mai exact Westminster, a devenit capitala de facto a regatului. Londra a fost capitala statelor succesive care au înlocuit Regatul Angliei, și anume Regatul Marii Britanii, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei și al actualului stat Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
Actualul monarh al Regatului unit, Charles al III-lea, este succesorul modern al Regilor și Reginelor Angliei. Cu toate acestea, titlul de Regină (sau Rege) a Angliei este incorect din 1707, cu toate că este des folosit în mod curent.
Istorie
Regatul Angliei nu a fost fondat la o dată specifică. Originile acestuia se găsesc în Heptarhie, un termen ce definea cele șapte regate minore din Anglia: Northumbria, Mercia, Anglia de Est, Essex, Kent, Sussex și Wessex. Cel mai puternic rege al Heptarhiei era de obicei recunoscut de ceilalți regi, dar odată cu cucerirea Regatului Kent și Sussex, Regii Wessex-ului au devenit din ce în ce mai puternici. În secolele VIII și IX o serie de războaie cu regii vikingi ai tiferitelor teritorii ocupate de aceștia în Anglia, au perșis treptat unirea tuturor regatelor. Athelstan a fost primul conducător de facto al unei Anglii unite.
În timpul domniei lui Ethelred al II-lea (978–1016) un nou val de invazii daneze au culminat cu cucerirea Angliei de către a aceștia sub conducerea lui Knud cel Mare. Coroana a oscilat ulterior între urmașii lui Ethelred și ai lui Knud în prima jumătate a secolului al X-lea, astfel că în 1066 au apărut mai mulți pretendenți la tronul Angliei. Harold Godwinson a devenit rege, numit probabil de către Edward Confesorul pe patul de moarte și susținut și de Witan, o adunare de nobili care reprezentau interesele comunității. În aceași timp, William de Normandia, descendentul lui Ethelred și al soției lui Knud, Emma, pretindea că tronul îi aparține. Un alt pretendent era regele Harald al Norvegiei, care fusese proclamat rege în York și plănuia cucerirea întregii Anglii.
Harold Godwinson l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei sprijinit de fratele renegat al lui Harold, Tostig, la Bătălia de la Podul Stamford, dar a murit la Hastings în lupta dintre armata sa și cea normandă a lui William, acesta din urmă fiind numit după bătălie William Cuceritorul. William a fost încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066, iar până în 1204 Regatul Angliei și Ducatul Normandiei au fost în uniune personală.
Imediat după Cucerirea normandă o serie de seniori normanzi au atacat și cucerit diverse regiuni din Țara Galilor. Majoritatea seniorilor, inclusiv galezi, au recunoscut în tot acest timp superioritatea regelui Angliei, dar aceștia mențineau un nivel de independență important. În 1282, Eduard I al Angliei termină cucerirea efectivă a Țării Galilor iar din 1301 a fost creat titlul de Prinț de Țara Galilor, titlu purtat de moștenitorul tronului Angliei.
Războiul de 100 de ani (1337–1453) a reechilibrat puterile în vestul Europei, Anglia pierzând în defavoarea Regatului Franței mare parte din posesiunile de pe continent, dar acest război a dus la consolidarea unei identități engleze și a permis impunerea limbii engleze în uz curent. Războiul celor Două Roze (1455–1487) a urmat acestuia și a fost un război civil între două fracțiuni ale familiei regale. Odată cu căsătoria dintre Henric al VII-lea al Angliei cu Elisabeta de York a fost înființată dinastia Tudorilor care va conduce regatul pentru mai mult de un secol.
Henric al VIII-lea a terminat statutul de coroană separată a Țării Galilor prin incorporarea acesteia în coroana engleză. Tot în timpul domniei acestuia, Anglia devine un regat protestant, iar Regatul Irlandei intră în uniune personală cu Regatul Angliei. Ultimul membru al dinastiei tudorilor este Elisabeta I a Angliei în timpul căreia puterea Angliei este consolidată și extinsă. La moartea acesteia fără moștenitori, coroana revine regelui Iacob IV Stuart al Scoției astfel că Regatul Scoției intră la rândul lui în uniune personală cu Anglia.
Dinastia Stuarților a fost întreruptă în timpul Revoluției engleze între 1649, odată cu execuția regelui Carol I al Angliei, și Restaurația Stuarților din 1660, când Carol al II-lea al Angliei este încoronat. În urma Revoluției Glorioase din 1689, William de Orange urcă pe tronul Angliei, instaurând astfel o monarhie constituțională. În timul domniei fiicei acestuia, Anna, ultimul monarh din Casa Stuarților, Regatul Angliei este unit cu Regatul Scoției formând astfel Regatul Marii Britanii. Din acest moment Anglia a încetat să mai fie o entitate politică separată, cu toate că din punct de vedere legal aceasta și-a păstrat până în prezent jurisdicția.
Anglia anglo-saxonă
thumb|right|150 px|Replică a unui coif ceremonial descoperit la Sutton Hoo
În 410, împăratul Honorius le spune romanilor din Britania să nu conteze pe ajutorul Romei și să își pregătească singuri apărarea, deși la mijlocul secolului al V-lea aceiași romano-britoni consideră că încă mai sunt îndreptățiți să ceară ajutorul consulului Flavius Aetius. În limbaj, Anglia a păstrat puține urme ale stăpânirii romane.
Potrivit tradiției, un conducător briton numit Vortigen a deschis calea invadatorilor, saxonii sosind în valuri în Anglia începând cu anii 425-450. Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă și apărarea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Garmanus, episcop de Auxerre, a sosit la Verulam, pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii și picții amenințau orașul; sfântul Germanus, luând comanda trupeler, iesi învingător. Triburile germanice de pe țărmurile Mării Nordului au acostat în Anglia de azi în anul 450. Au fost chemate de celtii britanici pentru a- i sprijini că mercenari pentru a-i alungă pe pictii invadatori, veniți din Scoția. Anglo-saxonii și iutii conduși de frații legendari Hengist și Horsa, s-au stabilit permanent pe teritoriul englez. În jurul anului 495, britonii au obținut o însemnată victorie la Bătălia de pe Muntele Badon, inspirând probabil legenda regelui Arthur. Deși după această bătălie invazia a fost încetinită, până în 615 britonii au fost siliți să se retragă în nordul și vestul insuleispre regiunile periferice din Scoția și din Țara Galilor( unde prinții celtici și-au păstrat independența până în secolul XIII), formându-se așa-numita "graniță celtică", anglo-saxonii devenind predominanți în teritoriile Angliei moderne, denumirea țării provenind de la anglii, unul dintre popoarele cuceritoare. Creștinarea Angliei anglo-saxone a început în jurul anului 600, sub influența creștinismului celtic din nord și vest și a Bisericii Romano-Catolice din sud-est. În 597, Papa Grigore I cel Mare l-a trimis pe misionarul Augustin în Kent să-i convertească pe anglo-saxoni la creștinism. Regele Ethelbert, fiind căsătorit cu o prințesă francă de religie creștină, l-a convins să treacă la creștinism, fiind botezat, și astfel, Augustin a devenit primul arhiepiscop de Canterbury. Anglo-saxonii au devenit ulterior misionari, precum Bonifacius.
Ocuparea teritoriului și stabilirea triburilor germanice anglo-saxone s-a încheiat în secolul VIII, când existau șapte regate anglo-saxone, care formau Heptarhia: Mercia, Northumbria, Anglia de Est, Wessex, Essex, Sussex și Kent. Northumbria a dominat în sec. VII, dar supremația a fost preluată de Mercia în secolul următor. Așa-numita 'Supremație a Merciei' a caracterizat secolul al VIII-lea, nefiind însă constantă. Ethelbald și Offa, cei mai puternici regi ai vremii, reușiseră să-și creeze un deosebit renume, Offa fiind recunoscut conducator al sudului Britaniei și de către Carol cel Mare.
Unificarea Angliei s-a desfășurat cu sprijinul Wessexului, care se confruntă cu atacurile vikingilor. Primul raid al vikingilor danezi în 793: devastarea și jefuirea mănăstirii Lindisfarne din largul coastelor Northumbriei. Au urmat atacuri și noi incursiuni până când în 866 danezii au cucerit Anglia. Au pătruns în estuarul Tamisei, ocupând teritoriile de la nord de rău, formând Danelaw. Vikingii norvegieni au cucerit zonele de coasta și insulele Irlandei, Scoției și Angliei, înființând regatele Dublin și Insula Man.
Raidurile vikingilor
Regele Alfred cel Mare al Wessexului a urcat la tron în 871. A încheiat un acord de pace cu danezii. Acordul nu a fost respectat, și astfel, în 878, s-a desfășurat bătălia de la Edington, unde Alfred a ieșit victorios, și în 886 a recucerit Londra, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei și un regat viking, Mercia, de asemenea se divizase și Anglia de Est își incetase existența ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoților și ale picților avuseseră aproximativ aceeași soartă. În nordul Britaniei, apărarea în fața vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoției. Până la moartea să din 899, a eliberat teritoriile din nord și a rămas în istorie ca un legislator de marcă și ca un traducător al unor opere istorice și filosofice din limba latină.
După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile orașului York, vikingii numindu-l Jorvik. Așezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw și cele norvegiene din nordul Scoției și Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră așezări daneze sau norvegiene și-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland. Succesorul său , Eduard cel Bătrân, și cu Ethelred de Mercia, au realizat un plan de extindere, construind forturi și orașe după modelul lui Alfred. La moartea lui Ethelred, soția sa și în același timp sora lui Edward, Æthelflæd a domnit cu titlul 'Doamna de Mercia', și a continuat expansiunea.
Athelstan a continuat extinderea plănuită de către tatăl și mătușa sa, devenind primul rege care a reusit să conducă direct toate teritoriile pe care le numim astăzi 'Anglia' și a înfruntat o armată compusă din scoțieni și vikingi la Bătălia de la Brunanburh, menționată în Cronica anglo-saxonă sub forma unui poem.
Incursiunile danezilor au continuat, iar regele Æthelred al II-lea cel Șovăielnic a încercat să-i mituiască cu mari sume de bani-tributul Danegeld. Regele danez Svend I al Danemarcei Barbă-Despicată a invadat Anglia și l-a exilat pe Ethelred, după ce coloniștii danezi rămași au fost masacrați de englezi. Fiul lui Sweyn, Knud cel Mare, l-a înfrânt pe fiul lui Ethelred, Edmund II, în 1016, în bătălia de la Assandum și a fost recunoscut că rege al Angliei. Knut s-a căsătorit cu Emma de Normandia, văduva lui Ethelred II și s-a convertit la creștinism. După ce a devenit rege al Danemarcei și Norvegiei, regatul sau se întindea pe coastele Mării Nordului, dar și pe nordul Germaniei.