Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu

miniatura|Timpul, 20 aprilie 1878 Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat, în principal, între anii 1877 și 1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor-șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870–1876 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federațiunea și Convorbiri literare.Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.196Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.162-163

După pierderea postului de bibliotecar la Iași în 1876, colegii săi din asociația Junimea îi găsesc un post de redactor-administrator și corector la Curierul de Iași, o gazetă obscură pe care Eminescu o numea „foaia vitelor de pripas”.G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p.273 Acesta era conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, fiind complet lipsit de resurse materiale și neprimind niciun fel de stipendiere din partea statului român.

Mutat la București în 1877, Eminescu își începe activitatea la Timpul, publicație cu a cărei orientare conservatoare, dictată de fracțiunea junimistă condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu, Eminescu era în linii mari în acord.Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.279-285 Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori.Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.279-285 Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei asociate tulburării bipolare din iunie 1883.Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, Ed. Eminescu, București, 1972.G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p.279 Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei Timpul, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria "Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!".

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit "Întemeietorul", pe care radicalul Eminescu îl poreclise "îngăduitorul", pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală. În 1877, concomitent cu începutul activității gazetărești a lui Eminescu, este pornit Războiului de Independență al României, prima mare conflagrație modernă în care statul român, aliat cu Rusia țaristă luptă împotriva Imperiului Otoman. Contextul intensei ofensive diplomatice purtată pentru recunoașterea independenței și a proclamării Regatului României i-a oferit lui Eminescu teren fertil pentru a-și exprima părerile despre evenimente acelor ani și despre protagoniștii lor.

Vocația de jurnalist

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

De la începutul studenției sale Eminescu s-a preocupat să înțeleagă societatea românească și să caute soluții la problemele ei. Așa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului și a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puțin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluția acestor probleme, soluție care avea și utilitate practică.

Așadar, el și-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer și pentru fundamentarea teoretică a soluției la una dintre problemele esențiale ale societății românești din acel timp, aceea pe care junimiștii au denumit-o a „formelor fără fond”. În felul acesta Eminescu și-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.

George Călinescu a analizat lecturile lui Eminescu și a constatat că: „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-și sprijine doctrina pe economie”.G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, p. 46. Călinescu afirmă că Eminescu avea „noțiuni integrale de istoria problemelor și doctrinelor filozofice” și că era „apt să priceapă și să mânuiască abstracții oricât de înalte”.G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 22.G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 7. Concluzia lui Călinescu este că Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că își folosea cunoștințele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”.G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 359. Concepția lui politică corespundea principiilor politice ale Partidului Conservator, și mai ales ale junimiștilor, care erau de formație germană.Z. Ornea, Junimea și Junimismul, Ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1978.

Scopul lui Eminescu era să acționeze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naționale” astfel încât societatea să poată să-și însănătoșească „corpul statului”.Eminescu, Opere, vol. XII, p. 320. El se simțea obligat să lovească în nulitățile politice, pentru ca ele să știe „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”.Eminescu, Opere, vol. XI, p. 145. De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că folosește „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” și numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”.Eminescu, Opere, vol. XII, p. 319. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.

El considera că era o datorie „a le spune ticăloșilor că ticăloși sunt”.Eminescu, Opere, vol. X, p. 36. E adevărat că pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive, se întâmpla, așa cum recunoaște chiar el, ca uneori să exagereze: „În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.”Eminescu, Opere, vol. X, p. 847.

Principii politice

O comparație între principiile liberale și cele conservatoare, așa cum le concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 86.. El considera că liberalii priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate și repaos se regulează după legile staticii și ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradițiile, pe care le considerau niște prejudecăți, și credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producția, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui șurub de mașină”. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere, de-a-și câștiga nume, de-a ajunge la ranguri și la demnități”.

Dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era „opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”. În această abordare „obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă” și se urmărește ca „toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure”.

O astfel de societate trebuie să se bazeze pe muncă pentru că „materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea” și cel mai mare rău e sărăcia.Eminescu, Opere, vol. X, p. 30. De aceea oamenii trebuie să fie convinși că situația lor materială și socială depinde în primul rând de muncă. „Oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.”Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 172.

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seama „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”.Eminescu, Opere, vol. X, p. 301. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 40.

Eminescu afirma că „misiunea noastră ca popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident și Orient.Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 301. Pentru a reuși în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influențelor marilor puteri cu care ne învecinam.Eminescu, Opere, vol. XI, p. 355. De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii externe a României.Eminescu, Opere, vol. XI, p. 311.

Independența României

Cadrul politic În a doua jumătate a secolului al XIX-lea viața politică în Europa era dominată de așa-numita „chestiune orientală”, care consta în împărțirea între marile puteri a teritoriilor eliberate ca urmare a prăbușirii Imperiului Otoman. Direct implicate în acest proces erau Rusia și Austro-Ungaria. Rusia sprijinea atât politic, cât și militar mișcările de eliberare ale slavilor din Peninsula Balcanică. Austria încerca să obțină dominația economică în regiune și să-și extindă teritoriul prin manevre diplomatice. Anglia susținea Imperiul Otoman, iar restul marilor puteri europene (Germania, Franța, Italia) încercau să joace un rol cât mai important în redistribuirea puterii.Majoritatea informațiilor legate de cadrul istoric al gazetăriei lui Eminescu sunt preluate din „Cadrul istoric al publicisticii lui M. Eminescu”, Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 591. Atunci când am folosit o altă sursă, am menționat-o explicit.