Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Regatul Unit, alături de coloniile coroanei Imperiului Britanic, în special India Britanică, au declarat război Germaniei Naziste în 1939 după invadarea Poloniei. Ostilitățile britanicilor cu Imperiul Japonez au izbucnit în 1941 după ce niponii au atacat coloniile britanicilor din Asia. Puterile Axei au fost înfrânte de Aliați în 1945. Perioada interbelică Deși Regatul Unit și-a sporit cheltuielile militare în perioada dintre cele două războaie mondiale, în special ca răspuns la amenințarea Germaniei din a doua jumătare a deceniului al patrulea, forțele sale armate erau net inferioare celor germane, în special forțele terestre. Doar Royal Navy era mai puternică decât Kriegsmarine. Forțele militare terestre britanice erau formate din 9 divizii gata pregătite pentru război, în vreme ce germanii aveau 78 de divizii, iar Franța 86.

Primele lupte Anticipând declanșarea războiului, comandanții Marinei Poloneze au evacuat în Regatul Unit cele mai valoroase vase de război, la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1939. Este vorba de distrugătoarele moderne „Burza” (Furtuna), „Błyskawica” (Fulgerul) și „Grom” (Tunetul). Aceste vase militare au luptat în cadrul Marinei Regale Britanice până la sfârșitul războiului.

Pe 3 septembrie 1939, la expirarea ultimatumului adresat Germaniei, Regatul Unit și Franța au declarat război celui de-al treilea Reich, care refuzase să se retragă dinPolonia. După înfrângerea Poloniei, Royal Navy a fost întărită prin sosirea a două submarine poloneze – „Orzeł” (Vulturul) și „Wilk” (Lupul). Britanicii au început trimiterea pe continent a unei forțe expediționare terestre în sprijinul Franței. La început, în Franța au fost trimise numai trupe regulate. În 1940, britanicii au trimis în Franța soldații Aramtei Teritoriale. Până în cele din urmă, Forța Expediționară Britanică a ajuns să fie formată din Corpurile de armată 1, 2 și 3 cu aproximativ 200.000 de soldați. RAF a trimis de asemenea forțe importante în Franța la începutul ostilităților. Britanicii au trimis în Franța escadrile de avioane de recunoaștere, vânătoare și de bombardament. Unele dintre aceste aparate au fost dislocate în Franța pentru că aveau raza de acțiune limitată și nu ar fi putut ajunge deasupra Germaniei decolând de pe aerodromurile britanice. În timpul „Războiului ciudat”, RAF a declanșat raiduri de bombardament de mică amploare și un număr mare de raiduri de lansare a manifestelor de propagandă, (cu numele de cod „Nickels”). Royal Navy a impus o blocadă împotriva Germaniei. Europa de vest și de nord, 1940 – 1941 Campania din Norvegia

Norvegia era o țară de maximă importanță atât pentru Germania cât și pentru Regatul Unit datorită marilor zăcăminte de fier din nordul Suediei. Hitler se temea că britanicii ar putea acționa în Norvegia pentru stoparea exportului de minereu de fier prin portul Narvik. Din acest motiv, Hitler a dat ordin ca armata sa să ocupe Norvegia pe 9 aprilie 1940.

Armata germană au declanșat o operațiune încununată de succes, ocupând punctele strategice ale Norvegiei. Pentru marina germană, debarcarea s-a dovedit costisitoare, deoarece a pierdut trei crucișătoare. La rândul lor, britanicii au trimis rapid forțele terestre terestre în Norvegia. Britanicii au debarcat în centul țării, la Åndalsnes și Namsos, și în nord, la Narvik. Alte tentative de debarcare britanice în sudul Norvegiei au fost respinse de aviația germană.

Începutul războiului În centrul Norvegiei, portavioanele Royal Navy și avioanele de vânătoare ale RAF nu au reușit să securizeze bazele pe care le cuceriseră. Britanicii au trebuit să se evacueze. În nord, germani au fost alungați din Narvik, după ce deținuseră o vreme controlul asupra portului. Totuși, în condițiile în care înaintarea germană era neîntreruptă, iar Luftwaffe prelua treptat controlul spațiului aerian norvegian, britanicii s-au văzut în imposibilitatea de a mai apăra Narvikul, pe care l-au evacuat. Într-o încercare de a contrabalansa invazia germană din Norvegia și Danemarca, britanicii au ocupat Insulele Feroe pe 12 aprilie 1940.

Ocuparea Islandei Pe 10 mai 1940, forțele britanice au ocupat Islanda, pe insulă urmând să fie instalate baze aeriene și navale Aliate. Bătălia Franței

Pe 10 mai 1940, războiul ciudat dintre Germania și alianța franco-britanică s-a încheiat în momentul în care naziștii au atacat violent prin Benelux. Trupele franceze au intrat în Franța prin Ardeni pe 13 mai. Cele mai multe forțe Aliate erau concentrate în Flandra, deoarece comandanții franco-britanici considerau că germanii urmau să reediteze Planul Schlieffen din primul război mondial. Franța a cedat în șase săptămâni, în fața superiorității materiale, tehnologice, logistice, și stategice germane. Imperiul Britanic și coloniile sale au rămas să lupte singure împotriva inamicului.

În timpul Bătăliei Franței, premierul britanic Neville Chamberlain a demisionat, fiind înlocuit de Winston Churchill, care se opusese neîncetat de-a lungul timpului oricăror negocieri cu Hitler.

Capitularea Franței

După capitularea Franței, poziția Regatului Unit s-a schimbat în mod dramatic. O eventuală forță navală combinată germano-italiano-franceză ar fi putut izola insulele brianice, care ar fi fost nevoite să cedeze datorită înfometării. Liderii politici și militari britanici nu au reușit să aprecieze corect care va fi situația viitoare a navelor militare franceze și s-au hotărât să împiedice folosirea flotei franceze de către germani. Vasele militare franceze care se refugiaseră în porturile britanice au fost pur și simplu rechiziționate, mulți membri ai echipajelor lor oferindu-se să participe ca voluntari în armata britanică la războiul împotriva germanilor.

În ceea ce privește vasele de război rămase sub contolul Regimului de la Vichy, britanicii au organizat așa-numita Operațiunea Catapult, în cadrul căreia Royal Navy a distrus flota franceză din Algeria, într-o încercare de a-i împiedica pe germani să o folosească. Atacul care a avut loc pe 3 iulie 1940 a șocat pe toată lumea. Franța dăduse asigurăriErnest Harold Jenkins, History of the French Navy, ISBN 0356041964 că flota nu va fi lăstă să cadă în mânile germanilor, dar britanicii au considerat că François Darlan nu putea sau chiar nu dorea să respecte această promisiune.. Atacul de la Mers-el-Kébir a demonstrat hotărârea britanicilor de a continua războiul cu Germania de unii singuri.

Dunkirk

Din fericire pentru Regatul Unit, cei mai mulți soldați ai Corpului Expediționar Britanic au reușit să se evacueze din nordul Fanței prin portul Dunkerque. În total, aproximativ 330.000 de soldați au fost evacuați de pe plajele de la Dunkerque, dintre aceștia cam 230.000 fiind britanici. În schimb, cea mai mare parte a echipamentului greu militar britanic a fost abandonat în Franța – mulți soldați nu au fost capabili să-și aducă în țară nici măcar armamentul personal.

Bătălia Angliei

În pregătirea debarcării în Anglia, (Operațiunea Leul de Mare), Luftwaffe a declanșat operațiuni pentru distrugerea Royal Air Force (RAF) și pentru obținerea superiorității aeriene deasupra Angliei. Această luptă pentru superioritate aeriană este numită de cele mai multe ori Bătălia Angliei. La început, Luftwaffe a încercat să distrugă instalațiile RAF de la sol și să atragă avioanele engleze de vânătoare în lupte aeriene. În toamna anului 1940, Hitler a devenit tot mai nervos, în condițiile în care aviația germană nu reușea să distrugă aviația britanică, și a ordonat distrugerea orașelor brianice. În această fază a luptelor, cunoscută ca „Blitzul”, germanii au urmărit demoralizarea populației britanice și distrugerea industriei regatului. În mai 1941, la numai câteva săptămâni după ce președintele american Franklin D. Roosevelt a semnat legea Lend-Lease, a devenit clar că planurile germane de obținere a superiorității aeriene pe cerul Angliei au eșuat. Forțele germane din Franța au fost redistribuite, în special pe frontul de răsărit, unde urma să se declanșeze atacul împotriva Uniunii Sovietice.

Eșecul aviației germane în lupta pentru obținerea superiorității aeriene în timpul Bătăliei Angliei a fost unul dintre punctele de cotitură ale războiului. Victoria britanică, prima victorie importantă împotriva celui de-al treilea Reich, a asigurat spuraviețuirea Regatului Unit și a marcat primul eșec al efortului de război german în timpul celui de-al doilea război mondial.

Războiul maritim Primele lupte La începutul războiului, britanicii și francezii considerau că se vor bucura de superioritate pe mare, de vreme ce forțele lor navale păreau superioare celor germane și italiene. Britanicii și francezii au declanșat imediat o blocadă navală a Germaniei, care a avut însă un efect limitat asupra industriei germane. În schimb, marina germană a început să atace transporturile navale britanice, atât cu vase de suprafață cât și cu submarine, scufundând vasul S.S. Athenia la numai câteva ore de la declararea stării de război.

Crucisătorul de buzunar Admiral Graf Spee a fost scufundat în timpul bătăliei de la Rio de la Plata de către vasele militare britanice și neo-zeelandeze.

Bătălia Atlanticului

Primele „vremuri fericite” După capitularea Franței, porturi precum Brest au fost transformate în baze pentru submarinele germane, de unde erau organizate atacurile împotriva transporturilor navale britanice. A rezultat o creștere uriașă a tonajului vaselor britanice scufundate. Perioada dintre capitularea Franței și stabilizarea de către marina britanică a situației a fost denumită de comandanții germani de submarine primele „vremuri fericite”.

Până în 1941, SUA a început să fie tot mai implicată în război. Forțele britanice au ocupat Islanda, la scurtă vreme după ce germanii au ocupat Danemarca, iar americanii au fost convinși să asigure forțele de ocupație pe insulă. Navele americane de război au început să asigure escortarea convoaiele britanice până în Islanda, fiind nevoite să facă față atacurilor submarinelor germane.

Ajutorul SUA s-a diversificat în momentul în care cincizeci de distrugătoare americane vechi au fost predate Royal Navy în schimbul închirierii pe o perioadă de 99 de ani a mai multor baze militare britanice din emisfera vestică.

A doua perioadă a „vremurilor fericite” Atacul de la Pearl Harbor și declarația de război germană împotriva SUA a avut un efect imediat, submarinele germane reușind o campanie de succes împotriva traficului naval de pe coasta estică a Americii. O parte dintre navele scufundate în apele americane erau vapoare care erau destinate convoaielor care aprovizionau Anglia. Această perioadă a „vremurilor fericite” s-a încheiat după ce Aliații au organizat transporturile navale în convoaie și au luat măsuri antisubmarin adecvate.

Succesele împotriva submarinelor Axei

Instituirea sistemului convoaielor navale pe coastele americane și în Marea Caraibelor pe la mijlocul anului 1942 a dus la scăderea remarcabilă a pierderilor Aliate în aceste zone. Atenția tuturor s-a îndreptat din nou aspra convoaielor din Atlantic. Situația transporturilor transatlantice era îngrijorătoare, dar nu critică de-a lungul întregului an 1942.

Iarna 1942-1943 a asigurat o liniște relativă convoaielor aliate dar, în primăvară, germanii au organizat atacurile submarinelor în „haite”, reușind să obțină victorii importante, fără a avea piederi mari. Totuși, în mai 1943, s-a petrecut o schimbare importantă a situației. După atacarea a două convoaie aliate, acestea au suferit pierderi importante, dar „haitele” de sumbmarine germane au fost și ele grav afectate de vasele de escortă ale convoaielor. După aceste lupte, pierderile aliate au scăzut în mod serios, iar cele ale submarinelor germane au crescut exponențial, ceea ce l-a forțat pe Karl Dönitz să-și retragă forțele din Atlantic. După acest moment, submarinele germane nu au mai reprezentat o amenințare la fel de puternică la adresa Aliaților ca în perioada „vremurilor fericite”