Bacchanalia

Bacchanalia (în limba română: bacanală, la plural bacanale) reprezentau populare, neoficiale și finanțate privat, dedicate zeului Bacchus, bazate pe diverse elemente derivate din festivalurile grecești . Bacanalele erau aproape sigur asociate cu cultul autohton roman al zeului Liber Pater și au ajuns la Roma în jurul anului 200 î.Hr. La fel ca în cazul tuturor religiilor de mistere din lumea antică, se cunosc foarte puține lucruri despre riturile lor specifice. Cu toate acestea, ele par să fi fost extrem de populare și bine organizate în întreaga peninsulă italică centrală și sudică.

Istoricul roman Titus Livius, scriind la aproximativ 200 de ani după evenimente, oferă o descriere scandalizată și extrem de pitorească a Bacanalelor, vorbind despre rituri frenetice, inițieri violente din punct de vedere sexual ale persoanelor de ambele sexe, de toate vârstele și din toate clasele sociale; el prezintă cultul ca pe un instrument conspirativ criminal îndreptat împotriva statului. Livius susține că șapte mii de lideri și adepți ai cultului au fost arestați, majoritatea fiind executați. El considera scandalul Bacanalelor drept unul dintre multele semne ale decadenței morale inexorabile a Romei. Istoricii moderni privesc însă cu mult scepticism acuzațiile extreme formulate de Livius.

Cultul nu a fost interzis complet. O rezoluție a Senatului Roman () din anul 186 î.Hr. a reformat și a pus sub control strict dimensiunea, organizarea și preoțimea Bacanalelor, sub amenințarea cu pedeapsa cu moartea. Riturile reformate pot fi fost ulterior îmbinate cu festivalul . Bacchus, Liber și Dionysos au devenit practic interschimbabili începând din perioada republicană târzie (133 î.Hr. înainte), iar culturile lor de mistere au persistat până târziu în perioada Principatului Imperiului Roman.

În prezent, cuvântul „bacanală” este utilizat ca denumire alternativă pentru petreceri sau adunări caracterizate prin excese de mâncare, băutură și desfrâu.

Context și dezvoltare Bacanalele erau consacrate lui Bacchus, zeul greco-roman al vinului, libertății, ebrietății și extazului. Ele derivau din festivalurile grecești și din , ajungând probabil la Roma prin intermediul coloniilor grecești din sudul Italiei și din Etruria, vecinul nordic al Romei. Istoricul sugerează că o formă a cultului dionisiac ar fi fost introdusă la Roma de către prizonierii proveniți din orașul grecesc Tarentum, cucerit de la cartaginezi în anul 209 î.Hr.

Ca toate culturile de mistere, Bacanalele se desfășurau într-o intimitate strictă, iar inițiații erau obligați să păstreze secretul. Puținele detalii despre rituri provin din literatura greacă și romană, piese de teatru, sculpturi și picturi. Una dintre cele mai vechi surse este piesa de teatru Bachantele scrisă de Euripide, premiată la Dionysia din Atena în 405 î.Hr. Bacanalele combinau probabil elemente ezoterice secrete cu reprezentări dramatice publice oferite de preoții și acoliții zeității.

Titus Livius o numește pe , o preoteasă din Campania, drept fondatoarea unui cult privat, neoficial al Bacanalelor la Roma, situat în dumbrava zeiței Stimula de pe panta vestică a Colinei Aventin. Aventinul era un cartier mixt din punct de vedere etnic, strâns asociat cu clasa plebeilor și cu pătrunderea cultelor străine. Zeul vinului și al fertilității Liber Pater („Tatăl Liber”), patronul divin al drepturilor plebeilor, avea un cult oficial vechi în pe aceeași colină. Majoritatea surselor romane îl consideră pe Liber echivalentul roman al lui Dionysos și Bacchus, ambii purtând uneori titlul de Eleutherios („eliberatorul”).

Scandalul Bacanalelor Livius susține că versiunea timpurie a Bacanalelor era destinată exclusiv femeilor și se desfășura în timpul zilei, doar trei zile pe an. Totuși, în Etruria vecină, un „grec de origine modestă, inițiat în sacrificii și ghicit” ar fi introdus o versiune nocturnă, adăugând băutura excesivă și banchetele, atrăgând astfel o mulțime entuziastă de bărbați și femei. Versiunea nocturnă implica consumul excesiv de vin, amestecul liber al sexelor și claselor sociale, precum și muzică zgomotoasă.

Conform relatării lui Livius, tânărul Publius Aebutius a fost avertizat cu privire la excesele cultului de către o curtezană, . Senatul i-a desemnat pe consulii și să investigheze situația.Riedl, M. (2012). "The Containment of Dionysos: Religion and Politics in the Bacchanalia Affair of 186 BCE". International Political Anthropology. 5 (2): 113–133 Ancheta a susținut că, sub acoperirea religiei, preoții și adepții încălcau legile civile, morale și religioase, comițând chiar omoruri rituale sau politice la ordinul celor care controlau secret cultul. Livius afirmă că acest cult atragea în special persoanele cu o minte ușuratică sau needucată (levitas animi), precum tinerii, plebeii, femeile și „bărbații cei mai asemănători femeilor”, implicând o mare parte din populația orașului și chiar membri ai aristocrației.

Reforma senatorială Legislația din anul 186 î.Hr. s-a păstrat sub forma unei inscripții pe o placă de bronz, cunoscută sub numele de . Aceasta a adus Bacanalele sub controlul direct al Senatului și al pontificilor romani.

Organizațiile și colegiile de cult existente au fost dizolvate. Strângerile de fonduri au fost interzise, iar adunările mixte erau limitate la cel mult doi bărbați și trei femei, orice adunare având nevoie de autorizația prealabilă a Senatului. Bărbaților le-a fost interzisă exercitarea funcției de preot al lui Bacchus.

În ciuda reprimării oficiale, Bacanalele ilicite au continuat clandestin timp de mulți ani, în special în sudul Italiei.Beard, M., Price, S., North, J., Religions of Rome: Volume 1, a History, illustrated, Cambridge University Press, 1998, pp. 93–96. Cultul dionisiac reformat și aprobat oficial a păstrat foarte puține din caracteristicile vechilor adunări frenetice. Tensiunile au influențat și cultul lui Liber; asocierea sa cu Bacanalele a dus la mutarea temporară a jocurilor sale (Liberalia din 17 martie) în cadrul festivalului . Acestea au fost reintroduse ulterior, dar într-o formă puternic modificată și controlată.T.P. Wiseman, Remus: a Roman myth, Cambridge University Press, 1995, p.133.

Interpretări istorice Relatarea lui Livius despre Bacanale este considerată de istoricii moderni ca fiind subiectivă și tendențioasă. Ca adept al conservatorismului politic și social, Livius privind cu mare neîncredere religiile de mistere, a interpretat Bacanalele drept un semn al degradării morale a Romei. Deși majoritatea personajelor menționate sunt figuri istorice reale, discursurile atribuite lor sunt dramatizate, iar narațiunea împrumută numeroase elemente din comediile și piesele satirice romane ale vremii.

Pentru Livius, gravitatea cultului rezida în amestecul nocturn necontrolat dintre bărbați și femei libere de toate vârstele. Cu toate acestea, textul propriu-zis al decretului Senatus consultum de Bacchanalibus permitea ca femeile să fie majoritare (trei femei la doi bărbați) în adunările autorizate și interzicea explicit bărbaților să fie preoți, ceea ce contrazice ipoteza unei „conspirații exclusiv feminine” sau misogine a Senatului.

Deși Livius descrie cultul ca pe o „infiltrație străină și grecească periculoasă”, cultul dionisiac funcționa la Roma de generații întregi, iar integrarea zeităților străine făcea parte din strategia tradițională a Romei de expansiune și hegemonie. Istoricul interpretează decretul senatorial ca pe un act de Realpolitik: o demonstrație de autoritate a Senatului Roman asupra aliaților italici după distrugerile din Al Doilea Război Punic și un avertisment adresat politicienilor ambițioși. Totuși, amploarea și duritatea represiunii au fost fără precedent, istoricul menționând că nu există un echivalent similar în istoria religioasă antică până la .

În artă și în cultura modernă În limbajul modern, termenul bacanală desemnează orice petrecere fără rețineri, caracterizată prin ebrietate și lipsă de inhibiții.

În istoria artei, bacanala reprezintă o temă picturală ce înfățișează grupuri de petrecăreți, adesea însoțiți de satiri, fauni, nimfe și uneori de Bacchus sau Silenus, de regulă într-un cadru peisagistic. Subiectul a fost deosebit de popular începând din Renaștere, caracterizându-se prin reprezentarea nudității și a mișcării dinamice.

Note

Lectură suplimentară Blank, Thomas (2024). Religiöse Geheimniskommunikation in der Mittleren und Späten Römischen Republik. Separatheit, gesellschaftliche Öffentlichkeit und zivisches Ordnungshandeln. Potsdamer Altertumswissenschaftliche Beiträge, vol. 82. Stuttgart: Steiner, , on the Bacchanalia especially pp. 208–354. Pailler, Jean-Marie (1988). Bacchanalia. La répression de 186 av. J.-C. à Rome et en Italie. Vestiges, images, tradition. Bibliothèque des Écoles Françaises d'Athènes et de Rome, vol. 270. Paris: Boccard, .

Vezi și

Menade, femei închinătoare ale lui Dionysos Saturnalia, o festivitate romană , un imn cântat în procesiuni în cinstea lui Dionysos

Legături externe

Senatus consultum de Bacchanalibus, în Latină la The Latin Library (Senatus Consultum de Bacchanalibus) Description of the Bacchanalia and the Senate's ruling, de la Fordham

Categorie:Sărbători religioase romane Categorie:Cultura băuturii

Bacchanalia

Źródło i licencja