Félix Dupanloup

Félix Dupanloup () a fost un preot catolic francez, teolog, profesor, jurnalist și om politic. A devenit episcop de Orléans în 1849 și membru al Academiei Franceze începând din 1854. Este înmormântat în catedrala Sainte-Croix din Orléans.

Biografie Tinerețe Félix Antoine Philibert Dupanloup s-a născut la 3 ianuarie 1802 la Saint-Félix, localitate situată în fostul ducat Savoia, anexat Franței începând din 1792. A fost declarat ca fiu al lui Anne Dechosal, o țărancă, și al lui Jean-François Dupanloup, un croitor muncitor. Totuși, ulterior, acesta din urmă a scris pe marginea actului de botez că nu recunoaște paternitatea. În realitate, familia adevăratului tată a exercitat protecția asupra copilului și a mamei sale, când aceștia s-au stabilit la Paris în 1809, moment în care s-a hotărât ca tânărul Félix să fie trimis la colegiul Sainte-Barbe.

Mai târziu, în societate, s-a aflat că adevăratul tată al lui Félix Dupanloup era , aristocratul și revoluționarul roman (aflat atunci în exil în Savoia, după cucerirea Romei de către regaliștii napolitani). Acesta a conceput copilul cu Anne Dechosal, pe vremea când ea era servitoare în familia care îl primise în timpul exilului său.

Ernest Renan vorbea despre „secretul nașterii lui Dupanloup”, pe care îl cunoștea, fără îndoială, , precum și unele familii din înalta societate din Annecy, „care vegheaseră părintește asupra tânărului ecleziastic, îl formaseră ca pe un om bine crescut și îl introduseseră în lumea lor închisă”.

Astfel, el a beneficiat de timpuriu de anumite protecții și oportunități. Alegând cariera ecleziastică, a studiat gramatica la Petite-Communauté, literele clasice la seminarul pregătitor Saint-Nicolas-du-Chardonnet, filosofia la micul seminar din Issy și teologia la marele seminar Saint-Sulpice, înainte de a fi hirotonit preot la 18 decembrie 1825.

Viața de preot În 1826 a fost numit vicar la biserica Madeleine și și-a dobândit o reputație de pedagog. A fost însărcinat cu educația religioasă a ducelui de Bordeaux, apoi a prinților de Orléans. În 1834 a fost numit paroh la biserica Saint-Roch, unde și-a câștigat renumele de orator. El a fost cel ales de arhiepiscopul de Paris, , pentru a obține, pe patul de moarte, retractarea lui Talleyrand. Renan descria astfel misiunea sa:

Ulterior, a fost însărcinat cu seminarul pregătitor Saint-Nicolas-du-Chardonnet, care număra două sute de elevi. L-a reformat complet, lăsând în picioare doar zidurile. Intenția sa era să facă din el un creuzet în care să se amestece fiii de familii bogate și elita elevilor săraci, remarcați prin succese constante. Renan, care a fost elev acolo, scria:

În 1842 a refuzat numirea propusă de regele Carol Albert al Sardiniei la episcopia de Annecy.

Apărător al învățământului catolic Începând din 1844 a fost unul dintre cei mai activi apărători ai învățământului catolic alături de Charles de Montalembert. Pentru a duce această luptă, a renunțat la funcțiile sale de la seminar în 1845, iar arhiepiscopul Denis Auguste Affre l-a numit canonic al catedralei Notre-Dame.

La 28 mai 1845 a fost ales membru al Academiei de științe, litere și arte din Savoia, cu titlul academic de „efectiv” (titular).

În 1848 a făcut parte din comisia extraparlamentară prezidată de Adolphe Thiers, care a elaborat textul devenit ulterior legea Falloux din 15 martie 1850.

A continuat să acționeze în favoarea educației catolice ca episcop. A fost printre primii care au realizat o anchetă printre preoții parohiei sale pentru a evalua calitatea catehismului în dieceza sa încă din 1850. El însuși a fost autorul unui catehism. A dezvoltat o viziune care integra cunoștințele și practicile:

„Catehismul nu este doar instrucție, este educație; nu înseamnă doar a preda creștinismul copiilor, ci a-i crește pe copii în creștinism”.

Viața de episcop Numit episcop de Orléans în 1849, a militat în special pentru recunoașterea meritelor religioase ale Ioanei d'Arc, canonizată în 1920, la 42 de ani după dispariția celui care a fost la originea proceselor sale de beatificare și ulterior de canonizare. I-a consacrat două panegirice: unul în 1855 și un al doilea în 1869, în cursul căruia a cerut în mod solemn canonizarea ei.

Și-a stabilit reședința la castelul Hauts de La Chapelle-Saint-Mesmin, achiziționat de predecesorul său Jean-Jacques Fayet, în apropierea micului seminar din La Chapelle-Saint-Mesmin, pe care l-a condus până la moarte.

În 1852 a inițiat crearea Patronajului ucenicilor din Orléans, societate destinată să favorizeze educația profesională și să transmită morală și principii religioase tinerilor proveniți din clasele defavorizate.

În 1863 a fondat Academia Sainte-Croix, societate savantă din Orléans cu inspirație creștină, compusă atât din membri ecleziastici, cât și laici din aristocrație, al cărei obiectiv principal era promovarea cercetărilor istorice în domeniul religiei și literaturii. Aceasta și-a încetat activitatea în anul 1905.

La Academia Franceză A fost ales la Academia Franceză la 18 mai 1854, pe fotoliul al 16-lea, succedându-i lui Pierre-François Tissot. A devenit liderul partidului religios din cadrul instituției, opunându-se vehement, în 1863, candidaturii lui Émile Littré, căruia îi reproșa agnosticismul, împiedicând atunci alegerea acestuia. S-a opus de asemenea candidaturilor lui Hippolyte Taine și Ernest Renan.

În 1871 Littré și-a depus din nou candidatura și de această dată a fost ales, spre marea mânie a lui Dupanloup, care, într-o primă reacție, și-a anunțat demisia din Academie. A avut și alte ocazii de a se confrunta cu Littré, întrucât amândoi fuseseră aleși deputați în același an. Félix Dupanloup a fost ales deputat de Loiret la 8 februarie 1871, înainte de a deveni unul dintre cei 75 de senatori inamovibili aleși de Adunarea Națională la 18 decembrie 1875.

La Conciliul Vatican I Ca participant la Conciliul Vatican I în calitate de episcop de Orléans s-a poziționat împotriva dogmatizării infalibilității papale, alături de arhiepiscopul Georges Darboy al Parisului. În pofida intervenției acestora și mai ales a episcopatului german condus de Wilhelm Emmanuel von Ketteler, majoritatea a decis adoptarea infailibilității papale.

Ultimii ani La sfârșitul vieții a petrecut lungi sejururi la Hyères, pe proprietatea prietenilor săi, baronul și baroneasa de Prailly, la Plantier de Costebelle.

Posteritate Anticlericalii au folosit numele său pentru a crea cântecul licențios Le Père Dupanloup.

În 1905 numele său a fost atribuit unei instituții private de învățământ din Boulogne-Billancourt, Cours Dupanloup.

Succesiune apostolică Félix Dupanloup a hirotonit următorul episcop: Episcopul Flavien-Abel-Antoinin Hugonin (1867)

Lucrări Despre pacificarea religioasă: care este originea disputelor actuale? care ar putea fi deznodământul lor?, ed. J. Lecoffre et Cie., 1845. Despre educație, ed. Douniol, 1861. Despre educație, a 9-a ed., Charles Douniol et Cie., librari-editori, 29 rue de Tournon, Paris, 1872, 3 volume, tip. Victor Goupy, 5 rue Garancière, Paris. Despre educație în general, volumul I, 405 p. Despre autoritate și respect în educație, volumul II, 607 p. Oamenii educației, volumul III, 639 p. Convenția din 8 decembrie. Urmată de o scrisoare către Journal des débats, a 28-a ed., Paris, Charles Douniol, 1865, 160 p. Convorbiri despre predica populară, ed. Charles Douniol, 1866. Despre educația intelectuală superioară, ed. Douniol, 1866 (1-a ed. 1857). Louis XVII, viața sa, agonia sa, moartea sa: captivitatea familiei regale la Templu, Alcide Beauchesne, Félix Dupanloup, ed. H. Plon, 1867. Femeia studiosă, ed. C. Douniol, 1869. Studiu asupra francmasoneriei, a 3-a ed., Paris, Charles Douniol, 1875, 92 p. Primele scrisori către domnii membri ai Consiliului municipal din Paris despre centenarul lui Voltaire, ed. Société Bibliographique, 1878. Scrisori despre educația fetelor și despre studiile care se cuvin femeilor în societate, ed. C. Douniol, 1879. Suveranitatea pontificală conform dreptului catolic și dreptului european, ed. J. Lecoffre et Cie., 1860. Căsătoria creștină, a 19-a ed., P. Téqui, librar-editor, 82 rue Bonaparte, Paris, 1920, 438 p. Răspunsul episcopului de Orléans către baronul Molroguier, Ch. Douniol, 1860, 16 p. Apărarea libertății Bisericii, R. Ruffet, 1861, 448 p.

Note

Bibliografie

Legături externe

Resurse relevante pentru viața publică:

Resurse relevante pentru religie:

Resurse relevante pentru de arte plastice:

Resurse relevante pentru mai multe domenii:

Resurse relevante pentru literatură:

Resurse relevante pentru cercetare:

Note în dicționare sau enciclopedii generale:

Categorie:Nașteri în 1802 Categorie:Nașteri pe 3 ianuarie Categorie:Decese în 1878 Categorie:Decese pe 11 octombrie Categorie:Antimasoni Categorie:Teologi francezi Categorie:Episcopi romano-catolici francezi Categorie:Politicieni francezi din secolul al XIX-lea Categorie:Membri ai Academiei Franceze Categorie:Participanți la Conciliul Vatican I