Pelicanul (Pelecanus) face parte din familia păsărilor mari de apă Pelecanidae. Ele se caracterizează printr-un cioc lung și o pungă mare la gât, utilizată pentru prinderea prăzii și scurgerea apei din conținutul adunat înainte de înghițire. Au un penaj predominant palid, cu excepția pelicanilor bruni și peruvieni. Ciocul, pungile și pielea facială goală ale tuturor pelicanilor devin viu colorate înainte de sezonul de reproducere.
Taxonomie și sistematică
Etimologie Numele provine din greaca veche pelekan (πελεκάν), care este el însuși derivat din cuvântul pelekys (πέλεκυς) care înseamnă „topor”. În epoca clasică, cuvântul a fost aplicat atât pelicanului, cât și ciocănitoarei.
Genul Pelecanus a fost descris oficial pentru prima dată de Carl Linnaeus în cea de-a 10-a ediție din 1758 a Systema Naturae. El a descris caracteristicile distinctive ca fiind un cioc drept cu cârlig la vârf, nări liniare, o față goală și picioare complet palmate. Această definiție timpurie includea fregatele, cormoranii și sulidele, precum și pelicanii.
Taxonomie Familia Pelecanidae a fost introdusă (sub numele de Pelicanea) de către polimatul francez Constantine Samuel Rafinesque în 1815. Pelicanii dau numele Pelecaniformes, un ordin care are o istorie taxonomică variată. Păsările de mare, anhingidele, cormoranii, corbii de mare și fregatele, toate membre tradiționale ale ordinului, au fost reclasificate între timp: păsările de mare în propriul lor ordin, Phaethontiformes, iar restul în Suliformes. În locul lor, stârcii, ibișii, lopătarii au fost transferați în Pelecaniformes. Dovezile moleculare sugerează că pasărea sabot și Scopus umbretta formează un grup soră cu pelicanii, deși există unele îndoieli cu privire la relațiile exacte dintre cele trei linii.
Cea mai veche înregistrare cunoscută a pelicanilor este o tibie dreaptă foarte asemănătoare cu cele ale speciilor moderne din Formațiunea Birket Qarun din Wadi El Hitan din Egipt, datând de la sfârșitul Eocenului (Priabonian), aparținând genului Eopelecanus.
Cladogramă bazată pe Hackett et al. (2008).
Specii existente Cele opt specii de pelicani vii au fost împărțite în mod tradițional în două grupuri, unul cuprinzând patru specii care cuibăresc la sol, cu un penaj al adultului în principal alb și unul cuprinzând patru specii cu penaj gri sau maro, care cuibăresc de preferință fie în copaci fie pe stâncile marine. Pelicanii bruni și pelicanii peruani, considerați anterior conspecifici, sunt uneori separați de ceilalți prin plasarea în subgenul Leptopelecanus, dar, de fapt, specii cu ambele tipuri de aspect și comportament de cuibărit se găsesc în ambele.
Specii existente PelecanusDenumire comună și binomială ImagineDescriereStatusPelican alb americanPelecanus erythrorhynchosGmelin, 1789Lungimea 1,3-1,8 m, anvergura aripilor 2,44-2,9 m, greutatea 5-9 kg. Penajul este aproape în întregime alb, cu excepția remigelor primare și secundare negre vizibile doar în zbor.Monotipic. Se reproduce în interiorul Canadei și al Statelor Unite, iernează în sudul Statelor Unite, Mexic și America Centrală.Elliott (1992), p. 310 Statut: preocupare redusă.Pelican brunPelecanus occidentalisLinnaeus, 1766Lungime până la 1,4 m, anvergura aripilor 2-2,3 m, greutate 3,6-4,5 kg. Cel mai mic pelican; se distinge prin penajul maro; se hrănește scufundându-se.Cinci subspecii. Distribuția de coastă se întinde din America de Nord și Caraibe până în nordul Americii de Sud și Galapagos. Statut: preocupare minimă.Pelican peruvianPelecanus thagusMolina, 1782Lungime până la 1,52 m, anvergura aripilor 2,48 m, greutate medie 7 kg. De culoare închisă, cu o dungă albă de la creștet în jos pe părțile laterale ale gâtului.Monotipic. Coasta Pacificului din America de Sud, din Ecuador și Peru până în sudul statului Chile. Statut: aproape amenințat.Pelican comunPelecanus onocrotalusLinnaeus, 1758Lungime 1,40-1,75 m, anvergură 2,45-2,95 m, greutate 10-11 kg. Penaj alb, cu pete faciale și picioare roz.Monotipic. Distribuție dispersată din estul Mării Mediterane spre est până în Indochina și Peninsula Malay și spre sud până în Africa de Sud. Statut: preocupare redusă.Pelican australianPelecanus conspicillatusTemminck, 1824Lungimea 1,60-1,90 m, anvergura aripilor 2,3-2,5 m, greutatea 4-8,2 kg. Predomină albul cu negru de-a lungul primarelor și un cioc foarte mare, roz pal.Monotipic. Australia și Noua Guinee; rătăcitor în Noua Zeelandă, Insulele Solomon, Arhipelagul Bismarck, Fiji. Statut: preocupare redusă.Pelican cu spate rozPelecanus rufescensGmelin, 1789Lungimea 1,25-1,32 m, anvergura aripilor 2,65-2,9 m, greutatea 3,9-7 kg.Elliott (1992), p. 309 Penaj gri și alb, ocazional rozaliu pe spate, cu mandibula superioară galbenă și punga gri.Monotipic. Africa, Seychelles și sud-vestul Arabiei; dispărut în Madagascar. Statut: preocupare minimă.Pelican crețPelecanus crispusBruch, 1832Lungime 1,60-1,80 m anvergura aripilor 2,70-3,20 m, greutate 10-12 kg. Cel mai mare pelican; se deosebește de pelicanul comun prin penele crețe de la ceafă, picioarele gri și penajul alb-cenușiu.Monotipic. Din sud-estul Europei până în India și China. Statut: aproape amenințată.Pelican pătatPelecanus philippensisGmelin, 1789Lungimea 1,27-1,52 m, anvergura aripilor 2,5 m, greutatea c. 5 kg. În principal gri-alb pe tot corpul, cu o creastă cenușie pe gât în sezonul de împerechere, crupa rozalie și o pungă pătată pe cioc. .Monotipic. Asia de Sud, din sudul Pakistanului, prin India, la est de Indonezia; dispărut în Filipine și posibil în estul Chinei. Statut: aproape amenințat.
În România trăiesc în Delta Dunării, singurul loc din țară în care clocesc, două specii de pelicani : Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) și Pelicanul creț (Pelecanus crispus), reprezentând 2-3 colonii de pelicani cu efective de maximum 2 000-3 000 de indivizi.
În Bugeacul ucrainean, și limanul Covurlui adăpostește o colonie clocitoare de câtva sute de pelicani creți.
Specii dispărute Mai jos este o listă de specii dispărute de pelicani: Pelecanus cadimurka Pelecanus cautleyi Pelecanus fraasi Pelecanus gracilis Pelecanus halieus Pelecanus intermedius Pelecanus odessanus Pelecanus schreiberi Pelecanus sivalensis Pelecanus tirarensis
Comportament Pelicanul, excelent zburător și bun înotător, are un corp îndesat, un cioc lung, cu o pungă de o culoare de galben cu nuanțe de portocaliu sub el, ce se poate dilata. Pelicanii nu se pot scufunda, dar pescuiesc împreună, încercuind peștii sau broaștele și aruncându-și simultan capetele în apă cu ciocurile larg deschise, la adâncime mică. Se folosesc atunci de pungile lor ca de o plasă. Se hrănesc mai ales cu pești bolnavi sau izolați în bălți pe cale de desecare, fiind considerați ca adevărați „sanitari piscicoli”. În caz de penurie de pește, li se poate întâmpla să atace cuiburile altor păsări sau mai adesea depozitele de gunoaie omenești. Fiind păsări migratoare, sosesc în România între martie și mai, apoi pleacă în septembrie-octombrie, spre Delta Nilului, regiunea Golfului Persic sau coastele Asiei.
Legenda pelicanului Un pelican avea mai mulți puișori. Odată era din nou plecat, spre a aduce hrană pentru ei, iar puișorii stăteau singuri ȋn cuib. Un șarpe a ajuns la cuib și a început să-i muște, introducând venin ucigător în toți puișorii. Inainte de a-i ȋnghiți, a sosit acasă pelicanul, iar la zgomotul aripilor lui șarpele s-a speriat și a fugit. Bietul pelican văzu cu durere cum puișorii lui sunt pe jumătate morți. Atunci, și-a străpuns pieptul cu ciocul și cu sângele său i-a adăpat pe puișorii pe jumătate morți. Sângele lui curat a avut minunata putere să oprească otrava șarpelui și i-a reȋnviat pe toți puișorii. Acest efort a însemnat ȋnsă în final moartea bunului pelican.
Note
Bibliografie
Legături externe
Pelican videos on the Internet Bird Collection
Pelican videos on the Internet Bird Collection
Categorie:Pelecanidae Categorie:Taxoni clasificați de Carl Linnaeus