Istoria militară a Franței în timpul celui de-al doilea război mondial acoperă mai multe perioade: 1939 - 1940, perioada participării la război a celei de-a treia Republici Franceze, 1940 - 1945, perioadă marcată de luptele dintre forțele Regimului de la Vichy și cele ale Franței Libere de sub comanda lui Charles de Gaulle, perioada luptelor din Europa, perioada eliberării Franței de către Aliații occidentali, FFL și FFI perioada participării francezilor la faza finală a războiului împotriva Germaniei Naziste Franța, alături de Regatul Unit, a fost unul dintre primii participanți la luptele celui de-al doilea război mondial, după ce a declarat război Germaniei Naziste ca urmare a invadării Poloniei din 1939. După războiul ciudat din 1939-1940, germanii au declanșat o ofensivă remarcabilă în Țările de Jos și, în timpul Bătăliei Franței, au reușit să înfrângă într-un mod neașteptat a treia Republică Franceză. Franța a capitulat în mod oficial în fața Germaniei pe 25 iunie 1940. În Franța a fost instaurat un regim colaboraționist condus de Philippe Pétain – Regimul de la Vichy. Pe 18 iunie 1940, Charles de Gaulle a ținut un discurs memorabil radiodifuzat destinat poporului francez, prin care chema la continuarea luptei împotriva Axei. De Gaulle nu a recunoscut legitimitatea Regimului de la Vichy și a format guvernul Franței Libere în exil. Efectivele francezilor liberi a crescut după succesele Aliaților din Africa de Nord, Italia și după debarcarea din Normandia. Pe 25 octombrie 1944, guvernele Regatului Unit, Statelor Unite și Uniunii Sovietice au recunoscut în mod oficial regimul lui de Gaulle drept guvern provizoriul al Franței. Recrutările efectuate în Franța eliberată au dus la o creștere notabilă a efectivelor armatelor franceze. Până la sfârșitul războiului din mai 1945, Franța avea sub arme 1.250.000 de oameni, dintre care 10 divizii luptau în Germania.

Preludiu

La încheierea primului război mondial, nemulțumirile generate de prevederile Tratatului de la Versailles a dus la numeroase confruntări politice și câteva conflicte militare minore între Aliații învingători. Problemele economice și decepțiile din perioada postbelică au dus la stabilirea unor regiumuri dictatoriale și imperialiste în Italia (Benito Mussolini) și Germania (Adolf Hitler).

Nemulțumiri legate de tratatul de la Versailles

Tratatul de pace de la Versailles nu a satisfăcut pe mulți dintre cei implicați. Aliații au impus niște despăgubiri de război uriașe Germaniei și au cerut acestei țări să accepte întreaga răspundere pentru declanșarea războiului, ceea ce nemulțumit numeroși germani. Capacitatea militară a Germaniei a fost puternic limitată în urma semnării tratatului de pace. Franța a dorit să pedepsească Germania pentru cei patru ani de lupte îngrozitoare, dar, deși a recăpătat Alsacia și Lorena și a obținut controlul asupra regiunii demilitarizate de la vest de fluviul Rin, nu i s-a permis să mențină trupe de ocupație în Germania. Tratatul de pace a slăbit Germania suficient de mult pentru a provoca furia germanilor, dar nu suficient de mult pentru a o împiedica să pornească un nou război în viitor.

Invadarea Ruhrului

În 1923 și 1924, trupele franco-belgine au ocupat regiunea industrializată Ruhr a Germaniei, ca urmare a încapacității Republicii de la Weimar să-și plătească reparațiile de război impuse prin tratatul de pace. Invazia, inițiată de primul ministru al Franței Raymond Poincaré, a fost declanșată pe 1 ianuarie 1923. Acțiunea avea ca obiectiv ocuparea centrelor germane carbonifere și siderurgice din valea Ruhrului. În plan internațional, invazia a dus la o creștere a simpatiei pentru Germania. Francezii, care se confruntau cu mari probleme economice, au acceptat în cele din urmă Planul Dawes și s-au retras din zona ocupată în perioada iulie-august 1925.

Cucerirea puterii de către Mussolini și Hitler În 1922, Benito Mussolini a preluat puterea în Italia. Regimul său fascist a sperat să poată crește prestigiul Italiei peste hotare prin cuceriri coloniale și prin întărirea forței militare. În 1935, Italia a invadat și ocupat Etiopia după o luptă de șapte luni. Chiar mai înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial, Italia a invadat Albania pe 7 aprilie 1939.

Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933 și Führer în 1934, după moartea lui Hindenburg. Hitler a dorit să schimbe prevederile tratatelor de pace semnate la sfârșitul primului război mondial și starea de spirit a germanilor, umiliți de Tratatul de pace de la Versailles. El a încălcat mai multe prevederi ale tratatului de la Versailles, inclusiv cele cu privire la demilitarizarea regiunii Ruhr și cele cu privire la limitele impuse forțelor armate germane. De asemenea, el a încercat să extindă „spațiul vital” (Lebensraum) al germanilor prin diferite mașinațiuni politice. În 1938, Germania și Austria au fost unite prin așa-numitul Anschluss. Ca urmare a presiunii politice crescânde asupra Cehoslovacia cu privire la regiunea Sudeților și în ciuda alianței franco-cehoslovace, Franța, Regatul Unit, Germania și Italia au căzut de acord în timpul Conferinței de la München să forțeze Praga să cedeze teritoriul în litigiu. Cehoslovacia a cedat o parte a teritoriului ei, o zonă puternic industrializată, cu numeroase fortificații militare, rămânând cu economia și apărarea dezorganizate. Germania a ignorat prevederile înțelegerii și a invadat restul Cehoslovaciei în martie 1939. Hitler, fiind sigur că Franța și Regatul Unit nu vor interveni în sprijinul Poloniei, așa cu nu interveniseră nici în sprijinul Cehoslovaciei, a hotărât să invadeze Polonia pe 1 septembrie 1939. După două zile, Franța a declarat război Germaniei.

Campania din Polonia și războiul ciudat

Invadarea Poloniei a fost un succes răsunător al forțelor germane și sovietice, Armata Roșie intrând în luptă pe 17 septembrie 1939. Germanii au învins armata poloneză și au ocupat cea mai mare parte a Poloniei vestice și centrale. Franța a încercat să-și onoreze obligațiile asumate față de aliatul polonez, dar ofensiva din Saar a fost un eșec militar. Forțele franco-britanice și cele germane au fost implicate în așa-numitul „război ciudat”, conflict militar în timpul căruia nu au avut loc lupte de aploare pe teritoriul Europei continenteale. În aprilie 1940, Germania a invadat Danemarca și Norvegia.

Bătălia Franței

Preludiu

Nici francezii, nici britanicii nu anticipaseră o victorie atât de rapidă a germanilor în Polonia. Realitățile noii forme de război mecanizat a pus pe gânduri mai mulți generali britanici și francezi, dar majoritatea ofițerilor superiori Aliați considerau că Germania poate fi învinsă, chiar și în lipsa unui front de răsărit, la fel ca în primul război mondial, prin blocadă. Această părere era împărtășită mai mult de planificatorii militari britanici, decât de cei francezi, poate unde Franța suferise mult mai mult, atât din punct de vedere material, cât și uman în prima conflagrație mondială. Premierul francez Edouard Daladier era conștient de diferențele economice și de dotare ale armatei față de Germania. Comandantul suprem al armatei franceze, Maurice Gamelin se aștepta la o campanie germană asemănătoare cu cea din primul război mondial. Gamelin se aștepta ca germanii să reediteze Planul Schlieffen și, în ciuda faptului că armata franceză din deceniul al patrulea era organizată să fie capabilă să desfășoare acțiuni ofensive, conducerea militară franceză considera că este mai potrivit să întâmpine amenințarea germană în mod defensiv. Această alegere era generată de credința că Franța nu este pregătită militar și economic să lanseze o ofensivă inițială încununată de succes. După părerea conducerii militare franceze, era de dorit ca aliații să aștepte până în 1941, pentru a exploata la maximum superioritatea lor economică. Pentru a răspunde amenințării germane – un atac principal în Țările de Jos, care ar fi ocolit fortificațiile de pe Linia Maginot – Gamelin avea intenția să trimită cele mai bune unități ale armatei franceze, alături de Corpul expediționar britanic, în nord, în regiunea râului Dyle, la est de Bruxelles. Planul original al germanilor corespundea în cea mai mare parte așteptărilor lui Gamelin.

Prăbușirea în Belgia a unui avion ușor la bord doi ofițeri germani, care aveau asupra lor o copie a planului în vigoare la acea dată, l-a forțat pe Hitler să schimbe planul și să caute o alternativă originală. Planul final Fall Gelb (Operațiunea Galben) a fost sugerat de generalul Erich von Manstein, pe atunci șef al Statului Major al lui Gerd von Rundstedt, dar a fost respins într-o primă fază de Marele Stat Major German. Planul propunea o străpungere adâncă mai la sud de ruta originală. Acest atac avea avantajul folosirii capacității mari de deplasare a diviziilor unificate de Panzere, care ar fi separat și încercuit cu ușurință forțele inamice. Marea calitate a planului era că părea imposibil de realizat din punctul de vedere al apărătorilor, dat fiind faptul că atacul trebuia declanșat prin zona împădurită a munților Ardeni, cu drumuri greu accesibile, nepotrivite pentru deplasare diviziilor mecanizate. Propunerea foarte îndrăzneață i-a captat atenția lui Hitler.

Planul lui Manstein era ca atacul german să străpungă centrul frontului aliat cu o forță copleșitoare, să prindă în capcană forțele inamice din nord, după care să continue atacul spre Paris. Planul germanilor a fost facilitat de faptul că aliații erau pregătiți să răspundă atacului original: o mare parte a trupelor franco-britanice au fost deplasate în nord pentru apărarea Belgiei și Picardiei. Pentru a-i păcăli pe aliați, Grupul de armate B al germanilor a făcut preparative vizibile pentru atacul în Belgia și în Țările de Jos.

Comandamentul aliat și oamenii politici de frunte, după ce au intrat în posesia planului de invazie inițial, au fost foarte siguri că pot obține victoria împotriva germanilor în chiar primele faze ale războiuliu. Spre deosebire de ei, generalul Gamelin și comandantul corpului expediționar britanic, John Vereker, au considerat corect că germanii vor concepe un alt plan de atac în locul celui deconspirat. Treptat, Gamelin a ajuns la concluzia că germanii vor încerca o străpungere cu ajutorul unei concentrări ample a forțelor lor mecanizate. Era puțin probabil că ei să străpungă Linia Maginot pe flancul drept, sau să înfrângă rezistența aliată de pe flancul stâng. Singura posibilitate de atac cu sorți de izbândă ar fi rămas centrul frontului. Dar cea mai mare parte a centrului frontului era acoperit de râul Meuse. Tancurile nu puteau fi folosite împotriva pozițiilor fortificate apărate și de un mare curs de apă. Totuși, în dreptul orașului Namur, râul făcea o întoarcere bruscă spre est, creând o pungă între apele sale și cele ale râului Dyle. Această zonă, (poarta Geambloux), era ideală pentru războiul mecanizat și era un punct foarte slab în apărarea aliată. Gamelin a decis să concenteze o jumătate din forțele sale blindate în această zonă. Desigur, ar fi fost posibil ca germanii să încerce cucerirea pozițiilor de pe Meuse cu ajutorul infanteriei, dar o reușită putea fi asigurată doar cu sprijinul masiv al artileriei, construirea unei asemenea forțe nefiind la îndemâna germanilor în acel moment.

Campania din Țările de Jos și din nordul Franței Germania și-a lansat ofensivă – Planul Galben – în dimineața zilei de 10 mai. În timpul nopții, germanii au ocupat Luxemburgul, iar dimineața, Grupul de armate B (Bock) a lansat un atac diversionist în Olanda și Belgia. Parașutiștii germani au executat atacuri surpriză la Haga, pe drumul spre Rotterdam și împotriva fortului belgian Eben-Emael, pentru a facilitat înaintarea înaintării Grupului de armate B.