Pisica de deșert (Felis margarita), numită și pisică de nisip sau pisică de barcană, este o pisică sălbatică mică ce populează deșerturi nisipoase și pietroase situate departe de surse de apă. Cu blana sa de culoare nisipie până la cenușie-deschisă, este bine camuflată în medii deșertice. Lungimea capului plus cea a trunchiului variază la 39–52 cm, cu o coadă cu lungimea de 23–31 cm. Scurtele sale urechi de 5–7 cm sunt situate jos pe lateralele capului, ceea ce o ajută la detectarea prăzilor ce se deplasează în subteran. Părul lung ce îi acoperă tălpile îi izolează pernițele de temperaturile extreme găsite în deșerturi.
Prima pisică de deșert cunoscută oamenilor de știință a fost descoperită în Sahara algeriană și descrisă în 1858. Până în prezent, a fost înregistrată în câteva locații disjuncte din Maroc, Algeria, Niger, Ciad, Egipt, Peninsula Arabică și Orientul Mijlociu. În Asia Centrală a fost înregistrată pentru prima dată în Deșertul Karakum în 1925. Marele gol dintre aceste două regiuni ale arealului său global a fost închis parțial în 1948, când o piele de pisică de deșert a fost găsită într-o oază din Rub al-Khali, Oman. Este răspândită discontinuu în deșerturile Peninsulei Arabe și Orientului Mijlociu. Pe la începutul anilor 1970, au fost capturate în Pakistan pisici de deșert și exportate în grădini zoologice din întreaga lume. Datorită răspândirii sale întinse și a populației numeroase, este listată ca specie neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN.
Ziua, pisica de deșert de obicei se odihnește în vizuini subterane, vânând noaptea. Noaptea străbate în medie 5,4 km în căutare de mici rozătoare și păsări. De asemenea, ucide și mănâncă șerpi veninoși. Primăvara, femela dă naștere la doi până la trei pisoi, care ating pe la vârsta de un an. Necesitățile ecologice ale pisicii de deșert sunt încă puțin înțelese, căci au fost efectuate numai câteva studii aprofundate asupra populațiilor sălbatice de pisici de deșert.
Taxonomie
Felis margarita era denumirea științifică propusă de în 1858 care a descris pentru prima oară un specimen de pisică de deșert, găsit în zona „Négonça” din nordul Saharei algeriene. Acest specimen pare să fi fost pierdut. Specia a fost numită după generalul francez .
În secolul al XX-lea, au fost descrise următoarele de pisici de deșert: Eremaelurus thinobius a fost propus ca specie de în 1926. Specimenul a fost colectat în estul deșertului Karakum, în Turkmenistan. În 1938, l-a considerat și el a fi o specie, dar l-a subordonat genului Felis folosind denumirea științifică Felis thinobius. Mai târziu l-a considerat a fi o subspecie a pisicii de deșert, în ziua de astăzi acest taxon fiind recunoscut ca atare la nivel larg. F. m. meinertzhageni propus de Pocock în 1938 a fost o piele de pisică de deșert din Sahara algeriană. F. m. aïrensis propus de Pocok în 1938 a fost un specimen femelă colectat în în 1937. F. m. scheffeli propus de zoologul german Helmut Hemmer în 1974 a fost descris pe baza a șapte pisici de deșert care au fost capturate în viață în districtul din Pakistan. F. m. harrisoni propus de Hemmer, și în 1976 a fost descris pe baza unei piei și unui craniu ale unui mascul adult de pisică de deșert capturat în 1967 în , Oman.
În 1974, F. m. margarita, F. m. thinobia și F. m. scheffeli au fost temporar recunoscute drept taxoni . La acea vreme, se considera că este posibil ca pisicile de deșert înregistrate în cele din urmă în Afganistan și Iran să poată constitui subspecii distincte. În 2005, F. m. margarita, F. m. thinobia, F. m. scheffeli și F. m. harrisoni au fost recunoscuți ca taxoni valizi de către , care le-a considerat pe F. m. meinertzhageni și F. m. aïrensis drept sinonime ale subspeciei nominate F. m. margarita. O inițiativă de clasificare a felidelor a Cat Specialist Group („Grupul Specialist în Felide”) a revizuit informațiile existente, iar în 2017 a recunoscut numai două subspecii pe baza diferențelor morfologice, și anume:
F. m. margarita se găsește în Africa Nordică. Este mai mică în dimensiune și are blana mai galbenă și mai deschisă la culoare cu semne mai pronunțate și cu 2–6 inele pe coadă. Pisica de nisip asiatică (F. m. thinobia) se găsește în Asia de Vest și Centrală. Este mai mare în dimensiune cu semne mai puțin pronunțate și are blana mai închisă la culoare și cu tentă mai cenușie, și numai 2–3 inele pe coadă. Analizarea ADN-ului mitocondrial de la 47 de indivizi de-a lungul arealului pisicii de deșert a dezvăluit faptul că lor difereau numai prin una până la trei mutații în perechea de baze. Acest grad mic de diferențiere genetică dintre pisicile de deșert asiatice și africane indică faptul că se poate ca Peninsula Sinai să fi reprezentat o barieră pentru .
Filogenie Analizarea filogenetică a din mostre de țesut de la toate speciile de felide a dezvăluit faptul că a familiei Felidae a început în Asia în perioada Miocenului acum în jur de 14,45 până la 8,38 milioane de ani. Analizarea ADN-ului mitocondrial al tuturor speciilor de felide indică o radiație de acum circa 16,76 până la 6,46 milioane de ani. Pisica de deșert face parte dintr-o evolutivă despre care se estimează pe baza analizării ADN-ului său nuclear că s-a de al speciilor din genul Felis acum vreo 4,44 până la 2,16 milioane de ani. Analizarea ADN-ului său mitocondrial indică o despărțire genetică a speciilor din genul Felis de acum vreo 6,52 până la 1,03 milioane de ani. Ambele modele se pun de acord asupra faptului că pisica de stuf (Felis chaus) a fost prima specie din genul Felis care s-a despărțit, urmată de pisica cu picioare negre (F. nigripes) și apoi de pisica de deșert. Pisica de deșert a migrat în Africa, posibil în timpul evenimentelor . a fost probabil facilitată de perioade extinse de niveluri scăzute ale mării între continente.
O falcă fosilă și alte rămășițe scheletice ale unei pisici de deșert au fost dintr-o peșteră ce datează din Pleistocenul târziu, situată în El Harhoura lângă din Maroc.
Caracteristici
Blana pisicii de deșert este de un nisipos, palid, chiar și mai deschis la culoare pe părțile inferioare ale capului, în jurul nasului și pe partea din față a gâtului și pe burtă. Câte o linie spălăcită roșiatică pornește din colțul exterior al fiecărui ochi și trece de-a lungul obrazului. Pe membre există bare de o culoare brun-închisă până la negricioasă, iar coada are vârful negru cu două sau trei inele închise ce alternează cu benzi bubaline. Semnele de pe blană variază de la individ la individ: unii nu au nici pete, nici dungi, unii sunt ușor pestriți, iar unii au atât pete, cât și dungi. Capul îi este brun-nisipiu. Ochii mari, galbeni-verzui, sunt înconjurați cu alb, iar nasul este negricios. Mustățile îi sunt albe și lungi de până la 8 cm. Urechile îi sunt lignicolore la bază și au vârful negru. Urechea externă îi este asemănătoare cu cea a unei pisici domestice, dar canalul său auditiv este de aproximativ de două ori mai mare. Magnitudinea de intrare-admitere acustică este de circa cinci ori mai mare decât cea a unei pisici domestice. În plus, sensibilitatea auditivă a pisicii de deșert este cu circa 8 decibeli mai mare decât cea a pisicii domestice.
În Asia Centrală, blana de iarnă a pisicii de deșert este foarte lungă și deasă, firele de păr atingând maxim 51 mm în lungime. Ghearele membrelor din față le are scurte și foarte ascuțite, pe când cele de la membrele din spate sunt mici și boante. Părțile inferioare ale labelor sale sunt protejate de temperaturi extreme de un strat des de blană. Firele lungi ce îi cresc între degetele de la picioare creează o pernă de blană peste pernițele tălpilor, ajutând la izolarea lor în timp ce se deplasează pe nisip fierbinte. Această caracteristică face ca urmele lăsate de labele pisicii de deșert să fie neinteligibile și dificil de identificat și urmat.
Pisica de deșert este caracterizată de un cap lat, aplatizat, de picioare scurte și de o coadă relativ lungă cu lungimea de 23–31 cm. Înălțimea până la greabăn este de 24–36 cm, iar pisica cântărește 1,5–3,4 kg. Lungimea capului plus cea a trunchiului variază de la 39 până la 52 cm. Urechile lungi de 5–7 cm sunt situate jos, acordând capului un aspect întins, aplatizat.
Craniul îi este arcuit pe plan lateral, cu arcade zigomatice largi. Pavilioanele urechilor sunt triunghiulare, iar canalul auditiv este foarte larg, oferindu-i pisicii un auz îmbunătățit. și pasajele de la urechile externe către timpane sunt puternic lărgite comparativ cu cum este la alte pisici sălbatice de dimensiune mică; părțile interioare ale urechilor sunt protejate de obiecte străine de fire de păr albe și lungi, situate aproape unul de altul. Are o la vârful caninului de 155,4 newtoni și un la vârful caninului de 136,7.
Răspândire și habitat
Pisica de deșert populează deșerturi atât nisipoase, cât și pietroase. Este răspândită la nivel larg, dar nu contiguu, în deșerturile din Africa Nordică și Asia Centrală și de Sud-vest. Preferă teren plat sau unduios cu vegetație răsfirată alcătuită din graminee sau tufișuri mici; evită dunele de nisip goale și schimbătoare, unde se găsește puțină pradă.
În Sahara Occidentală au fost observate și fotografiate pisici de deșert de câteva ori în anii 2005–2016 în regiunea . În aprilie 2017, au fost observați și fotografiați în zonă pui de pisică de deșert ce se ascundeau sub o tufă de . În Algeria, a fost înregistrat în 2008 în Munții Ahaggar un individ lângă o movilă de . Nu se cunoaște nicio înregistrare confirmată în Mauritania, Tunisia și Libia. În 2011, în zona din Mali, un individ a fost observat noaptea, vreme de scurt timp. În Deșertul Ténéré, au fost observate pisici de deșert în anii 1980 și în anii 2008–2015. Observările din și din Egipt, două deșerturi stâncoase, datează de la mijlocul anilor 1980. În peninsula Sinai, au fost observate pisici de deșert la mijlocul anilor 1990.
În Peninsula Arabică, Wilfred Thesiger a descoperit în 1948 o piele de pisică de deșert într-o oază din deșertul Rub' al Khali. În din Arabia Saudită, pisici de deșert au fost capturate și găsite blocate în gardul cu plasă de sârmă ce înconjura adiacenta din regiunea a țării. În Provincia Tabuk, au fost ucise de vânători două pisici de deșert în 2013 și 2016; iar în 2014, un individ a fost capturat și ținut într-o cușcă de un fermier local. Pisici de deșert au fost observate și în 2014–2015 în trei localități din zona din nordul Arabiei Saudite. În de la marginea vestică a Rub' al Khali, pisicile de deșert folosesc văi cu pietriș și dune de nisip drept habitat în sezonul rece din octombrie până în aprilie; în sezonul cald din mai până în septembrie, folosesc în principal dune de nisip drept habitat. În din Emiratul Abu Dhabi, o pisică de deșert a fost observată în 2003 pe o câmpie cu pietriș de printre dune. Câteva pisici de deșert au fost înregistrate într-o arie protejată din , din aprilie până în decembrie 2015, după o lipsă de observări de zece ani. În din Oman a fost înregistrată în câteva locații în 2021 și 2022.
În sudul Israelului, unor patru pisici de deșert li s-au pus zgărzi radio și au fost monitorizate pe durata câtorva luni pe la sfârșitul anilor 1980 în Valea Arava, care se află în principal în Iordania. Pisicile de deșert monitorizate s-au aventurat frecvent în tabere militare ale armatei israeliene și au trecut granița internațională. Din 2002 încoace, pisica de deșert este considerată a fi in Israel, și nu a fost înregistrată de la începerea secolului încoace. În Iordania, o pisică de deșert a fost zărită pentru prima dată în 1997 în cadrul unui sondaj dintr-o zonă deșertică din partea estică a țării. În Siria au fost zărite și fotografiate pisici de deșert de un într-o arie protejată de lângă Palmira în 2000 și 2001. În vestul Irakului, pisicile de deșert populează zone deșertice din provinciile Al-Najaf, Al-Muthanna și Al-Anbar.