miniatura|O carte poștală din 1916 care prezintă personificările naționale ale unora dintre Aliații din Primul Război Mondial, fiecare ținând un drapel reprezentativ pentru propria națiune. Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate.Anne-Marie Thiesse în Aux racines de l'identité nationale, articol apărut în Le Monde, 6 noiembrie 2009. Toate aceste expresii desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu naționalitatea, care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică. Cum sensul expresiei „identitate națională” variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă definirea ei cât mai clară (fie și numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune).
În a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, prin intermediul sistemelor lor educaționale, statele și-au asumat rolul de a forma „identitatea națională” precizând și definind „punctele comune”.Ernest Gellner, Nations et Nationalismes, Paris: Bibliothèque historique Payot, 1999. Astfel, definirea identității naționale variază în timp, în funcție de politicile implementate de guverne. De exemplu, în Franța, Revoluția națională a guvernului condus de Philippe Pétain (1940-1944) dădea drept „puncte comune” o serie de elemente inspirate de dreptul sângelui, de religia catolică și de doctrinele rasiste ale antropologiei secolului al XIX-lea, în vreme ce definirea „punctelor comune” în timpul celei de-a patra și a cincea republici a fost inspirată de dreptul pământului, de umanismul laic și de studiile sociale ale științelor umaniste din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, familiile, comunitățile și anumite partide sunt de asemenea medii de transmitere a „punctelor comune”, care pot fi diferite de cele alese și susținute de stat, putând astfel defini o identitate națională diferită de aceea promovată de stat.Pentru rolul familiei și al relațiilor interpersonale în formarea identității naționale, vezi Sharon K. Houseknecht, The Role of Family and Kinship in Ethnic Nationalist Movaements. Columbus: Mershon Center, Ohio State University (mimeograph), 1990. Vezi și Saad Z. Nagi, 'Nationalism'. In: Edgar F. Borgatta and Rhonda J. V. Montgomery. Encyclopedia of Sociology, Volume 3. New York: MacMillan, 2000, p. 1942.
Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor etc.Gérard Noiriel, Population, immigration et identité nationale en France : XIXe ‑ XXe siècle, Paris: Hachette, 1992, în special capitolul 3 intitulat L'assimilation nationale.. În culturile tradiționale și în societățile închise, care lasă puțin loc dezvoltării personale și care acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune” și identitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentele sociale, credințele și ideologiile dominante, religia, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității individului. Însă de manieră generală, identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”Dorian Chotard, "On ne crée pas un sentiment d'appartenance avec des injonctions", interviu cu Olivia Samuel, demograf și cercetător al Université de Versailles-Saint-Quentin, pe LeMonde.fr, 27 octombrie 2009., înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al schimbării specific erei moderne, proces caracterizat de un avans fenomenal al cunoașterii și de efortul de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere.Cyril E. Black, The Dynamics of Modernization: A Comparative Study of History. New York: Harper and Row, 1966.
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să devină mai puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau economic (criză): dacă amenințarea exterioară devine precis identificabilă, cum a fost cazul Franței în 1914, „națiunea” se înflăcărează și această exaltare ia atunci un sens din ce în ce mai puțin bazat pe valori universale și din ce în ce mai mult etnic și teritorialhttp://www.revues-plurielles.org/_uploads/pdf/6/111/ei_111_roman1.pdf articol de Joël Roman - Revista « Ecarts d'identité » N°111 / 2007, Écarts d'identité. Însă majoritatea specialiștilor (antropologi, sociologi, politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului XX sunt de părere că această interpretare este tipică acelor cazuri în care se face confuzie între concepte precum țară / stat pe de o parte și națiune pe de altă parte. În vreme ce țara este teritoriul geografic al unui stat iar statul este o organizație care deține monopolul unor servicii pe un teritoriu delimitat, națiunea este un grup etnic format din membri care au în comun una sau mai multe trăsături identificatorii (precum limba, religia, rasa, cultura și / sau teritoriul) și care sunt mobilizați politic sau pot fi mobilizați politic. Cum limitele națiunii coincid (dacă coincid) foarte rar cu cele ale statului, sentimentul național (și expresiile sinonime ca identitate națională și conștiință națională) trebuie să fie distins de sentimentul patriotic deoarece în vreme ce sentimentul național desemnează identificare cu și loialitate față de un grup etnic / națiune, sentimentul patriotic desemnează identificare cu comunitatea cetățenilor unui stat și loialitate față de un stat.Saad Z. Nagi, 'Nationalism'. In: Edgar F. Borgatta and Rhonda J. V. Montgomery. Encyclopedia of Sociology, Volume 3. New York: MacMillan, 2000, p. 1939.Jürgen Habermas, The Inclusion of the Other: Studies in Political Theory, edited by Ciaran Cronin and Pablo De Greif. Cambridge (Mass.): MIT Press, 1998.
Configurații istorice thumb|right|Bătălia de la Valmy (20 septembrie 1792) a fost prima bătălie din istorie în care s-a auzit strigătul de luptă „Trăiască națiunea!” (Vive la nation!). Pictură de Jean-Baptiste Mauzaisse, 1835.
Există un consens general între cercetătorii din domeniul științelor socio-umane asupra faptului că ideea de națiune (ca masă de indivizi solidari, uniți, conștienți de unitatea lor, activi cu scopul de a-și întări unitatea și implicați politic) a apărut ca o nouă modalitate de construire a identității colective în perioada modernă. Acestea fiind spuse, este foarte greu de precizat momentul istoric al începuturilor acestei idei moderne: Greenfeld vede aceste începuturi în Războiul Civil Englez, Anderson în războaiele de independență sud-americane, Alter în Revoluția Franceză, Breuilly și Kedourie situează începuturile ideii de apartenență națională atât în romantismul german cât și în reacția internațională la revoluția franceză, iar Calhoun susține că aceste începuturi nu corespund unui moment precis în sens cronologic, ci unei perioade marcate de multiple schimbări socio-istorice care au provocat o apariție graduală a noii idei.Având în vedere că ideea de apartenență la o națiune nu este expresia unui fapt unic și imuabil situat la nivel individual, ci este parte a unui proces perceptibil la nivel social, constând într-o lentă și continuă schimbare, nu se poate stabili o data cronologică fixă a apariției naționalismului. În schimb, pot fi identificate perioadele istorice în care naționalismul a început să se dezvolte sau în care a cunoscut mutații importante. Majoritatea specialiștilor conclud că naționalismul a fost inventat și a început să devină o mișcare socială și politică însemnată în rândurile burgheziei la sfârșitul secolului XVIII - începutul secolului XIX. Vezi Peter Alter, Nationalism, London: Edward Arnold, 1989; Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London: Verso, 1991; John Breuilly, Nationalism and the State Chicago, IL: University of Chicago Press, 1993; Craig Calhoun, Nationalism, Milton Keynes, UK: Open University Press, 1997; Leah Greenfeld, Nationalism: Five Paths to Modernity, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1992; Ernest Gellner. Nations and Nationalism, Oxford, UK: Blackwell, 1983; Elie Kedourie, Nationalism, 4th ed. Oxford, UK: Blackwell, 1993.
În mod similar, este foarte greu de precizat locul unde a apărut la nivelul maselor populare ideea de apartenență națională. Într-o viziune simplificată și pur cronologică, revoluția nord-americană din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII ar fi prima acaparare a puterii politice de către un curent naționalist (deși termenul de națiune nu este menționat în Constituția Statelor Unite ale Americii), înainte de revoluția franceză (în cadrul căreia «Vive la nation» a devenit pentru prima dată strigăt de luptă)Jules Michelet, Histoire de la Révolution française, Tome deuxième. Paris: J. Hetzel et Cie., 1847, p. 371.Adolphe Thiers, Histoire de la révolution française, Tome second. Bruxelles: J. P. Meline, 1834, p. 77. sau de revoluțiile sud-americane de la începutul secolului XIX. Această viziune este întărită de o comparație între societatea europeană și societatea americană de secol XVIII, comparație care permite observarea faptului că în America ziarele (economic mai accesibile maselor) au jucat un rol mai important decât cărțile (accesibile elitei) în conturarea conștiinței existenței unei comunități. Această conștiință a fost verbalizată prin împărțirea lumii între America noastră și capitala regală din Europa.
Deja prezent la nivelul elitelor burgheze în timpul războaielor napoleoniene, sentimentul de apartenență la o entitate națională s-a dezvoltat în Europa și în America de Nord și de Sud de-a lungul întregului secol al XIX-lea, în contextul în care ideologia romantică a insuflat indivizi din rândurile elitei burgheze (urmați uneori de marea masă a populației) să se ridice la luptă împotriva imperiilor și a monarhiilor, bazate pe dreptul divin, care dominau lumea. Însă dezvoltarea acestui sentiment de apartenență individuală la un corp social imens (format dintr-o mulțime de indivizi atât de mare încât cunoașterea personală a tuturor celorlalți era imposibilă) nu ar fi putut avea loc în secolul XIX dacă nu ar fi fost create încă din secolele XV-XVI anumite condiții prielnice, constituite dintr-o foarte complexă îmbinare de factori psihologici, sociali și tehnologici.
thumb|right|Creație a burgheziei romantice de la începutul secolului XIX, sentimentul de identitate națională a schimbat percepția pe care individul o avea despre ceilalți: națiunea este grupul în care toți sunt asemenea în ciuda diferențelor de ordin social. Libertatea conducând poporul de Eugène Delacroix, 1830.