thumb|right|200px|Zeiţa Artemis dezvăluind Natura, alegorie reprezentată pe volumul de versuri The Temple of nature a lui Erasmus Darwin Istoria biologiei urmărește evoluția studiului lumii vii din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Deși conceptul de biologie, care să definească o știință de sine-stătătoare, a apărut abia în secolul al XIX-lea, științele biologice au apărut din medicina tradițională și din științele naturii, pornind de la medicina Egiptului antic, lucrările lui Aristotel și Galenus din antichitate. Au evoluat în evul mediu în cadrul medicinei islamice, unde s-au remarcat savanți ca Al-Jahiz, Avicenna, Ibn al-Baitar, Ibn al-Nafis și alții.

Renașterea europeană și începutul epocii moderne au adus o revoluție în gândirea biologică prin readucerea în centrul atenției a metodei științifice empirico-experimentale și printr-o serie de descoperiri mai ales în domeniul anatomiei. Principalii exponenți ai acestei perioade au fost Andreas Vesalius și William Harvey, care au făcut apel la experiment și observație minuțioasă în domeniul fiziologiei, și naturaliști ca Linnaeus și Buffon, care încep să realizeze clasificarea diversității vieții, studiul fosilelor, dar și dezvoltarea și comportamentul organismelor. Microscopia a dezvăluit lumea până atunci necunoscută a microorganismelor, punând bazele teoriei celulare.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, științe ca botanica și zoologia au devenit discipline științifice. Lavoisier și alți savanți încep să realizeze legătura dintre materia vie și cea fără viață prin intermediul fizicii și chimiei. Naturaliști exploratori, precum Alexander von Humboldt, au studiat interacțiunea dintre organisme și mediul înconjurător, punând astfel bazele biogeografiei, ecologiei și etologiei. Acești oameni de știință încep să respingă esențialismul și iau în considerare fenomenul de dispariție (extincție) a speciilor și de mutabilitate a acestora.

Teoria celulară deschide o nouă perspectivă înțelegerii fundamentelor vieții. Toate aceste progrese, ca și rezultatele din embriologie și paleontologie, au fost sintetizate prin teoria evoluționistă a lui Charles Darwin și prin mecanismul selecției naturale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, asistăm la decăderea teoriei generației spontane, o dată cu descoperirea germenilor ca agenți patogeni.

Dar mecanismul eredității rămâne încă un mister. La începutul secolului al XX-lea, redescoperirea operelor lui Gregor Mendel conduce la o rapidă dezvoltare a geneticii, la care se remarcă aportul lui Thomas H. Morgan și a discipolilor săi. Teoria sintetică a evoluției apare prin anii 1930 prin asimilarea rezultatelor din genetica populațiilor și a teoriei selecției naturale, reconsolidând teoria evoluționistă. Se dezvoltă rapid noi discipline biologice, mai ales după ce James D. Watson și Francis Crick propun structura ADN-ului. După elaborarea teoriei fundamentale a biologiei moleculare și descoperirea codului genetic, biologia se ramifică în două mari direcții, una referitoare la studiul organismelor și a grupurilor de organisme și o alta referitoare la domeniile celular și molecular. Pe la sfârșitul secolului al XX-lea, apar noi ramuri ca genomica (studiul genomurilor organismelor) și proteomica (studiul structurii și funcțiilor proteinelor pe care le conține un organism).

Etimologie Termenul biologie provine din combinarea cuvintelor grecești βίος (bios, "viață") și λεγειν (legein, "a aduna", "a strânge", cf. λόγος, logos, "cuvânt"). Acest termen, în accepțiunea sa modernă, a fost introdus independent de către Karl Friedrich Burdach (în 1800), Gottfried Reinhold Treviranus (Biologie oder Philosophie der lebenden Natur, 1802) și Jean-Baptiste Lamarck (Hydrogéologie, 1802).Junker, Geschichte der Biologie, p8.Coleman, Biology in the Nineteenth Century, pp 1–2.

Înainte de crearea acestui cuvânt, pentru descrierea animalelor și plantelor erau utilizati alți termeni. Astfel, prin istorie naturală se făcea referință la aspectul descriptiv al biologiei și se includeau și aspecte legate de alte științe, ca de pildă mineralogia, care astăzi nu aparțin domeniului biologiei. Din evul mediu până la Renaștere, toate domeniile istoriei naturale se contopeau, fiind desemnate sub termenul scala naturae sau Marele lanț al vieții.Dictionary of the History of Ideas . Filozofia naturii și teologia naturală includeau bazele conceptuale ale vieții și încercau să răspundă chestiunilor legate de existența organismelor animale și vegetale.

Antichitate

Preistorie Încă din cele mai vechi timpuri, pentru a putea supraviețui, omului primitiv îi erau necesare cunoștințele legate de plante și animale. De exemplu, trebuia să știe cum să evite (sau să utilizeze) plantele și animalele veninoase sau cum să captureze și să imobilizeze animalele aparținând diferitelor specii. Așadar, putem spune că primele cunoștințe biologice sunt anterioare apariției scrisului în istoria omenirii.

Primul mare salt în evoluția cunoașterii biologiei s-a înregistrat o dată cu așa-numita revoluție neolitică. Atunci comunitățile umane au trecut de la modul de viață nomad, bazat pe cules, vânătoare și pescuit, la cel sedentar, bazat pe agricultură. Perioada este plasată cu peste zece milenii în urmă, în zona Orientului Mijlociu. Aici încep să fie cultivate plantele și domesticite animalele.Magner, A History of the Life Sciences, pp. 2–3.

Lumea orientală Vechile culturi și civilizații orientale și-au creat sisteme filozofice și științifice avansate, prin care încercau să explice toate problemele majore ale realității, inclusiv cele legate de lumea vie. Astfel, mesopotamienii cunoșteau faptul că polenul joacă un rol important în fertilizarea plantelor. O serie de texte indiene înfățișau aspecte din viața păsărilor. În vechiul Egipt s-au făcut descrieri ale metamorfozelor insectelor și broaștelor. Egiptenii și babilonienii stăpâneau o serie de cunoștințe privind anatomia și fiziologia omului.

Totuși, nivelul scăzut al cunoștințelor acelei perioade a lăsat loc liber superstițiilor și speculațiilor metafizice. Astfel, în Babilon și Asiria, organele de animale erau folosite pentru predicții (obicei transmis și în lumea greco-romană), iar în Egipt actul medical presupunea și elemente mistice și de ritual. Mitul creației, frecvent în religiile acestor popoare, cuprindea aspecte privind originea sau apariția vieții. Totuși, rădăcinile biologiei moderne pot fi găsite în cadrul culturii și civilizației Greciei antice.Magner, A History of the Life Sciences, pp. 3–9.

Grecia antică

Filozofii presocratici și-au pus multe întrebări privind viața, dar nu au găsit răspunsuri satisfăcătoare deoarece nivelul cunoștințelor acelei perioade era scăzut. Teoriile medicale ale lui Hippocrate și ale urmașilor săi, spre exemplu teoria umorală, au avut un puternic impact în acea perioadă.Magner, A History of the Life Sciences, pp 9–27.

Aristotel a fost personalitatea cu cea mai mare influență în întreaga antichitate clasică. Deși, în ansamblu, opera sa a fost mai mult speculativă, ultimele lui scrieri au fost mai empirice, caraterizate printr-o mai multă atenție acordată cauzalității și diversității biologice. Aristotel a clasificat peste 540 de specii de animale și a disecat cel puțin 50. Marele savant și filozof antic și mai târziu toți cei care i-au urmat, până în secolul al XVIII-lea, au considerat în mod idealist că toate ființele sunt ordonate ierarhic pe o scală a perfecțiunii, care urca de la cele mai simple plante către animale, pentru a ajunge apoi la om. Este vorba de așa-numita scala naturae.Mayr, The Growth of Biological Thought, pp 201–202; see also: Lovejoy, The Great Chain of Being. Aristotel clasifica lumea vie în trei nivele: plantele, înzestrate cu spirit vegetativ, care le permitea să crească și să se înmulțească; animalele, dotate atât cu spirit vegetativ, cât și senzitiv, ceea ce le conferea mobilitatea și capacitatea de a recepta senzații; omul, care, în plus, posedă capacitatea de a gândi, de a reflecta. Marele filozof observă că animalele de pe treptele superioare nasc pui vii, pe când majoritatea celor de rang inferior se înmulțesc prin ouă.

Teofrast, succesorul lui Aristotel în cadrul celebrei școli Lyceum, în cărțile sale, ce alcătuiesc Istoria plantelor, își expune rezultatele cercetării amănunțite pe care a efectuat-o asupra plantelor. Opera sa va servi drept model pentru studiul botanicii secole de-a rândul. Astfel, Teofrast descrie amănunțit înmulțirea sexuată la plantele superioare și introduce termenii de carp pentru fructe și pericarp pentru vasele conducătoare din țesutul vegetal.

De asemenea, Plinius cel Batrân s-a făcut remarcat pentru cunoștintele sale privind plantele și animalele, fiind considerat unul dintre cei mai prolifici compilatori în domeniul zoologiei.Mayr, The Growth of Biological Thought, pp. 90–91; Mason, A History of the Sciences, p. 46.

În perioada elenistică, Herophilos din Calcedonia și Erasistrate din Keos, efectuând disecții și vivisecții, au reușit să aducă unele corecții teoriilor lui Aristotel din domeniul fiziologiei.Barnes, Hellenistic Philosophy and Science, p. 383–384. Astfel, Herophilos consideră că sediul inteligenței se află în creier, nu în inimă, cum susținea Aristotel; conștientizează, de asemenea, legătura dintre sistemul nervos, mișcare și senzații. Herophilos și Erasistrate sunt primii care au studiat vasele de sânge și fasciculele nervoase, întocmind o adevarată o hartă a acestora. De asemena, Erasistrate stabilește legătura dintre suprafața dată de circumvoluțiunile cerebrale umane și inteligența omului, comparativ cu cea a animalelor.

Către sfârșitul antichității, una dintre cele mai importante personalități din domeniul medicinei și anatomiei este Claudius Galenus. Considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei, opera sa a influențat evoluția de mai târziu a medicinei islamice și, timp de peste un mileniu, medicina vest-europeană.

Evul mediu

Lumea islamică După căderea Imperiului Roman, cunoștințele și tradiția civilizației greco-romane au fost preluate de cea bizantină și mai ales de cea islamică.Mayr, The Growth of Biological Thought, pp 91–94. În epoca de aur a islamului, perioada cuprinsă între secolele al VIII-lea și al XIII-lea, savanți, medici și filozofi islamici au adus o contribuție însemnată la tezaurul cunoștințelor despre lume, în particular în domeniul biologiei. Astfel, Al-Jahiz (781 - 869) este unul dintre primii care prezintă concepte evoluționiste,Mehmet Bayrakdar, "Al-Jahiz And the Rise of Biological Evolutionism", The Islamic Quarterly, Third Quarter, 1983, Londra. ca lupta pentru existență.Conway Zirkle (1941), Natural Selection before the "Origin of Species", Proceedings of the American Philosophical Society 84 (1): 71-123. De asemenea, introduce ideea de lanț troficFrank N. Egerton, "A History of the Ecological Sciences", Partea 6: "Arabic Language Science - Origins and Zoological", Bulletin of the Ecological Society of America, aprilie 2002: 142-146 și este susținătorul ideii de determinism geografic și de mediu, concepte avansate pentru acea epocă.Lawrence I. Conrad (1982), "Taun and Waba: Conceptions of Plague and Pestilence in Early Islam", Journal of the Economic and Social History of the Orient 25 (3), pp. 268-307 .

Biologul kurd Al-Dinawari (828 - 896) este considerat fondatorul arab al botanicii. În lucrarea sa, Cartea plantelor, descrie peste 600 de plante și discută amănunțit etapele creșterii vegetale.Fahd, Toufic, "Botany and agriculture", pp. 815, in Morelon, Régis & Roshdi Rashed (1996), Encyclopedia of the History of Arabic Science, vol. 3, Routledge, ISBN 0-415-12410-7

În domeniul anatomiei și fiziologiei, medicul persan Al-Razi (sau Rhazes) (865 - 925) utilizează pe scară largă experimentul și ajunge să critice teoria umorală a lui Galenus.G. Stolyarov II (2002), "Rhazes: The Thinking Western Physician", The Rational Argumentator, Issue VI.