Cea de-a doua Intifadă, de asemenea, cunoscută și sub numele de Intifada de la Al-Aqsa (Arabă: انتفاضة الأقصى, ebraică: אינתיפאדת אל - אקצה, Intifādat Al-Aqsa) a fost cea de-a doua revoltă arabă palestiniană contra Israelului produsă după Războiul de Șase Zile din iunie 1967. Spre deosebire de Prima Intifadă (1987-1993), ea s-a declanșat după semnarea Acordurilor de la Oslo, întoarcerea conducerii OEP în frunte cu Yasser Arafat în Cisiordania și Fâșia Gaza și alcătuirea Autorității Naționale Palestiniene, și caracterul ei spontan a fost discutabil. Intifada Al Aqsa a fost o perioadă de acte intense de violențe palestiniene și represalii israeliene, care au început la sfârșitul lui septembrie 2000. Acțiunea care a încins spiritele a fost vizita unui grup de deputați israelieni în frunte cu Ariel Sharon, pe Muntele Templului, pe esplanada moscheii El Aqsa.

"Al-Aqsa" este numele principalei moschei musulmane din Ierusalim, construită în secolul al 7-lea pe Muntele Templului în Orașul Vechi, în aria unde a fost Templul regelui Solomon și apoi cel de-al doilea Templu al evreilor, din care anumite urme sunt vizibile și astăzi.

"Intifada" este un termen arab care literalmente înseamnă "scuturare" și se referă la revolta violentă caracterizată prin acte numeroase de terorism împotriva persoanelor civile israeliene, care a fost privită ca o modalitate politică legitimă, acceptată și încurajată de instituțiile oficiale palestiniene. O caracteristică evidentă a Intifadei Al-Aqsa a fost folosirea pe scară largă a atentatelor explozive sinucigașe, dar și a atentatelor cu arme de foc contra civililor israelieni, inclusiv în localități din inima Israelului. Acestea au fost semnalate mai ales din octombrie 2000. Numele de Intifadat al Aqsa a fost folosit, se pare, prima dată, la 30 septembrie 2000 de către politicianul arab palestino-israelian Ahmed Tibi, deputat în KnessetAvi Issakharov 2020 Maariv

Intifada a provocat reacții militare care au dus la importante pierderi de vieți omenești precum și la pagube materiale notabile suferite de palestinieni. Ea a dus la destrămarea în mare măsură a procesului de pace israelo-palestinian promovat de Acordurile de la Oslo din 1993 și la escaladarea majoră a conflictului. În cursul ei au căzut mii de victime de ambele părți, atât în rândurile combatanților cât și ale civililor. Intifada a doua a avut drept consecință încetarea în mare măsură a folosirii mâinii de lucru palestiniene în Israel, o și mai mare izolare între regiunile locuite de arabii palestinieni și Israel, prin construirea gardului și zidului de separare destinat să împiedice pătrunderea de teroriști arabi pe teritoriul locuit de israelieni, a dus la arestarea și judecarea a numeroși conducători palestinieni implicați in conducerea acțiunilor violente, și pe termen lung, la evacuarea în anul 2006 a Fâșiei Ghaza de către coloniștii evrei și armata israeliană și intrarea acestei regiuni în mâinile Organizației islamiste Hamas. Economia Israelului a suferit în timpul Intifadei un proces de stagnare a cărui culme s-a produs în anii 2002 si 2003, iar economia palestiniană a suferit o grea lovitură.

Începutul celei de-a doua Intifadă

Data de începere a celei de a doua intifadă este mult discutată. Încă la 15 mai 2000, așa numita Zi a Nakbei(comemorarea „catastrofei” palestiniene din anii 1948-1949) a prilejuit izbucnirea de tulburări violente in Cisiordania și Fâșia Gaza, care au durat trei zile. Demonstrațiile de masă organizate de membri ai Fatah s-au însoțit de numeroase acte de aruncări de pietre și sticle incendiare, iar apoi de focuri de armă din partea membrilor organizației Tanzim legate de Fatah și a milițienilor palestinieni. Focarele de violență au fost Mormântul lui Iosif, Intersecția Ayosh (a regiunii Iudeea și Samaria), Mormântul Rahilei, intrarea de sud a orașului Tulkarm și intersecția Netzarim. Incidentele in care au fost omorâți 8 palestineni și răniți sute de palestineni și 30 de israelieni (majoritatea ușor) au fost considerate un antecedent al Intifadei a doua care a izbucnit dupa 4 luni și jumătate. E.Levi „Maariv”, 2020 Începutul celei de-a doua Intifada a avut loc, în opinia observatorilor, la 28 septembrie 2000, imediat după vizita la 27 septembrie 2000 a unui grup de deputați israelieni de opoziție în frunte cu Ariel Sharon pe Muntele Templului, loc cunoscut de musulmani ca sanctuarul Al-Haram Al-Sharif. Vineri,în 29 septembrie,au fost introduse în zonă forțe de poliție și militare, și s-au înregistrat ciocniri cu decese. Unele surse israeliene consideră că tulburările au avut legătură cu eșecul negocierilor dintre premierul israelian Ehud Barak și Yasser Arafat la Summit-ul de la Camp David din iulie 2000. Exisă dovezi că au existat victime israeliene încă din 27 septembrie, acest lucru este punctul de vedere exprimat de către Ministerul de Externe israelian. Majoritatea mass-mediei au avut în vedere faptul că vizita lui Sharon a fost scânteia care a declanșat violențele de la începutul celei de-a doua intifadă. În primele cinci zile de după vizită, forțele de securitate israeliene au ucis 47 palestinieni și au rănit 1885, în timp ce cinci israelieni au fost uciși de palestinieni. Unii au considerat că vizita lui Sharon pe Muntele Templului ar fi fost o manevră a forțelor ce se împotriveau procesului de pace și care prin declanșarea acestei acțiuni palestiniene, sperau în anularea acestui proces. După opinia generalilor Moshe Yaalon și Shaul Mofaz care au condus armata israeliană în acea perioadă, este foarte probabil că Intifada a doua nu a fost o răscoală populară spontană, ci o inițiativă premeditată a conducătorului OEP și al Autorității Palestinene, Yasser Arafat, care dorea să silească pe cale violentă Israelul, la concesii în avantajul părții palestinene

Fundalul imediat al celei de-a doua Intifade La 11 iulie - 25 iulie 2000 a avut loc la Camp David un „Summit de pace” pentru Orientul Mijlociu la care au luat parte președintele american Bill Clinton, prim-ministrul israelian Ehud Barak, și președintele Autorității Palestiniene Yasser Arafat. Convorbirile au eșuat pentru că nu s-a reușit să se ajungă la un consens între părți. Au fost patru principale obstacole în calea acordului: probleme de teritoriu, Ierusalimul, Muntele Templului și "dreptul de a se întoarce" pe teritoriul Israelului al refugiaților palestinieni de la 1948.

Yasser Arafat și parlamentul palestinian au amânat o nouă declarație de proclamare a unui stat palestinian independent care era planificată de partea palestiniană pentru 13 septembrie 2000.(O astfel de proclamare a mai avut loc odată la Alger în anul 1988)

La 16 septembrie 2000 palestinienii au comemorat masacrul din 1982 de la Sabra și Shatila .

La 27 septembrie 2000 sergentul israelian David Biri a fost rănit într-un atac cu bombă în apropierea localității Netzarim în Fâșia Gaza. A murit a doua zi. La 29 septembrie 2000 în timpul unei misiuni de patrulare comune israelo-palestiniene, căpitanul israelian Yossef Tabja a fost împușcat mortal de un coleg de patrulă palestinian. Băiatul palestinian de 12 ani Muhammad al-Durrah a devenit în media arabă și apoi cea internațională un simbol al suferinței palestinienilor din 2000, după ce a fost omorât la data de 30 septembrie 2000 în timp ce încerca să se ascundă cu tatăl său, în cursul unor ostilități dintre palestinieni și militari israelieni .S-a declanșat o lungă controversă cu privire la identitatea celor care l-au omorât, militanții palestinieni - din greșeală - sau armata israeliană.E.Levi „Maariv”, 2020 La 1 octombrie mii de palestinieni au asaltat locul de rugăciune folosit de evrei la așa numitul Mormânt al lui Iosif din Nablus, grănicerul israelian de origine druză Yussef Madhat fiind rănit de un trăgător și, apoi, lăsat să sângereze până la moarte. La 12 octombrie 2002 doi soldați rezerviști israelieni, Vadim Nurjitch și Yossi Avraham care s-au rătăcit și au intrat în orașul Ramallah, reședința Autorității Palestiniene, au fost linșați de mulțime în stația de poliție palestiniană.

Prezentare generală 200px|miniatura|dreapta|Discoteca Delfinariului din Tel Aviv după atentatul "sinucigaș" palestinian de la 1 iunie 2001

Palestinienii consideră că în cea de-a doua intifadă au luptat pentru eliberare națională, justiție și împotriva ocupației israeliene. Mulți israelieni evrei o consideră a fi un "val de terorism palestinian" fără precedent, instigat și planificat de liderul palestinian Yasser Arafat.

Tacticile palestiniene au trecut de la proteste în masă și greve generale, similare cu prima intifadă, la atacuri armate asupra coloniștilor, civililor și forțele israeliene de securitate, atentate sinucigașe cu bombe sau atentate în masă cu arme de foc în inima unor localități israeliene și lansarea de rachete Qassam asupra unor zone rezidențiale israeliene.

Tacticile israeliene de apărare si represalii au inclus paralizarea deplasării palestinienilor- înființarea de puncte de control, de asemenea și punerea în aplicare a unor blocade stricte în anumite domenii, ca mijloc de luptă economică. Obiectivul atacurilor a fost distrugerea unor infrastructuri ale Autorității Palestiniene, cum ar fi sediile de poliție și închisorile palestiniene, destinate a convinge Autoritatea Palestiniană să urmeze cererile israeliene de a pune capăt violențelor.

Israelul de asemenea, a trimis periodic unități militare pe teritoriul descris în conformitate cu acordurile de la Oslo ca zona A, preluând locul forțelor de securitate palestiniene, care, în parte, contrar acordurilor, începuseră să-și îndrepte armele contra militarilor israelieni, precum și controlul civil. Israelul a recurs de asemenea la demolări punitive de case (măsură moștenită de la mandatul britanic), demolări ale unor magazine, pe motiv că funcționau fără permis, după ce refuza să elibereze asemenea permise. [Nevoie de citare] Israelul de asemenea a procedat la arestări în masă și la acțiuni de lichidare a unor comandanți palestinieni implicați în organizarea actelor de terorism (de multe ori provocând și victime civile). [Nevoie de citare].

Intifada Al Aksa era numită uneori în rândurile taberei israeliene de dreapta și „Războiul Oslo-ului” (מלחמת אוסלו) fiind considerată a fi rezultatul concesiilor mari făcute de Israel prin acordurile de la Oslo, ca de pildă permisiunea dată conducerii Organizației pentru Eliberarea Palestinei în frunte cu Arafat și a mii de militanți ai acesteia de reveni din exil pe Teritoriile Palestiniene și întemeierea pe aceste teritorii a unor forțe de securitate palestiniene înzestrată cu arme de foc. Ambele părți, atât israelienii cât și palestinienii s-au acuzat reciproc pentru eșecul procesului de pace de la Oslo.

Cronologie

Fond

Tactica Tactica celor două părți în conflict este în mare măsură bazată pe resursele și obiectivele de care dispun. Israel thumb|250px|Buldozer FAI Caterpillar D9. thumb|250px|Elicopter militar Numărul mare de atentate ucigașe însoțite sau nu de auto-aruncarea în aer a atentatorilor în plină inimă a centrelor urbane israeliene - in hoteluri, restaurante, cafenele, în autobuze, pe străzi etc au creat, o vreme îndelungată, în ciuda superiorității israeliene din punct de vedere militar, un sentiment de neputință în rândurile populației israeliene.