Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II), () a fost supranumit „Regele gentilom”.
Biografie Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța vreodată la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re galantuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat Constituția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat în 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii", el desăvârșește unitatea italiană, încheiată În 1878. În 1911, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, în memoria sa a fost ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic, în relativă dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de scris". Regatul Italiei
La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a întrunit la Torino, care rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și administrativ ale Piemontului au fost extinse sau, mai potrivit spus, impuse în restul țării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II - nu a devenit Victor Emmanuel I al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour continuă opera începută de Massimo d'Azeglio în ciuda reticențelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere într-un stat liber", el structurează net congregațiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului
Unificarea Italiei thumb|250px|left|Statele peninsulei Italiei cu data unificării. După cucerirea Siciliei de către Giuseppe Garibaldi, în iulie 1860, puterile europene și-au dat seama deodată că intenționa să atace zona continentală a regatului Neapolelui.
În agitația activității diplomatice, a devenit curând clar că doar Marea Britanie, dintre marile puteri era favorabilă scopurilor lui Garibaldi. Napoleon al III-lea nu dorea să deranjeze Marea Britanie intervenind pentru oprirea lui Garibaldi, dar la fel de mult n-ar fi dorit să-l vadă pe acesta ocupând Neapole și amenințând Roma și Papalitatea. El a sugerat prin urmare Marii Britanii posibilitatea unei blocade comune asupra strâmtorii Messina pentru a-l reține pe Garibaldi în Sicilia, dar britanicii au refuzat. Garibaldi a trecut strâmtoarea cu succes la mijlocul lui august, întâlnind doar o rezistență simbolică din partea marinei militare napolitane, cu care convenise deja să nu lupte în mod serios.
Cavour a organizat deci invadarea Statelor Papale de către o armată piemonteză care să-l intercepteze pe Garibaldi înainte de a putea intra în Roma. Era mult mai greu decât se aștepta Cavour să obții sprijin popular pentru invadarea Statelor Papale, armata piemonteză confruntându-se cu o considerabilă opoziție din partea populației civile, în drumul ei spre sud. Atunci când s-a întâlnit în final cu armata lui Garibaldi, Italia de sud și centrală, cu excepția zonei din jurul Romei, era sub controlul Piemontului, iar decizia lui Cavour de a face pasul radical invadând Statele Papale reușise și transformase în realitate unificarea Italiei (a se vedea harta de la pagina 49).
Urmându-și practica obișnuită, Cavour a aranjat să fie organizate plebiscite, mai întâi în Neapole și Sicilia și apoi în Statele Papale. Au fost dificultăți în Sicilia, unde majoritatea populației era analfabetă. Ele au fost depășite prin asigurarea a două buletine de vot separate, unul pentru "da", celălalt pentru "nu" și două urne separate marcate de asemenea cu "da" sau "nu". Plebiscitul punea o singură întrebare "Italia una Vittorio Emmanuele?" adică "ar trebui să fie Italia unită sub Victor Emmanuel?" Nu era nici o mențiune despre alipirea la Piemont, Victor Emmanuel nu era identificat drept rege al Piemontului, iar cuvântul "Italia", care fusese sloganul lui Garibaldi în timpul luptelor, a complicat pur și simplu întrebarea, pentru că majoritatea sicilienilor nu înțelegeau ce înseamnă. Ca urmare a pregătirilor atente făcute de către Piemont, voturile favorabile au fost covârșitoare. În părțile răsăritene și centrale ale Statelor Papale, ocupate de Piemont, plebiscitele au fost ținute în noiembrie 1860 și, din nou, s-a înregistrat un număr enorm de voturi în favoarea alipirii. În martie 1861 a fost proclamat Regatul Italiei, deși nu cuprindea chiar întreaga peninsulă; Patrimoniul Sf.Petru, zona din jurul Romei, rămânea sub controlul Papei și sub ocupație franceză, în timp ce Veneția era încă sub austrieci. Altfel, unificarea era aproape completă.
Cât de mult s-a datorat această situație lui Cavour? Deși s-a stabilit că nu pare să se fi luat în serios unificarea Italiei înainte de înfrângerea Austriei din 1859, el a fost în legătură cu unii conducători ai Societății Naționale în cursul anilor 1850-1860. Această societate era un grup revoluționar care acționa pentru unitatea națională, care pe la mijlocul anilor 1850 lansase ideea unei Italii unite, o monarhie sub Victor Emmanuel al Piemontului. Totuși nu există dovezi că, înainte de 1859, Cavour considera propunerile lor realiste. Apoi, o suită de evenimente - înfrângerea Austriei, revolta din Sicilia, cucerirea părților sudice de către Garibaldi - a schimbat situația și l-a determinat pe Cavour să ia decizia de a invada Statele Papale. Istoricii nu au căzut de acord asupra motivelor sale. A intenționat pur și simplu să-l oprească pe Garibaldi să atace Roma, fiindcă, dacă ar fi reușit, Garibaldi ar fi devenit liderul de necontestat al Italiei, și ar fi provocat dificultăți în relațiile cu Franța, protectorul Papalității sau a fost un oportunist politic ce a văzut șansa realizării speratei unificări a Italiei, prin intervenția În Statele Papale? Pe 18 februarie 1861, primul Parlament italian se reunește la Torino, unde Victor Emmanuel al II-lea este proclamat rege al Italiei. Dar Cavour nu poate savura mult timp unirea al cărei artizan a fost, deoarece se stinge din viață pe 6 iunie în același an.
Desăvârșirea unității Italiei
Cavour se stinge prea devreme pentru a fi martorul completei unificări a Italiei: la moartea sa, mai lipseau Veneția și Roma. Abia în 1866 regiunea Veneto, cu excepția orașului Trieste, este alipită la tânărul regat, după înfrângerea austriecilor în fața prusacilor la Sadova. Soluționarea problemei romane se lovește însă de inflexibilitatea lui Napoleon al III-lea. Dar pe fondul frământărilor interne din Franța În anul 1870, trupele italiene pătrund în Roma pe 20 septembrie. Este organizat un plebiscit și majoritatea populației se pronunță pentru unirea cu Italia. Victor Emmanuel nu intră în Roma înainte de votarea, pe 13 mai 1871, a "legii de garanții", care precizează statutul Sfântului Scaun. Papa rămâne suveran și își păstrează proprietatea asupra Palatelor Vatican, Laterano și Castel Gandolfo. Retras în spatele zidurilor Vaticanului, refuzând orice contact cu statul italian pe care nu-l recunoaște, Pius al IX-lea este izolat, prizonier al propriei sale intransigențe.
Atunci când armata lui Cavour a intrat în Statele Papale, la 11 septembrie, pentru a-l împiedica pe Garibaldi să ajungă la Roma, Napoleon a trebuit să dezaprobe public o asemenea agresiune neprovocată, dar unele dovezi indirecte sugerează că fusese încheiat un acord secret cu primul-ministru Cavour, prin care Franța nu ar fi trebuit să intervină atâta timp cât Garibaldi nu ar fi ajuns la Roma. Relațiile diplomatice dintre Franța și Piemont fuseseră rupte temporar, dar se pare că a fost un simplu gest al lui Napoleon și nu trebuia luat în serios.
În următorii zece ani, problemele legate de modul cum puteau fi încorporate Roma și Veneția în noul regat al Italiei erau foarte presante. Roma era considerată de majoritatea italienilor drept capitala fireasca a țării lor, vatra vechilor împărați romani și simbolul măreției trecute. Garnizoana franceză din Roma și ocupația austriacă a Veneției aminteau mereu că izgonirea străinilor nu fusese împlinită. într-un fel sau altul, Napoleon III avea sa găsească o soluție acestor probleme.
Întrevederea de la Plombieres În stațiunea balneară Plombieres din Munții Vosgi, unde se află la tratament, Napoleon al III-lea acceptă să-l întâlnească pe Cavour, venit pentru a solicita ajutorul Franței. Deși nu este prea tentat de aventura italiană, Împăratul se arată conciliant și chiar dispus să accepte unirea Italiei, deși aceasta l-ar leza pe papa Pius al IX-lea, nașul fiului său! Să fi fost el influențat de atentatul comis asupra sa de italianul Orsini? Acesta afirmase că a acționat astfel pentru a-i pedepsi pe Napoleon al III-lea fiindcă nu vrea să ajute cauza Italiei. Însă un alt argument trebuie să-l fi convins: Victor Emmanuel al II-lea și Cavour o trimiseseră la Împărat pe cea despre care se spunea că este "cea mai frumoasă femeie din Europa", supranumită la Castiglione, și se pare că ambasada fermecătoare a acesteia fusese un succes. Trei bombe și o femeie au făcut posibil ca întrevederea de la Plombieres să se încheie cu un acord.
Veneția
În 1866, chestiunea Veneției ajunsese la un punct culminant. Prusia era implicată în lupta cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Într-un tratat secret încheiat cu Prusia, Italia căzuse de acord ca, în cazul în care Prusia ar fi pornit la război cu Austria în următoarele două luni, aceasta ar fi trebuit să declare război Austriei imediat după Prusia. La sfârșitul războiului, după înfrângerea Austriei, Italia ar fi primit Veneția ca recompensă pentru serviciile oferite prin crearea unui al doilea front într-un război între Austria și Prusia.
Asigurându-se că Italia ar fi câștigat Veneția dacă Prusia ar fi învins, Napoleon trebuia acum să se asigure că același lucru s-ar întâmpla dacă ar învinge Austria. Prin urmare, el a semnat un tratat secret cu Austria în care au convenit ca, dacă Austria înfrânge Prusia, Veneția să fie cedată Franței și apoi remisă Italiei de către Napoleon. În schimb, Franța trebuia să rămână neutră în timpul războiului. Nu este de mirare că Napoleon avea o reputație de viclenie și joc dublu în toată Europa.
Războiul, cunoscut în Germania ca “Războiul de șapte săptămâni” și în Italia ca “Al III-lea Război de Independență”, a început la 14 iulie 1866. După 10 zile, Italia era înfrântă de Austria în bătălia de la Custoza, în primul rând datorită proastei conduceri, dar pe 3 iulie, Austria este înfrântă, la rândul ei de către Prusia la Koninggratz. Austria a cedat imediat Veneția lui Napoleon, care a remis-o imediat Italiei. Deși era binevenită pentru Italia, obținerea Veneției, felul în care fusese obținută, nu de către italieni, ci prin jocul marilor puteri, Prusia, Austria și Franța, era uimitor. A urmat o nouă umilință peste câteva săptămâni, când flota italiană a fost zdrobită de cea mai mică flotă austriacă în bătălia de la Lissa. În ciuda acestei înfrângeri, pacea de la Proaga, semnată în august 1866, a confirmat alipirea Veneției la Italia, apropiind cu un pas unificarea deplină a Italiei.
Roma