Cruciada a treia (1189–1192), cunoscută și sub numele Cruciada regilor, a fost o încercare a liderilor europeni de a recuceri Țara Sfântă aflată sub ocupația lui Saladin (Șalāh al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb) din anul 1187 printr-o campanie militară. A avut un succes parțial, cruciații reușind să recupereze orașe ca Acra și Jaffa,însă au eșuat în a captura Ierusalimul, care era obiectivul principal al cruciadei.
După eșecul celei de-a două cruciade din anii 1147-1149, dinastia Zengid a unificat Siria și a intrat în conflict cu conducătorii fatimizi ai Egiptului. Saladin i-a unit pe egipteni și sirieni sub comanda sa, și i-a mobilizat să anexeze Regatul Ierusalimului în 1187. Motivați religios, regele Henric al II-lea al Angliei și regele Filip al II-lea al Franței, aflați într-un conflict, s-au împăcat pentru a conduce o nouă cruciadă pentru recuperarea Țării Sfinte. Dar regele Henric al II-lea a murit la 6 iulie 1189, astfel, comanda cruciadei a treia a fost transferată către succesorul și fiul său, Richard Inimă de Leu, care a devenit noul rege al Angliei.
Împăratul Frederic I al Sfântului Imperiu Roman a răspuns chemării la arme, conducând o armată imensă spre Balcani și Asia Mică. A obținut câteva victorii împotriva Sultanatului Selgiucid de Rum, dar s-a înecat într-un râu pe 10 iunie 1190 înainte să ajungă în Țara Sfântă. Moartea sa a produs teamă printre trupele germane, de aceea, o marte parte din trupe s-au retras din campanie.
După ce cruciații au reușit să-i alunge pe musulmani din Acra, Filip, în compania succesorului lui Frederick, Leopold al V-lea, ducele de Austria, a părăsit Țara Sfânta în august 1191.
După marea victorie de pe urma bătăliei de la Arsuf în care a respins ambuscada sarazinilor, aproape toată zona de coasta a Levantului se află sub control creștin. Pe 2 septembrie 1192, Richard și Saladin au semnat Tratatul de la Jaffa, prin care era recunoscut controlul musulman asupra Ierusalimului, dar pelerinii creștini și negustorii neînarmați puteau vizita orașul. Richard a plecat din Țara Sfântă pe 9 octombrie 1192. Cu toate că n-au reușit să recupereze Țară Sfântă, cruciații au putut să mențină sub controlul lor state ca Cirpu și coasta siriană.
Eșecul recapturării Ierusalimului a inspirat regatele creștin-europene să se mobilizeze pentru cea de-a Patra Cruciadă din anii 1202-1204, dar europenii vor putea să recupereze orașul abia la cea de-a Șasea Cruciadă în 1229.
Evenimentele de dinaintea cruciadei
În prima cruciadă din anii 1096-1099, cruciații din Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman, Statele Papale , Republica Genovei, Comitatul Siciliei, Comitatul Flandrei și Imperiul Bizantin au reușit să cucerească "Țară Sfânta" de sub controlul Imperiului Selgiuc. Au stabilit Regatul Ierusalimului, un regat franco-creștin pe coasta Levantului, și o linie dinastică, primul rege al Ierusalimului fiind Balduin I. Alte trei regate franco-creștine au fost înființate: Comitatul Edessei, Comitatul de Tripoli și Principatul Antiohiei.
La cea de-a doua cruciadă din anii 1147-1150, tabăra islamică alcătuită din Imperiul Selciug, Sultanatul de Rum, Emiratul Damascului, Emiratul Zengid, Califatul Fatimid, Califatul Abbasid, precum și statul Nizari Ismaili din Siria (Asasinii) au purtat o mare victorie împotriva regatelor creștine din Levant, ordinelor cavalerești și cruciaților veniți din Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Bizantin, Regatul Angliei, Regatul Siciliei și Statelor Papale.
Comitatul Edessei a fost cucerit de forțele islamice, iar cruciații nu au putut recupera teritoriile pierdute. Cruciații au încercat să pătrundă în Egipt, campania soldându-se cu un eșec. Cruciada a două s-a încheiat cu un tratat de pace dintre Imperiul Bizantin și Sultanatul de Rum.
Nur ad-Din, emirul Alepului din 1146, a unificat Siria sub autoritatea să în 1154, devenind emirul Damascului, și a organizat o expediție pentru cucerirea Egiptului. A jurat că va declanșa un Jihad împotriva regatelor creștine din Levant. De pe urma roadelor muncii sale avea să beneficieze nepotul său, Saladin, care în 1174, a devenit Sultanul Egiptului și al Siriei, și a fondat Dinastia Ayyubidă. După ce și-a consolidat domnia și imperiul în Siria și Egipt, următoarea sa țintă era recuperarea Levantului și inclusiv a Ierusalimului de sub forțele creștine.
La 29 septembrie 1182, Saladin a traversat râul Iordan pentru a atacă orașul Beisan, pe care l-a găsit pustiu. A doua zi forțele sale au capturat și ars orașul și s-au îndreptat spre vest. Au interceptat întăririle cruciaților din Karak și Shaubak de-a lungul drumului Nablus și au luat un număr mare de prizonieri. Între timp, forța principală a cruciaților aflați sub comanda lui Guy de Lusignan s-a mutat de la Sepphoris la al-Fula. Saladin a trimis 500 de luptători pentru a-i hărțui forțele, iar el însuși a mers la Ain Jalut. Când forța cruciaților - considerată a fi cea mai mare din regat , dar încă depășită de musulmani - a avansat, Ayyubizii s-au deplasat în mod neașteptat în josul pârâului Ain Jalut. După câteva raiduri ayyubide - inclusiv atacuri asupra lui Zir'în, Forbelet și Muntelui Tabor - cruciații încă nu au fost tentați să atace forța lor principală, iar Saladin și-a retras oamenii odată ce proviziile și proviziile s-au epuizat.
Atacurile cruciaților au provocat răspunsuri suplimentare din partea lui Saladin. Raynald din Châtillon a hărțuit rutele musulmane de comercializare și pelerinaj cu o flotă pe Marea Roșie, o rută maritimă pe care Saladin avea nevoie să o mențină deschisă. Ca răspuns, Saladin a construit o flotă de 30 de galere pentru a ataca Beirut în 1182. Raynald a amenințat că va ataca orașele sfinte Mecca și Medina. Ca răzbunare, Saladin a asediat de două ori Kerak, fortăreața lui Raynald din Oultrejordain, în 1183 și 1184. Raynald a ripostat jefuind o caravană de pelerini pe Hajj în 1185. Potrivit unui mit din secolul al XIII-lea, Raynald a capturat-o pe sora lui Saladin într-un raid asupra unei caravane; această afirmație nu este atestată în surse contemporane, musulmane sau franceze, însă afirma în schimb că după ce Raynald a atacat o caravană, Saladin a pus paznici pentru a asigura siguranța surorii sale și a fiului ei.
După eșecul asediilor sale de la Kerak, Saladin și-a îndreptat temporar atenția asupra unui alt proiect pe termen lung și a reluat atacurile asupra teritoriului ʻIzz ad-Dīn (Masʻūd ibn Mawdūd ibn Zangi), în jurul orașului Mosul, pe care l-a asediat cu succes în 1182. Cu toate acestea, de atunci, Masʻūd s-a aliat cu puternicul guvernator al Azerbaidjanului și al Jibalului, care în 1185 a început să-și mute trupele peste Munții Zagros, determinându-l pe Saladin să ezite în atacurile sale. Apărătorii din Mosul, când au devenit conștienți că ajutorul este pe drum, și-au sporit eforturile, iar Saladin s-a îmbolnăvit ulterior, astfel că în martie 1186 a fost semnat un tratat de pace.
Regele Baldwin al IV-lea al Ierusalimului a murit de lepră în 1185, lăsând Regatul Ierusalimului în mâinile nepotului său Baldwin al V-lea, pe care îl încoronase drept co-rege în 1183. Contele Raymond al III-lea de Tripoli a servit ca regent. În anul următor, Baldwin al V-lea a murit la 9 ani, fiind tot bolnav de lepră, iar mama sa, prințesa Sybilla, sora lui Baldwin al IV-lea și văduva contelui de Jaffa și Ascalon, William de Montferrat, , s-a încoronat ca regină, apoi l-a încoronat pe Guy de Lusignan, ca regele Ierusalimului, cǎsǎtorindu-se cu el printr-un gest surprinzător.
Raynald din Châtillon, care susținuse pretenția lui Sybilla la tron, a atacat o bogată caravană care călătorea din Egipt în Siria și i-a aruncat pe călătorii musulmani în închisoare, rupând astfel un armistițiu între Regatul Ierusalimului și Saladin. Saladin a cerut eliberarea prizonierilor și returnarea încărcăturii acestora. Proaspăt încoronatul rege Guy a făcut apel la Raynald să cedeze cererilor lui Saladin, dar Raynald a refuzat să urmeze ordinele regelui.
Acest act final de ultraj al lui Raynald i-a dat lui Saladin ocazia de care avea nevoie pentru a lua ofensiva împotriva Regatului Ierusalimului, iar în 1187 a asediat orașul Tiberiada. Raymond l-a sfătuit să aibă răbdare , dar regele Guy, acționând la sfatul lui Raynald, și-a dus armata alcătuită din 20 000 de oameni la coarnele lui Hattin în afara Tiberiadei. Forțele lui Saladin alcătuite din 40 000 de oameni, inclusiv 12 000 de călăreți, au luptat cu armata franceză, însetată și demoralizată, și a nimicit-o în bătălia de la Hattin care a urmat (iulie 1187). Căldura dogoritoare și lipsa apei au fost principalii factori care au dus la înfrângerea francilor. Saladin a otrăvit și a astupat fântânile cu nisip, și le-a blocat rutele de aprovizionare, în timp ce soldaților săi le-a asigurat rezerve mari de apă cu ajutorul caravanelor de cămile. Cruciații armatei lui Guy au fost nevoiți să-și amplaseze tabăra. Noaptea, ayyubizii i-au terorizat cu rugăciuni, scandări și cântece zgomotoase în timp ce băteau tobele, nelăsându-i să doarmă. Au dat foc ierbii uscate provocând dare imense de fum, făcând gâturile cruciaților și mai uscate. Câțiva soldați ayyubizi veneau să-i batjocorească pe cruciații însetați să le toarne apă în nisip. Cruciații, disperați de sete, ajung să înainteze spre Lacul Tiberiadei, dar sunt măcelăriți de forțele musulmane.
Regele Guy era în cortul său regal de pe deal cu anturaj . Al-Afdal, fiul de 17 ani al sultanului Saladin, scrie în lucrarea sa că francii se retrăgeau, fugăriți de musulmani, și strigă de bucurie "i-am bătut". Dar tatăl sau s-a încruntat la el și i-a spus "taci, încă nu i-am bătut cât timp cortul lui Guy este încă în picioare". Chiar când îi vorbea, cortul lui Guy s-a prăbușit. Saladin s-a dat jos de pe cal, s-a plecat în fața lui Allah și a plâns de bucurie. Toți cruciații care au fost cruțați sunt legați de trupele musulmane și vânduți în târgurile de sclavi. Printre prizonieri a fost si marchizul de Montferrat, William al V-lea, tatăl lui Conrad de Montferrat, și William de Montferrat, Contele de Jaffa și Ascalon (mort în 1177), soțul Sybbilei și tatăl viitorului rege al Ierusalimului, Balduin al V-lea.
Regele Guy și Raynald, fiind capturați, au fost aduși la cortul lui Saladin. Saladin i-a oferit lui Guy o cupă cu apă din cauza setei sale mari. Guy a sorbit băutură și apoi i-a dat cupa lui Raynald. După ce a primit paharul de la Guy, Raynald a acceptat băutura din mâinile regelui Guy, Saladin i-a spus interpretului său „spune-i regelui:„ lui i-am dat să bea ””. Lyons, Malcolm Cameron and D. E. P. Jackson, Saladin: The Politics of the Holy War, (Cambridge: Cambridge University Press, 1982), 264. Saladin, furios, l-a certat pe Raynald pentru blasfemii, atacurile asupra caravanelor și crimele împotriva Islamului, însă a spus că va fi iertat dacă se va converti la Islam. Raynald a refuzat. Saladin a luat sabia și dintr-o lovitură l-a decapitat pe Raynald . Guy s-a înfricoșat, dar Saladin i-a spus " „[Nu] este obișnuitul regilor să omoare alți regi ; dar acel om a încălcat toate limitele și, prin urmare, l-am tratat astfel." " Saladin a onorat tradiția cu regele Guy, trimițându-l la Damasc. Ulterior, i-a obligat supușii să plătească răscumpărarea pentru a fi eliberat.
Doar Raymond al III-lea de Tripoli și cu Balian de Ibelin reușesc să scape, inclusiv William de Montferrat. Între timp, cel de-al doilea fiu al său, Conrad, ajunsese la Tir din Constantinopol. Conrad a primit comanda apărării. În timpul asediului Tirului din noiembrie acel an, se spune că a refuzat să se predea la fel de mult ca o piatră a zidurilor sale pentru a-l elibera pe tatăl său, amenințând că va trage el însuși cu arbaleta în tatăl său dacă Saladin l-ar prezenta ca ostatic. În cele din urmă, Saladin și-a retras armata din Tir. În 1188, William a fost eliberat nevătămat la Tortosa, murind în vara anului 1191.