thumb|right|150px|Exemplu de schelet uman articulat, folosit în scopuri didactice

Scheletul uman are 2 oscioare, este format dintr-un număr variabil de oase de mărimi diferite, fuzionate și individuale, sprijinite și completate de ligamente, tendoane, mușchi și cartilaje. Scheletul îndeplinește în corpul uman o serie de funcții cumulative și anume, susținerea și sprijinirea corpului, formarea de pârghii puse în mișcare de către mușchi care realizează locomoția, protejarea diferitelor organe, reprezintă un depozit de săruri fosfocalcice și dă forma întregului corp și diferitelor sale segmente.

Oasele care formează scheletul uman pot fi fuzionate cu alte oase, cu oase primare formate în timpul vieții intrauterine sau se pot articula cu un singur os sau deloc. Oasele craniului sunt exemplul perfect pentru articulații fixe multiple, cele din urechea mijlocie ca articulații singulare, iar osul hioid ca nearticulat, fiind înconjurat doar de mușchi și ligamente. Oasele pelviene, coxalul (os pereche care împreună cu sacrococcigele formează centura pelviană), reprezintă oasele evoluate din oasele primare intrauterine, acesta fiind format din ilion, ischion și pubis. Astfel că la momentul nașterii de la 270 de oase se ajunge în viața adultă la 206 oase

Dezvoltarea scheletului uman

Dezvoltarea scheletului uman, sau osteogeneza, reprezintă procesul biologic de formare, creștere și maturizare a sistemului osos. Începe în primele săptămâni ale vieții intrauterine și continuă până la vârsta adultă tânără, implicând transformarea țesuturilor embrionare în structuri osoase rigide.

În faza embrionară inițială, scheletul timpuriu este constituit exclusiv din membrane fibroase și cartilaj hialin. Procesul de transformare a acestor țesuturi în structură osoasă se realizează prin două mecanisme histologice distincte. Primul mecanism este osificarea intramembranoasă, prin care osul se formează direct din țesutul conjunctiv primitiv numit mezenchim. Acest tip de osificare este specific oaselor late ale craniului, precum oasele frontal, parietal, occipital și temporal, dar și mandibulei sau claviculelor. În cadrul acestui proces, celulele mezenchimale se diferențiază în osteoblasti care secretă o matrice organică numită osteoid, care ulterior se calcifică, izolând celulele ce devin osteocite.

Al doilea mecanism este osificarea endocandrală sau encondrală, responsabilă de formarea majorității oaselor corpului uman, inclusiv a oaselor lungi precum femurul, tibia sau humerusul. Procesul implică înlocuirea treptată a unui model preexistent de cartilaj hialin. Centrul primar de osificare apare în diafiza, adică în corpul osului, în timpul vieții fetale, moment în care cartilajul este pătruns de vase de sânge, iar celulele osoase înlocuiesc treptat matricea cartilaginoasă degradată.

Cele 270 de oase la naștere scad la 206 din cauza unirii. Pe măsura înaintării în vârstă și a dezvoltării postnatale, aceste segmente fuzionează progresiv.

250px|thumb|right|Dezvoltarea osului uman, pe parcursul vieții

Creșterea în lungime a oaselor după naștere se realizează exclusiv la nivelul cartilajului de creștere sau al platoului epifizar, o zonă situată între diafiză și epifizele osului. Aici, celulele cartilaginoase se divid continuu și sunt înlocuite consecutiv de țesut osos nou. În paralel, creșterea în grosime, numită și creștere apozițională, are loc prin adăugarea de straturi osoase noi la periferie sub acțiunea directă a periostului, care este membrana fibroasă ce învelește osul, în timp ce cavitatea medulară internă se lărgește prin resorbție pentru a păstra proporțiile anatomice. Procesul general de creștere și fuziune osoasă se definitivează complet între vârstele de 18 și 25 de ani, moment în care cartilajele de creștere se calcifică în totalitate și devin linii epifizare. Chiar și după oprirea creșterii fizice, scheletul rămâne un organ supus continuu unui proces de remodelare osoasă. Acest fenomen reprezintă un echilibru fiziologic constant între activitatea osteoclaștilor, celule responsabile de resorbția și distrugerea țesutului osos îmbătrânit sau degradat, și activitatea osteoblastilor, celule corelate cu sinteza și depunerea de țesut osos nazal. Ciclul permanent este indispensabil pentru menținerea homeostaziei calciului în întregul organism și pentru adaptarea structurală a scheletului la solicitările mecanice zilnice.

Componentele scheletului uman Scheletul uman se împarte în didactica medicală în: scheletul capului și gâtului; scheletul trunchiului; scheletul membrelor. În funcție de poziția față de planul medio-sagital, axul longitudinal: scheletul axial, compus din oasele capului și gâtului (22+7), coloana vertebrală (24+9) și cutia (cușca) toracică (2x12+3); scheletul apendicular, compus din scheletul membrelor cu centurile osoase corespondente, superioară (scapulară) și inferioară (pelviană).

Scheletul axial

Există un număr variabil de clasificări ale scheletului uman, dar în general, se consideră scheletul compus în totalitate dintr-un număr total de 89 de oase, reprezentate de oasele capului și gâtului (29), coloanei vertebrale (33) și ale cutiei toracice (27). Oasele capului și gâtului (29) sunt cele reprezentate de neurocraniu (8) și viscerocraniu (14) și oasele asociate în număr de 8 (6 oase auditive împreună cu osul hioid). Neurocraniul reprezintă oasele care intră în contact intim cu encefalul, iar viscerocraniul se referă la oasele feței.

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular uman este format din scheletul centurilor și scheletul membrelor. Membrul superior este atașat de centura scapulară, iar membrul inferior de centura pelviană.

Scheletul centurii scapulare constă din omoplat și claviculă.

Omoplatul este un os plat, subțire, de formă triunghiulară, a cărui față dorsală este ușor convexă.

Clavicula este un os tubular format din corp și două extremități (medială și laterală). Clavicula este unicul os care unește membrul superior cu scheletul trunchiului. Ea menține articulația scapulo-humerală o anumită distanță de la trunchi, astfel condiționând mobilitatea membrului.

Scheletul membrului superior este constituit din braț (humerus), antebraț (radius și ulna) și mână (metacarpiene, carpiene, falange).

Este reprezentat de oasele membrelor libere împreună cu oasele centurilor corespunzătoare care leagă aceste oase la scheletul axial. Oasele scheletului apendicular sunt un număr total de 126 de oase repartizate inegal între membre, corespondență existând doar la nivelul aceluiași membru în axul de simetrie, astfel ca pentru membrul superior avem 64 oase (centura scapulară - 4, braț - 2, antebraț - 4, mână - 54) și pentru membrul inferior 62 oase (centura pelviană - 2, coapsă - 2, gambă - 4, picior - 52).

Rolul scheletului uman

Scheletul uman îndeplinește unele funcții importante, care sunt necesare pentru supraviețuire.

Rezistență, suport și formă: Fără un sistem osos dur și rigid, organismul uman nu poate sta în picioare, și ar fi doar o pungă de țesuturi moi, fără nici o formă adecvată. Protecție a organelor delicate: În zone precum cutia toracică și craniu, scheletul protejează organele interne moi, vitale, cum ar fi inima și creierul de șocurile externe. Orice deteriorare a acestor organe se poate dovedi fatală, prin urmare, funcția de protecție a scheletului este foarte importantă. Pârghie pentru mișcări: Mușchii scheletici sunt fixați pe suporturile dure, osoase, care servesc ca pârghii pentru menținerea echilibrului și realizarea diferitelor mișcări.

Diferențe ale scheletului în funcție de sex Diformismul sexual scheletic la om se evidențiază după pubertate, sub influența hormonilor sexuali, deși anumite caracteristici structurale fine există încă din viața intrauterină. Aceste diferențe sunt utilizate pe scară largă în antropologie și medicina legală pentru determinarea sexului biologic al unui individ pe baza resturilor osoase.

Cea mai pronunțată diferență anatomică este prezentă la nivelul pelvisului (bazinului osos), structură adaptată funcțional la femei pentru a permite gestația și nașterea. Pelvisul feminin este mai lat, mai deschis și mai puțin profund decât cel masculin. Unghiul subpubian (format sub simfiza pubiană) este mai mare de 90–100 de grade la femei, în timp ce la bărbați acesta este mai îngust, situându-se de obicei sub 70–90 de grade. De asemenea, incizura ischiadică mare este mai largă la femei, iar sacrul este mai scurt, mai lat și curbat posterior, mărind astfel spațiul canalului de naștere. În schimb, pelvisul masculin este mai îngust, mai înalt, mai greu și adaptat pentru a susține o musculatură mai puternică.

A doua regiune majoră care prezintă dimorfism sexual accentuat este craniul. În general, craniul masculin este mai mare și prezintă reliefuri osoase mai pronunțate datorită inserțiilor musculare puternice. La bărbați, arcadele sprâncenoase sunt mai proeminente, marginea superioară a orbitei este mai groasă și rotunjită, iar procesul mastoid, os în spatele urechii este vizibil mai dezvoltat. De asemenea, mandibula masculină tinde să fie mai pătrată, având un unghi mai ascuțit și o protuberanță mentonieră (bărbia) mai marcată, în timp ce craniul feminin își păstrează adesea caracteristici mai rotunjite, gracile, cu o frunte mai dreaptă și o bărbie mai îngustă sau ascuțită.

La nivelul scheletului general, oasele bărbaților sunt, în medie, mai lungi, mai dense și mai grele decât cele ale femeilor. Suprafețele de inserție musculară și tuberozitățile sunt mai proeminente în bărbați, reflectând o masă musculară mai mare. Nicio caracteristică osoasă izolată nu oferă o certitudine absolută, determinarea corectă a sexului realizându-se prin analiza probabilistică a întregului schelet, în special a bazinului și a craniului combinat.

Boli care afectează scheletul uman Osteoporoză

Vezi și Lista oaselor scheletului uman

Categorie:Anatomie umană Categorie:Sistemul osos