250px|right|thumb|"Little Boy" - prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) Little Boy ("Băiețelul") a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un conflict armatAu mai fost construite și testate alte arme nuclere, exemplu Testul Trinity, care a lovit în dimineața zilei de 6 august 1945, orașul japonez Hiroshima. Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
Dezvoltarea bombei Amenințarea lui Hitler Faptul că în Germania se descoperise fisiunea nucleară, întărită de un raport al serviciilor secrete britanice (M.I.6), conform căruia, Germania era interesată de fabricile de apă grea din Norvegia, îi neliniștea pe americani. Îngrijorat de modul în care Adolf Hitler, persecuta evreii din Europa, și a posibilității creării unei bombe nucleare, fizicianul maghiar-evreu Leó Szilárd, i-a trimis fizicianului Albert Einstein, care la rândul lui, a retrimis scrisoare Președintelui SUA Franklin D. Roosevelt, o scrisoare, prin care îl avertizează de intențiile Germaniei . Scrisoarea primită în august 1939, a alarmat autoritățile, care au pus bazele Proiectului Manhattan, proiect la care a și lucrat.
Proiectul Manhattan
Little Boy a fost rodul Proiectului Manhattan, un program american ambițios care încă din 1939 urmărea dezvoltarea primei arme nucleare. Proiectul a fost demarat ca un răspuns la zvonurile, cum că germanii lucrează la o bombă atomică.R.V. Jones, „Un război ultrasecret”, Editura Politică 1979, Cap. 48, p. 536. În urma atacului japonezilor din 1942 asupra flotei americane aflată la baza navală Pearl Harbour și implicarea Americii în Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii împreună cu aliații săi Regatul Unit și Canada au accelerat demersurile de creare a bombei. Era o bombă cu încărcătură de uraniu 235, prin bombardarea cu neutroni lenți avea loc o reacție nucleară în lanț, generator de căldură, cu un efect devastator. Dezvoltarea primelor prototipuri și experimente au fost făcute la începutul anului 1943, imediat după deschiderea Laboratorului Național Los Alamos, parte componentă a Proiectului Manhattan. Inițial bomba era de tip „pistol”, ulterior, în aprilie 1944, s-a descoperit că fisiunile spontane ale uraniului puteau fi folosite mai eficient în alte tipuri de bombe.
Tehnologie Pentru realizarea bombei, s-a folosit o tehnologie simplă care a constat în ciocnirea a două blocuri de uraniu 235 în urma căreia, se atingea masa critică pentru a declanșa fisiunea. Prin urmare, bomba nu a fost testată, ulterior dovedidu-se că implozia din Testul Trinity și apoi cea de la Nagasaki a fost mult mai eficient. Concluzia specialistilor, a fost că era nevoie de mai puțin material fisionabil și a permis utilizarea de plutoniu 239. Mai mult decât atât, această bombă a fost extem de periculoasă datorită celor două blocuri de uraniu care s-ar fi putut ciocni accidental.
center|thumb|500px|Schema bombei tip „pușcă”: 1. Explozibil convențional (cordită), folosit pentru propulsarea proiectilului; 2. Țeava sau tunul; 3. Proiectilul din uraniu 235; 4. Cilindrul țintă, tot din uraniu 235.
Mecanismul de detonare thumb|250px|right|Little Boy inspectată de Comandantul A. Birch (dreapta) și Dr. Norman Foster Ramsey (stânga). Aceasta este o imagine rară deoarece nu au existat multe imagini cu bomba deschisă Cu toate că, pentru Little Boy s-a folosit același sistem de detonare în aer folosit și pentru Fat Man ("Grăsanul"), bomba continua să fie periculoasă pentru cei care o manevrau. Astfel Capitanul William “Deke” Parsons, a hotărât ca explozibilul convențional (cordită), urma să fie pus în bombă după decolarea avionului. Dacă bomba ar fi căzut în apă, reacția ar fi fost violentă, deoarece apa ar fi accelerat reacția, iar materialul radioactiv ar fi fost dispersat pe zonă mai mare. După desprinderea de avion, și armarea bombei, altimetrul și senzorii de presiune s-au activat. Dispozitivele de detonare a corditei au fost conectate la altimetru pentru a sincroniza detonarea cu altitudinea programată. În cazul în care acesta nu ar fi funcționat, altitudinea ar fi urmat sa fie stabilită pe baza unui barometru. Prin determinarea presiunii atmosferice care crește pe măsură ce altitudinea bombei scădea, capsa de detonare a corditei ar fi fost declanșată de barometru. Astfel proiectilul a fost propulsat spre țintă cu 300 m/s, detonând bomba la 600 de metri deasupra solului).
Componența Principalele părți componente ale bombei au fost cele două cilindre de uraniu 235, acestea au fost împărțite în proiectil și ținta (proporția 40:60). Proiectilul avea o lungime de 16 cm, 10 cm în diametru și cântărea 25,6 kg. Acesta era format din 6 inele de uraniu, protejate de o placă de oțel și de una de wolfram. Proiectilul a fost ținut într-o cutie de oțel cu pereți de 2 mm grosime. Ținta, a fost un cilindru format din 2 inele de uraniu îmbogățit care cântăreau împreună 38,4 kg. Ambele cilindre au fost învelite cu o camașă de bor, care avea rolul de a absorbi neutronii. În momentul ciocnirii, învelișul de bor s-a desprins lăsând să aibă loc reacția în camera din oțel și wolfram. Țeava de oțel, prin care a trecut "proiectilul" avea diametrul de 10 cm, lungimea de 180 cm și cântărea 450 de kg. Pentru ca proiectilul să fie propulsat cu o viteză de 300 m/s, s-a folosit cordită, un exploziv de artilerie, preparat din nitroglicerină și nitrocelulozăDicționarul explicativ al limbii române - DEX '98. Țeava, împreună cu materialele explozibile și fisionabile au fost învelite într-un strat gros de plumb de aproximativ 60 cm, pentru a proteja de radiații mecanismele electronice și mecanice ale bombei. La începutul lunii mai 1945, bomba era construită, însă îi lipsea încărcătura de uraniu îmbogățit care încă nu fusese livrată. left|200px|thumb|Schița bombei "Little Boy"
Stabilizatorul bombei Capătul țevei Detonatorul de presiune Explozibil convențional (cordită) Uraniu 235 - 6 inele cu o greutate totală de 26 kg. Acestea jucau rolul proiectilului. Barometru Carcasa de oțel al bombei Fitilul și dispozitivul de armare Țeava din oțel cu diametrul de 10 cm și 200 cm lungime Siguranța bombei "Cămașă" de oțel Uraniu 235 - două inele (38 kg). Acestea erau "ținta", urmând să fie lovite de cele 6 inele de uraniu 235. Cameră reflectorizantă din wolfram (2.300 kg) Neutroni inițiatori Altimetru și radar - în total 4 radare (APS-13) Pârghie de siguranță (nu apare în schiță)
Alegerea țintei Pe 11 mai 1945, o comisie formată din Generalul Farrell, Colonelul Seeman, Capitanul Parson, Maiorul Derry și profesorii Robert Oppenheimer, Stearns, Wilson, Tolman au încearcat stabilirea țintei pentru Little Boy. Au fost menționate șase ținte, acestea au fost:
Orașul industrial Kyoto, acesta avea o populație de 1.000.000 locuitori. Kyoto mai era și un important centru educațional. Orașul era clasificat ca țintă de tip AA. Orașul Hiroshima, dispunea de numeroase depozite de armament, de un port și era și el un centru industrial. Orașul era clasificat ca țintă de tip AA. Orașul Yokohama, era un centru industrial, unde se produceau avioane, aparate electrice și combustibili. Orașul era clasificat ca țintă de tip A. Kokura Arsenal acesta era unul dintre cele mai mari arsenale din Japonia și era inconjurat de numeroase așezari urbane și industriale. Țintă de tip A. Portul Niigata era situat la NV de coasta Honshu. În zonă se regăseau numeroase fabrici și rafinării. Țintă de tip B A șasea țintă a reprezentat-o Palatul Emperor
În cele din urmă, pe 2 august a fost ales orașul Hiroshima, deoarece acesta a fost ferit de bombardamentele convenționale pentru a putea fi testată bomba nucleară. Americanii considerau că, pentru a observa mai bine efectele bombei, orașul nu trebuia să prezinte urme ale altor bombardamenteColonelul Leslie Richard Groves, Now it Can be Told: The Story of the Manhattan Project, 1962, pagina 267: "Pentru a ne permite o evaluare cat mai exactă a efectelor bombei, obiectivele trebuieau să nu fi fost anterior deteriorate de raidurile aeriene.".
Bombardarea 200px|thumb|left|Fotografie realizată de una din cele șase aeronave care au participat la misiunea specială nr. 13 În dimineața zilei de 6 august 1945, la ora 8:15, bombardierul Enola Gay, pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite, lansează bomba deasupra orașul japonez Hiroshima. Cu o lungime de 3 metri și un diametru de 71 cm, bomba cântărea 4.000 kgPrima armă nucleară, din care 64 kg reprezenta uraniul 235. Puterea exploziei a fost estimată la aproximativ 12 kiloton de TNT, ucigând aproximativ 140.000 de oameni.
Desfașurarea evenimentelor
La ora 7:09 bombardierul Enola Gay, zburând cu 600 km pe oră la o altitudine de 9.467 metri (31.060 ft ), în misiunea specială de luptă nr. 13, a ajuns la locul prescris de unde a comunicat că cerul este complet acoperit de nori, și că recomandă îndeplinirea scopului principal: bombardarea. La ora 8:15 bomba a fost aruncată; brusc avionul a fost năpădit de o lumină mai puternică decât a soarelui. Ținta bombei ar fi trebuit să fie Podul Aioi, iar ciuperca ar fi trebuit să se înalțe la 600 de metri deasupra solului, însă "Little Boy" a căzut la 260 de metri de obiectiv, ratând ținta. La impact, s-a produs o explozie atomică de 10 kilotone care a creat un glob de foc cu un diametru de mai mulți kilometri, s-a ridicat direct vertical, amețitor de repede, dilatându-se neîncetat. De el atârna o coadă de fum, aburi. La ora 8:16, 66 000 de oameni au fost omorâți și 69 000 au fost răniți. Punctul vaporizării totale a măsurat 1 km în diametru. Distrugerea totală s-a produs într-o zonă cu diametrul de 1,8 km. Pagube importante au fost provocate pe o zonă cu diametrul de 3,5 km. La 4 km, tot ce era inflamabil a ars. La ora 18, primele știri despre aruncarea bombei atomice asupra Hiroshima sosesc de la radioul britanic. Noul președinte american Harry S. Truman anunță o imensă reușită a oamenilor de știință. La ora 21, știrile. Declarația comună a președintelui american Harry S. Truman și prim-ministrul Regatului Unit, Winston Churchill. Este vorba de 300.000 de morți, două miliarde de dolari a costat construcția bombei, 180 000 de oameni au contribuit la aceasta din care 14.000 fizicieni și ingineri.
Efectele bombei thumb|200px|right|O casă din lemn, distrusă de o bombă nucleară. Acest experiment a făcut parte din Operațiunea Upshot-Knothole realizată pe 17 martie 1953 în Poligonul de teste Nevada Sondele parașutate înainte de explozie, care au măsurat puterea exploziei, au arătat că Little Boy a generat aproximativ 12 kilotone. Daunele au fost generate de cumulul celor trei efecte: explozie, incendiu și radiații.
Efectele exploziei 200px|right|thumb|Harta ce prezintă efectele exploziei. Explozia bombei a generat o sferă de foc și o emisie intensă de radiații X și gamma, care s-au propagat în toate direcțiile cu viteza luminii. Această etapă a fost urmată de formarea unei unde de șoc masive, care s-a deplasat prin atmosferă cu viteze inițial supersonice, scăzând ulterior spre viteza sunetului. Little Boy a oferit specialistilor ocazia de a studia efectele exploziei, mult mai bine decât a făcut-o Fat Man. Relieful pe care era amplasat orașul, fară denivelări pronunțate, a favorizat propagarea undei generată de explozie. Pe o rază de 1,8 km, forța exploziei a fost de 5 psi distrugând complet toate clădirile, iar pagube importante au fost provocate pe o zonă cu diametrul de 3,5 km. În Testul Annie, realizat pe 17 martie 1953, în Poligonul de teste Nevada, a arătat efectele pe care le are o explozie de 5 psi asupra clădirilor, în imaginea din dreapta se poate vedea forța distructivă a exploziei.
Incendiul