Ateism

Ateismul este, în sensul cel mai larg, absența credinței în existența zeităților. Într-un sens mai restrâns, adesea utilizat în dezbaterile filosofice contemporane, ateismul reprezintă respingerea explicită a teismului și afirmarea poziției că nu există zeități (ateism puternic sau pozitiv). Spre deosebire de acesta, ateismul slab sau negativ constă doar în lipsa credinței în zei, fără a afirma în mod categoric inexistența lor. Ateismul se opune teismului și se intersectează frecvent cu agnosticismul în privința limitelor cunoașterii umane absolute.

Din punct de vedere istoric, idei ateiste sau nonteiste pot fi urmărite până în antichitatea clasică, fiind asociate cu Epicur și atomismul grec, precum și în filosofia indiană timpurie (școala Cārvāka, unele curente budiste și jainiste). Marginalizat în Occident odată cu ascensiunea creștinismului, ateismul a cunoscut o renaștere în timpul Iluminismului și s-a extins semnificativ în secolele al XX-lea și al XXI-lea, influențat și de mișcarea noului ateism. Estimările privind numărul persoanelor fără credință în zei variază între 500 de milioane și peste 1 miliard la nivel global. În România, deși marea majoritate a populației se identifică drept religioasă, datele demografice recente indică o tendință de creștere a segmentului secularizat, localizat cu precădere în mediul urban.

Organizațiile ateiste promovează autonomia științei, libertatea de gândire, secularismul, separarea statului de biserică și etica seculară. Ateismul nu implică o ideologie unitară, ateii aderând la diverse poziții etice, politice sau filozofice (umanism secular, existențialism, naturalism). Argumentele pentru ateism variază de la cele filosofice—cum ar fi lipsa dovezilor empirice, problema răului și argumentul necredinței—până la considerații legate de sarcina probei și aplicarea briciului lui Occam.

Definiție Scriitorii nu sunt de acord cu privire la cea mai bună modalitate de a defini și clasifica ateismul, contestând ce entități supranaturale sunt considerate zei, dacă ateismul este o poziție filosofică sau doar absența uneia și dacă necesită o respingere conștientă și explicită; cu toate acestea, norma dominantă în filosofie și în comunitățile seculare contemporane este de a defini ateismul în termenii unei poziții față de teism.

Ateismul poate fi înțeles fie ca o poziție propozițională (o credință sau afirmație despre lume), fie ca o stare psihologică (lipsa credinței în zei). În uzul filosofic tradițional, ateismul este adesea definit ca propoziția „nu există niciun zeu” (ateism pozitiv/puternic), dar în dezbaterile contemporane și în comunitățile seculare, definiția predominantă este mai largă: ateismul ca absență a credinței în existența vreunui zeu (ateism negativ/slab). Această definiție largă include și persoanele care nu au luat niciodată în considerare problema (de exemplu copii mici sau persoane neveronate cultural cu conceptul de zeu).

Implicit vs. explicit

miniatura|O diagramă care arată relația dintre definițiile ateismului slab/puternic și (mărimile din diagramă nu sunt menite să indice dimensiuni relative în cadrul unei populații).Ateii puternici/pozitivi expliciți (cu în dreapta) afirmă că „există cel puțin o zeitate” este o afirmație falsă.

Ateii slabi/negativi expliciți (cu în dreapta) resping sau evită credința că există vreo zeitate fără a afirma că „cel puțin o zeitate există” este o afirmație falsă.

Ateii impliciți slabi/negativi (cu în stânga) ar include persoane (cum ar fi copiii mici și unii agnostici) care nu cred într-o zeitate, dar nu au respins în mod explicit o astfel de credință.

Ateismul implicit este „absența credinței teiste fără o respingere conștientă a acesteia”, iar ateismul explicit este respingerea conștientă a credinței. Este obișnuit să se definească ateismul în termenii unei poziții explicite împotriva teismului. În scopul lucrării sale despre „ateismul filosofic”, Ernest Nagel a contestat includerea simplei absențe a credinței teiste ca un tip de ateism.

Negativ vs. pozitiv

Filosofi precum : "In this interpretation, an atheist becomes: not someone who positively asserts the non-existence of God; but someone who is simply not a theist. Let us, for future-ready reference, introduce the labels 'positive atheist' for the former and 'negative atheist' for the latter." și au pus în contrast ateismul pozitiv (puternic/dur) cu ateismul negativ (slab/moderat). Ateismul pozitiv este afirmația explicită că zeii nu există. Ateismul negativ include toate celelalte forme de non-teism. Conform acestei clasificări, oricine nu este teist este fie ateu negativ, fie ateu pozitiv. Michael Martin, de exemplu, afirmă că agnosticismul implică ateism negativ. Agnosticismul ateu cuprinde atât ateismul, cât și agnosticismul. Cu toate acestea, mulți agnostici își consideră punctul de vedere ca fiind distinct de ateism.

Conform argumentelor ateilor, propozițiile religioase nedemonstrate merită la fel de multă neîncredere ca toate celelalte propoziții nedemonstrate.„Lipsa dovezilor nu este un motiv pentru suspendarea credinței. Asta pentru că, atunci când avem o lipsă de dovezi absolute, putem avea în continuare dovezi copleșitoare sau o explicație mult superioară alternativelor.” Critica ateistă a agnosticismului spune că nedemonstrabilitatea existenței unui zeu nu implică o probabilitate egală a niciuneia dintre posibilități.„Lipsa dovezilor nu este un motiv pentru suspendarea credinței. Asta pentru că, atunci când avem o lipsă de dovezi absolute, putem avea în continuare dovezi copleșitoare sau o explicație mult superioară alternativelor.” Filosoful australian susține că „uneori, o persoană care este cu adevărat atee se poate descrie, chiar și cu pasiune, ca agnostică din cauza unui generalizat nerezonabil, care ne-ar împiedica să spunem că știm orice, cu excepția, poate, a adevărurilor matematicii și logicii formale.” Prin urmare, unii autori atei, cum ar fi Richard Dawkins, preferă să distingă pozițiile teiste, agnostice și atee de-a lungul unui – probabilitatea pe care fiecare o atribuie afirmației „Dumnezeu există”.

Înainte de secolul al XVIII-lea, existența lui Dumnezeu era atât de acceptată în lumea occidentală încât chiar și posibilitatea unui ateism adevărat era pusă la îndoială. Aceasta se numește inatism teist – noțiunea că toți oamenii cred în Dumnezeu de la naștere; în cadrul acestei viziuni exista conotația că ateii sunt în negare. Unii atei au contestat necesitatea termenului „ateism”. În cartea sa „”, Sam Harris a scris:De fapt, „ateismul” este un termen care nici măcar nu ar trebui să existe. Nimeni nu trebuie să se identifice vreodată drept „non-astrolog ” sau „non-alchimist”. Nu avem cuvinte pentru oamenii care se îndoiesc că Elvis este încă în viață sau că extratereștrii au traversat galaxia doar pentru a molesta fermieri și vitele lor. Ateismul nu este nimic mai mult decât zgomotele pe care oamenii raționali le fac în prezența unor credințe religioase nejustificate. Etimologie miniatura|Cuvântul grecesc „atheoi” αθεοι („[cei care sunt] fără Dumnezeu”) așa cum apare în Epistola către Efeseni 2:12, pe Papirusul 46 de la începutul secolului al III-lea. În greaca veche, adjectivul (, de la + „zeu”) însemna „fără zeu”. A fost folosit pentru prima dată ca termen de cenzură, însemnând aproximativ „nelegiuit” sau „necuviincios”. În secolul al V-lea î.Hr., cuvântul a început să indice o lipsă de zeitate mai deliberată și activă, în sensul de „rupere a relațiilor cu zeii” sau „negare a zeilor”. Termenul () a ajuns apoi să fie aplicat împotriva celor care negau sau nu respectau zeii locali, chiar dacă credeau în alți zei. Traducerile moderne ale textelor clasice redau uneori ca „ateu”. Ca substantiv abstract, exista și (), „ateism”. Cicero a transliterat cuvântul grecesc în latinescul . Termenul a fost frecvent utilizat în dezbaterea dintre primii creștini și eleniști, fiecare parte atribuindu-l, în sens peiorativ, celeilalte părți.

Termenul ateu (din franceza ), în sensul de „cineva care... neagă existența lui Dumnezeu sau a zeilor”, este anterior ateismului (atheism) în limba engleză, fiind găsită pentru prima dată încă din 1566, și din nou în 1571. Termenul „ateu” (atheist) ca etichetă de lipsă de zei practic a fost folosit cel puțin încă din 1577. Termenul „atheism” a fost derivat din franceza , și apare în limba engleză în jurul anului 1587.Rendered as Athisme:

Ateismul a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie o credință declarată în Europa la sfârșitului secolului al XVIII-lea, denotând în mod specific necredința în zeul monoteist . În secolul al XX-lea, globalizarea a contribuit la extinderea termenului pentru a se referi la necredința în toate zeitățile, deși rămâne comun în societatea occidentală să se descrie ateismul ca „necredință în Dumnezeu”.

Argumente

Argumente epistemologice Scepticismul, bazat pe ideile lui David Hume, afirmă că certitudinea despre orice este imposibilă, deci nu se poate ști niciodată cu siguranță dacă există sau nu un zeu. Hume, însă, a susținut că astfel de concepte metafizice neobservabile ar trebui respinse ca „sofism și iluzie”.

Michael Martin susține că ateismul este o credință adevărată justificată și rațională, dar nu oferă o justificare epistemologică extinsă deoarece teoriile actuale sunt într-o stare de controversă. Martin pledează în schimb pentru „principii de justificare de nivel mediu care sunt în acord cu practica noastră rațională obișnuită și științifică”.

Alte argumente pentru ateism, care pot fi clasificate drept epistemologice sau ontologice, afirmă lipsa de sens sau ininteligibilitatea unor termeni de bază precum „Dumnezeu” și a unor afirmații precum „Dumnezeu este atotputernic”. susține că afirmația „Dumnezeu există” nu exprimă o propoziție, ci este absurdă sau lipsită de sens din punct de vedere cognitiv. S-a argumentat în ambele sensuri dacă astfel de indivizi pot fi clasificați într-o formă de ateism sau agnosticism. Filosofii AJ Ayer și resping ambele categorii, afirmând că ambele tabere acceptă că „Dumnezeu există” ca o propoziție; în schimb, ei plasează noncognitivismul într-o categorie proprie.

Argumente ontologice miniatura|Conform , natura este atotcuprinzătoare. Majoritatea ateilor înclină spre monismul ontologic: credința că există un singur tip de substanță fundamentală. Materialismul filosofic este o concepție conform căreia materia este substanța fundamentală în natură. Aceasta omite posibilitatea unei ființe divine imateriale. Conform , există doar entități fizice. Filosofiile opuse materialismului sau fizicalismului includ idealismul, și alte forme de monism.. este folosit și pentru a descrie opinia că tot ceea ce există este fundamental natural și că nu există fenomene supranaturale. Conform concepției naturaliste, știința poate explica lumea cu legi fizice și prin fenomene naturale. Filosoful face referire la un sondaj PhilPapers care spune că 56,5% dintre filosofii din mediul academic înclină spre fizicalism; 49,8% înclină spre naturalism.

Conform lui Graham Oppy, argumentele directe pentru ateism urmăresc să demonstreze că teismul eșuează în sine, în timp ce argumentele indirecte sunt cele deduse din argumente directe în favoarea a ceva ce este incompatibil cu teismul. De exemplu, Oppy spune că argumentarea pentru naturalism este un argument pentru ateism, deoarece naturalismul și teismul „nu pot fi ambele adevărate”. Fiona Ellis descrie „naturalismul expansiv” al lui , și , afirmând totodată că există lucruri în experiența umană care nu pot fi explicate în astfel de termeni, cum ar fi conceptul de valoare, lăsând loc teismului. Christopher C. Knight afirmă un . Cu toate acestea, Oppy susține că un naturalism puternic favorizează ateismul, deși consideră că cele mai bune argumente directe împotriva teismului sunt problema evidentă a răului, iar argumentele privind natura contradictorie a lui Dumnezeu ar exista.

Argumente logice