miniatura|Sabie: Tiberiu Dolniceanu (în dreapta) îl atacă pe Veniamin Reșetnikov
Scrima este arta de a mânui armele albe, în special o floretă sau sabie cu vârful bont. După apariția armelor de foc și-a pierdut progresiv destinația militară, dar folosirea baionetei și practica duelului s-au menținut în Occident până la mijlocul secolului al XX-lea. La sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat ca activitate de agrement. În prezent este un sport de combat în care armele folosite sunt floreta, spada și sabia. Este inclusă în programul olimpic încă de la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne din 1896. Este și o parte din disciplinele pentatlonului modern. Sportul este organizat și condus de Federația Internațională de Scrimă (prescurtat FIE), la care în prezent sunt afiliate 145 de asociații naționale.
Limba oficială folosită în cadrul competițiilor internaționale este franceza. O mare parte din vocabularul vine din franceză sau italiană, și cel mai recent din engleză. În jargonul scrimei, scrimerii sunt numiți și trăgători (în ). Ei nu joacă, ci trag. Nu sunt puncte, ci tușe (în ) sau lovituri. Lama armei se numește și fierul. Un scrimer specializat pe floretă este un floretist; cel specializat pe spadă este un spadasin și cel specializat pe sabie este un sabrer. Lupta între doi trăgători este un asalt. Când contează scorul, este vorba de un meci.Regulamentul pentru probe FIE. Regulament tehnic, tradus și redactat de Octavian Zidaru, Roxana Bârlădeanu și Cristian Mihai, 2009, t.2 și t.3 (p.4). Pe echipe, se numește o întâlnire.
Istoric
Lupta cu arme din lemn, apoi din piatră și din metal, este atestată din Preistorie. Din acest punct de vedere, istoria scrimei, adică a tehnicii și a artei de a mânui armele albe, este foarte veche. Primele competiții de scrimă cunoscute, cu scrimeri, arme „false”, reguli, arbitri și spectatori, datează din Egiptul antic. Totuși, scrima este considerată în Antichitatea ca o formă de instruire militară: chiar gladiatorii se pregătesc, nu pentru competiție sau pentru sport, ci pentru supraviețuire din cadrul unei lupte armate cu spectatori. Doar după apariția armelor de foc și-a pierdut progresiv destinația militară. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat ca activitate de agrement și ca sport.
Cele trei arme
+ Comparația caracteristicilor celor trei arme Floretă center|200px Spadă center|200px Sabie center|200px Lungime totală maximum 110 cm 110 cm 105 cm Lungime totală maximum al mânerului 18 cm 18 cm 17 cm Greutate totală 500 g 770 g 500 g Formă cochiliei formă de farfurie (montare excentric neautorizat) forma de cupă, muchie circulară (montare excentric autorizat) formă plină, dintr-o singură bucată, foarte netedă Diametru cochiliei 12 cm 13,5 cm 15 cm Lamă ușoară și flexibilă rigidă ușoară și flexibilă Mâner ortopedic (pistol) sau drept (francez, foarte rar în competiții) ortopedic (pistol) sau drept (francez) drept Secțiune dreptunghiulară triunghiulară triunghiulară în partea tare a lamei și dreptunghiulară în partea slabă Vârf pointe d'arrêt pointe d'arrêt repliat Mod în care se dau tușele împungere (presiunea necesară pe vârf: 500 g) împungere (presiunea necesară pe vârf: 750 g) împungere, tăiș și contratăiș Suprafață valabilă center|150px trunchiul, cu excluderea membrelor și capului center|150px întregul corp, inclusiv masca, mănușa și pantofii center|150px partea superioară a corpului (trunchiul, brațele și masca) Tușă dublă nu (prioritate atacului) da nu (prioritate atacului) Lampă albă (tușe nevalabile) da nu da (echipament defectuos)
Floreta miniatura|Carolin Golubytskyi (D) o lovește pe Arianna Errigo pe spate (S)
Atât spada, cât și floreta () sunt arme de împungere: atacurile se execută numai cu vârful. Suprafața valabilă de lovit se limitează la trunchi, cu excluderea membrelor și capului, ci include șpatul. Este acoperită de un lamé (sau vestă electrică), confecționat din țesătură conductivă. Floreta este dezvoltată din armele de antrenament ale sfârșitului secolului al XVI-lea în Franța și Italia, cu vârf bont sau pliat, protejat cu o bucată de pânză („butonul”): fiindcă masca de scrimă nu exista încă, contraatacurile și loviturile spre față erau interzise pentru a evita accidentările.. Numele armei vine din , care vine însuși probabil din , „floare mică”, din similaritatea cu butonului.
Tușa este atribuită când unul dintre cele doi trăgători a lovit pe suprafața valabilă. În schimb, lovitura care ajunge pe suprafață nevalabilă nu aduce nicio tușă. În prezent, în competiție, materialitatea tușei este determinată de un aparat electric: se aprinde o lampă colorată (verde sau roșie) când tușa este valabilă, ci o lampă albă când tușa este nevalabilă. Pentru a declanșa orice lampă, presiunea asupra vârful armei trebuie să fie mai mare decât 500 g (adică, greutatea unei floretă) pentru o perioadă mai mare decât 14 ms. Atât floreta cât și sabia sunt arme convenționale: orice atac trebuie să fie parat sau eschivat complet; când cei doi trăgători sunt loviți în același timp, cel ce a executat atacul are prioritatea. Dacă niciun trăgător are prioritatea, ambii atacuri fiind simultani, nu este nicio tușă. La ambele arme, se interzice protejarea și substituirea suprafeței valabile cu o altă parte a corpului prin acoperire.
În opinia campionului olimpic Brice Guyart, floreta este mai ales o armă de preciziune: pentru a avea succes, trebuie să impună un ritm fizic greu de urmat de adversarul, menținându-se în același timp preciziunea vârfului. Este încă de mai multe ori considerată ca arma de referință: practică ei presupune o bună înțelegere a „frazei de arme”, adică succesiunea acțiunilor ofensive, defensive și contraofensivePrefața de Philippe Omnès capitolului despre floretă, . Deci este floreta și în prezent recomandată deseori ca armă de învățare pentru debutanți. Pentru multă vreme a fost singura armă autorizată pentru femeie.
Floreta modernă de competiții se caracteriză prin cercetarea a corp la corp pentru a împiedica atacul adversarului, prin atacurile cu bratul strâns și cu utilizarea „lovituri aruncate” (), prin care trăgătorul imprimă floretei o mișcare de „bici” și poate lovi la un unghi imposibil în mod normal.
Spada miniatura|stanga|Géza Imre (S) și Vitalii Medvediev (D) se lovesc simultan
Ca și floreta, spada () este o armă de împungere: atacurile se execută numai cu vârful. Este cea mai greă din cele trei arme. Este derivată din rapieră, o spadă cu lamă lungă și fină, apărută la sfârșitul secolului al XV-lea, folosită inițial pentru dueluri. Suprafața valabilă de lovit cuprinde întregul corp, inclusiv masca, mănușa și pantofii.
Pentru spectatorii, este cea mai simplă armă de înțeles. La spadă nu există prioritate: primul care lovește a marcat tușa. Pentru a aprinde lampa, presiunea asupra vârful armei trebuie să fie mai mare decât 750 g pentru o perioadă mai mare decât 2 ms. Când cei doi trăgători sunt loviți în același timp (în mai puțin de 40 ms, adică 1/25 s) este vorba de o lovitură dublă–cunoscută, pe vremea duelului, ca „lovitura celor două văduve”.
Deoarece nu există prioritatea atacului, ritmul unui meci la spadă poate să fie foarte lent: ambii scrimeri se observa reciproc, pe o perioadă îndelungată de pregătire, pentru a găsi o cheiță sau o breșă în jocul adversarului. Trăgătorul care conduce scorul poate să „gestioneze” meci prin tușe duble.Prefața de Éric Srecki capitolului despre spadă, Pentru a evita pasivitatea excesivă, a fost introdusă regula de „lipsă de combativitate evidentă” sau „non-combat”: dacă un minut se scurge fără lovitură sau dacă o distanță excesivă (mai mare decât un pas-fandare) este menținută pentru mai mult de 15 secunde, meciul se oprește și trece direct la repriza următoare. În opinia campionului olimpic Éric Srecki, un spadasin bun trebuie să demonstreze anduranță și explozivitate; este mai bine să fie înalt, să aibă bratele lungi și să fie răbdător.
Spada este singura armă la pentatlon modern. Fiecare meci durează un minut; ca și în duel până la primul sânge, cel ce lovește câștigă asaltul. Spada feminină a fost introdusă la Campionatele Mondiale chiar în 1988 la Criterium-ul de la Orléans, franțuzoaica Brigitte Benon cucerind medalia de aur. Probele au apărut la Jocurile Olimpice chiar la Atlanta 1996, Laura Flessel fiind prima campioană olimpică la acestă armă.
Sabia miniatura|dreapta|Descompunere unui atac la sabie
Spre deosebire de floretă și spadă, sabia este o armă de împungere, de tăiș și de contratăiș: tușele se pot executa cu vârful și cu ambele laturi ale lamei. Ca și la floretă, sabrerul poartă un lamé (vestă electrică). Acestă armă este derivată din sabia ușoară (în ), creată în Italia la mijlocul secolului al XIX-lea pentru dueluri. Suprafața valabilă de lovit cuprinde partea superioară a corpului, din cap până în pliu inghinal, și anume, trunchiul, brațele, manșeta mănușii și masca. Primul sistem de apărare la sabie a fost creat de maestrul maghiar László Borsody (d. 1941); cuprinde terță, cvartă și chintă. Stilul modern la sabie, cunoscut și ca „al doilea sistem”, a fost creat de maestrul italian Italo Santelli (1866-1945) când lucra în Ungaria; cuprinde primă, secundă și chintă.
Mișcările fiind extrem de rapide la sabie, o probă de sabie este greă de înțeles de publicul larg. Cu toate acestea, mișcările pot fi foarte spectaculoși. Din cauza regulei de prioritate, atacul prevalează asupra apărarea. Campionul olimpic Mihai Covaliu descrie sabia ca „un sport simplu și dur, ca la ruleta rusească, în două minute poți fi sus sau jos”. În opinia dublului campion olimpic Jean-François Lamour, un sabrer bun este luptător și agresiv; trebuie să fie capabil să ia decizii cu rapiditate și să aibă o capacitate bună de analiză.
Pentru a evita deplasările permanente la un capăt la celălalt al planșei, orice mișcare către înainte a piciorului din spate care depășește complet piciorul din față, inclusiv pasul încrucișat înainte și fleșa, este interzisă la sabie din 1994. Deci, a fost inventat flunge-ul (cuvânt telescopat construit din , fandare volantă), o mișcare caracteristică a sabiei, care combină o săritură către înainte și o extindere bratului înarmat cu intenția de a-l lovi pe adversarul, de cele mai multe ori la mască.
Sabie feminină a fost introdusă la Campionatele Mondiale chiar în 1999 la ediția de la Seul, azera Elena Jemaeva cucerind medalia de aur. Probele au apărut la Jocurile Olimpice chiar la Atena 2004, americanca Mariel Zagunis fiind prima campioană olimpică la acestă armă.
Echipament Ținuta regulamentară este alcătuită din: o mănușă pentru mâna înarmată (cu o manșetă conductoare la sabie) un costum alb (bluză și pantalon) un plastron de protecție purtat sub costum, în partea brațului înarmat o vestă conductoare sau lamé (la floretă și la sabie) o protecție de piept (pentru femei) ciorapi trei sferturi pantofi
Echipamentul este completat de armele, de o mască cu plasă metalică și, în competiție, de fire pentru aparatul electric de control al tușelor. Ținuta de scrimă a fost dintotdeauna realizată dintr-un țesut flexibil, dar rezistent, de pildă pânză de velă. Din motive de siguranță, caracteristicile ținutei sunt în prezent strict reglementate. La competițiile internaționale, ținuta trebuie să fie rezistentă la 800 Newton. Cerințele la nivel național diferă de la o țară: norma 350N poate fi suficiente. Pentru a asigura securitatea și buna funcționare semnalizări electrice, material trebuie să fie curat și în stare bună.
În cele mai multe competiții, trebuie să aibă numele și naționalitatea înscrise pe spatele vestei. Fiecare țară își stabilește „ținuta națională” (inclusiv masca), un singur design pentru toți scrimerii acelei țări participanți la o competiție de nivel înalt. Toate culorile sunt permise pe îmbrăcăminte, cu excepția culorii negre.
Tehnică Poziție de gardă