Războiul celei de-a Cincea Coaliții

Războiul celei de-a Cincea Coaliții a fost un conflict militar din cadrul Războaielor napoleoniene, care a opus Regatul Unit și Imperiul Austriac, pe de o parte, Franței și aliaților săi. Conflagrația s-a derulat între 10 aprilie și 14 octombrie 1809, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre de operațiuni: teatrul principal din Germania centrală și Austria; cel din Polonia; cel din Italia de nord; cel din Saxonia; cel din Tirol și cel din Olanda.

Anii 1808 și 1809 aduc schimbări majore în geopolitica europeană, marcată în principal de răcirea relațiilor dintre Franța și Imperiul Rus. De asemenea, în contextul escaladării conflictului peninsular, mutarea unui număr mare de soldați francezi, din Germania centrală, în peninsula iberică fragilizează poziția Franței și aliaților săi în Europa centrală. Ca atare, Imperiul Austriac, profund dezavantajat în urma Războiului celei de-a Treia Coaliții, începe să își mobilizeze forțele. Regatul Unit, aflat în stare de război cu Franța încă din 1803, încurajează intențiile belicoase ale Vienei, promițând susținere financiară și intervenții militare în Olanda și în sudul Italiei.

În aprilie 1809, austriecii își lansează ofensiva, atacând simultan în Bavaria, Ducatul Varșoviei și nordul Italiei. La început, ofensiva austriacă are succes, dar curând armatele franceze și aliate, regrupate sub comanda Împăratului Napoleon I înving armatele habsburgice, atât pe teatrul principal de operațiuni din Germania, cât și pe celelalte fronturi. Viena capitulează pe 13 mai, dar Împăratul austriac Francisc I continuă războiul și ofensiva franceză este respinsă la sfârșitul lui mai, la Aspern-Essling. Cu toate acestea, Împăratul Napoleon își organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea și învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistițiu și apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Tratatul de la Schönbrunn. Ofensiva britanică tardivă de la sfârșitul lui iulie se încheie dezastruos la Walcheren. În urma războiului celei de-a cincea Coaliții, Imperiul Austriac pierde o serie de teritorii iar Regatul Unit și insurgenții din Spania și Portugalia rămân singurii oponenți semnificativi ai lui Napoleon pe continentul european.

Context istoric În anul 1809, Franța napoleoniană se afla la apogeul gloriei sale și domina întreaga Europă, fie în mod direct, fie prin intermediul statelor satelite conduse de oameni de încredere ai împăratului francez. După tratatul de la Tilsit, Rusia devenise, mai degrabă în mod forțat decât de bună voie, aliat al Imperiului Francez iar Prusia se găsea în aceeași situație ingrată. Imperiul Austriac, învins decisiv în Războiul celei de-a Treia Coaliții, aștepta momentul oportun pentru a răzbuna umilința de la Austerlitz. Marea Britanie rămânea singurul beligerant care mai lupta împotriva Franței. Acesteia i se adăugau trupele spaniole și portugheze și gherilele acestor țări, care luptau împotriva trupelor franceze, considerate invadatoare. Ceea ce începuse printr-o serie de confruntări cu populația civilă din Spania se transformase curând într-un război de gherilă de amploare, la care s-au adăugat și numeroase elemente din armata regulată spaniolă. În plus, o armată britanică debarcase în Portugalia pentru a susține războiul celor două popoare iberice împotriva francezilor.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 37.

thumb|right|180px|Situaţia strategică a Europei la debutul campaniei din 1809 Conștient fiind de necesitatea încheierii grabnice a „Afacerii spaniole”, Împăratul Napoleon decide să transfere în peninsula iberică circa 200 000 de soldați din Germania.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 39. Astfel, aproape două treimi din armata franceză a Imperiului, 305 000 de oameni, ajung să acționeze în Spania, schimbând dramatic situația strategică din Europa Centrală: pentru prima oară din 1805, francezii și aliații lor nu mai dețineau superioritatea numerică față de trupele monarhiei habsburgilor, iar astfel, în cazul izbucnirii războiului între cele două imperii, francezii nu ar fi putut să își aducă trupe din Spania înainte ca austriecii să treacă granițele franceze. Se estima că Imperiul Francez nu ar fi putut să mobilizeze în timp util decât circa 200 000 de oameni. Această estimare s-a dovedit destul de corectă iar o mare parte din aceste trupe nu puteau fi decât recruți, cu nivel de instrucție joasă și deci cu valoare scăzută. Între timp, conform acestor estimări, Imperiul Austriac ar fi putut să mobilizeze 470 000 de oameni, inclusiv milițiile Landwehr,G. E. Rothenberg, o.c., pag. 61. suficient pentru a deține o supremație strategică zdrobitoare. Istoria a dovedit că austriecii și-au supraestimat capacitățile și viteza de mobilizare. Anumiți generali din Înaltul Comandament subliniau importanța crucială a acestor miliții, mai ales în cazul necesității respingerii unei ofensive franceze pe teritoriile coroanei austriece. Aceste trupe se vor dovedi însă relativ slab antrenate, slab înarmate și mai ales lipsite de dorința de a se prezenta sub arme și de a lupta.G. E. Rothenberg, o.c., pag. 38.

În afară de aceste considerente, Marea Britanie și-a semnalat intenția de a acorda subsidii de război consistente și a promis chiar să debarce o armată pentru a deschide un nou front în Europa de Nord. Această armată a fost în final trimisă, dar mult prea târziu, după ce Imperiul Austriac fusese învins. Corpul expediționar britanic a debarcat pe insula olandeză Walcheren, de unde a trebuit să se retragă curând, din cauza bolilor și a imposibilității de a acționa pe continent.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 221-222. În cercurile înalte ale Curții de la Viena se vorbea de asemenea despre faptul că Prusia ar fi dispusă să se mobilizeze la rândul său pentru a susține ofensiva austriacă. Cât despre Rusia, se considera pe bună dreptate că acest stat, teoretic aliat al Franței, nu va întreprinde nimic împotriva posesiunilor austriece din est. Tot acest raționament a fost inclus într-un raport detaliat al prințului Metternich, pe acea vreme ambasador al Imperiului Austriac la Paris, raport foarte bine primit de Curtea vieneză, mai ales de cercurile belicoase ce doreau o revanșă rapidă și decisivă. Nu în ultimul rând, se conta pe o insurecție antifranceză, de tip spaniol, pe toată suprafața Germaniei, în regatele-satelit, controlate de Franța: Bavaria, Saxonia și Württemberg. În realitate, doar în Tirolul bavarez vor avea loc insurecții antifranceze semnificative și destul de ample pentru a da peste cap comunicațiile franceze și a măcina forțele acestora într-un război ucigător de gherilă.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 101-105.

Campania din Germania și nordul Italiei Planurile de campanie

Planul austriac left|100px La cererea Coroanei, Comandamentul austriac concepe un plan de atac împotriva tuturor teritoriilor controlate de francezi, cu o ofensivă principală în Bavaria, precedată de atacuri pe teatre de operațiuni secundare în Italia și Polonia, administrată de un guvernator francez și aparținând de Regatul Westfaliei, condus de regele Jérôme. Urmau să aibă loc ofensive rapide, neașteptate, menite să nu lase francezilor timp să își concentreze forțele: arhiducele Ioan de Austria urma să conducă o armată de 60 000 de oameni, denumită „Armata Austriei Interioare”, ce avea să atace în nordul Italiei; armata Galiției urma să cuprindă 30 000 de soldați, 10 000 de oameni urmau să fie trimiși pentru a lupta în Dalmația contra generalului francez Marmont, iar 8 000 de oameni erau masați la granița cu Regatul Saxoniei, pentru a susține eventuale revolte antifranceze. Armata principală austriacă, cuprinzând peste 200 000 de oameni, puși sub comanda celui mai capabil comandant austriac, arhiducele Carol, urma să lanseze ofensiva în sudul Germaniei și să învingă aici armata principală franceză. Este de notat totuși că arhiducele împărtășea viziunea tuturor militarilor din înalta aristocrație habsburgică, conform căreia armata era un liant care trebuia să asigure unitatea imperiului multinațional. Din această cauză, pierderea armatei într-o bătălie decisivă ar fi fost o catastrofă ce ar fi putut amenința chiar existența monarhiei, motiv pentru care arhiducele, un strateg oricum destul de precaut, era mai degrabă preocupat să nu fie învins decât să câștige. Totuși, deși ofensiva nu era în firea sa, arhiducele Carol părea să fie singura opțiune viabilă pentru o comandă atât de importantă.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 61-62, 65-66.

Planul francez left|100px Ambele părți, atât austriecii cât și francezii, vedeau Germania ca fiind principalul teatru de operațiuni pentru războiul ce se anunța. Astfel, Napoleon I, conștient că un nou război cu monarhia de la Viena este iminent, este nevoit să părăsească teatrul de operațiuni din Spania și revine la Paris. Împăratul nu se așteaptă la o mobilizare austriacă rapidă, iar ofensiva acestora de la începutul lunii aprilie îl ia prin surprindere. Planul francez prevedea posibilitatea ofensivelor din teatrele de operațiuni amintite, dar considera orice alte operațiuni în afară de cele din Germania ca fiind secundare. Ca de obicei, planul împăratului francez cuprindea strategia sa favorită de a angaja inamicul cât mai curând într-o confruntare majoră, de a-l învinge decisiv și apoi de a-i ocupa capitala pentru a-l obliga să facă pace. Împăratul Napoleon urma să se pună în fruntea principalei armate franceze de 180 000 de oameni, viceregele Eugène și armata sa franco-italiană de 70 000 de oameni urma să rămână în defensivă în fața arhiducelui Ioan, dar avea ordin să îl urmărească pe acesta dacă ar fi încercat să facă joncțiunea cu armata principală austriacă de peste Alpi. Prințul Poniatowski urma să ia comanda tuturor trupelor din Marele Ducat al Varșoviei și să rețină aici orice armată austriacă din zonă sau să o angajeze dacă aceasta ar încerca să intervină pe teatrul principal de operațiuni.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 65-66, 68-69.

Cele două armate Armata austriacă Armata austriacă se afla de circa doi ani în plină reformă, menită să reducă decalajul față de cea franceză, decalaj pe care mulți îl negaseră dar care devenise evident după înfrângerile zdrobitoare din 1805. Sarcina reformării armatei fusese acceptată de Arhiducele Carol, însă acesta s-a lovit deseori de rezervele și suspiciunea propriului său frate, împăratul Francisc I și de ideile generalilor mai în vârstă, tributari concepțiilor strategice ale secolului XVIII. Cu toate acestea, Arhiducele a reușit să impună anumite reforme: schimbarea structurii batalioanelor și regimentelor, standardizarea calibrelor de artilerie, servanți specializați care să mute artileria, interzicerea pedepselor corporale, introducerea împărțirii armatei pe Corpuri de armată etc. Totuși, la doar o lună de la începerea campaniei, Arhiducele decide să abandoneze împărățirea pe Corpuri și să revină la vechiul sistem de comandă centralizat, deoarece a constat că această reformă, introdusă de doar câteva luni, nu era înțeleasă de majoritatea comandanților săi și nu a dat roade pe câmpul de bătălie.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 148 Ea a fost păstrată doar nominal la Wagram, pentru a desemna mai ușor unitățile pe care comandantul austriac le avea în subordine. Față de 1805, armata austriacă era mai bine antrenată, mai bine organizată și mai bine condusă. Cu toate acestea, Arhiducele Carol beneficia de puțini comandanți de valoare, promovarea la vârf făcându-se deseori în funcție de apartenența la înalta nobilime imperială. Deși atât infanteria cât și cavaleria austriacă cuprindeau elemente de miliții Landwehr, în general de calitate îndoielnică, acestea erau nesemnificative ca număr la Wagram, unde Arhiducele beneficia de cele mai bune trupe de care dispunea Imperiul la acel moment. Arhiducele putea conta și pe prezența unei cavalerii grele consistente, dar inferioare numeric celei franceze.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 47-50

Armata franceză și aliată