miniatura|Cei trei stâlpi ai unui stat stabil conform lui Francis Fukuyama (Puternic și modern; Respectă statul de drept; Responsabil). Un sistem politic este un sistem localizat la nivelul sistemului social care îndeplinește funcții de natură politică și privește guvernarea. Este de regulă comparat cu sistemul juridic, sistemul economic, sistemul cultural sau alte sisteme prezente în viața socială.

Există mai multe perspective utile pentru definirea noțiunii de "sistem politic" și numeroase definiții: Un sistem politic este constituit dintr-un set complet de instituții și organizații politice, precum partidele politice și grupurile de interes (sindicate, grupuri de lobby, etc.), căruia i se adaugă relațiile dintre aceste instituții și, nu în ultimul rând, normele ce le guvernează funcționarea (constituția, legea electorală). Un sistem politic este compus din membrii unei organizații sociale (grup) care sunt la putere. Un sistem politic este un sistem instituțional care deține monopolul asupra utilizării legitime a forței și asupra legiferării (aici sistemul politic este identificat cu statul). Un sistem politic este un sistem, iar în această calitate posedă în mod obligatoriu două proprietăți: conține un set de componente interdependente și limite prin raportare la mediul cu care interacționează. Un sistem politic este concomitent un subsistem al sistemului social cu un rol determinat: acela de a produce decizii cu caracter obligatoriu pentru întreaga societate.

În opinia lui David Easton, unul dintre cei mai importanți autori ce au contribuit la adaptarea analizei sistemelor pentru utilizarea sa în câmpul politologiei, funcția determinantă ce distinge sistemul politic de alte sisteme similare este aceea de a aloca valorile prin intermediul autorității într-o societate dată. Această abordare se bazează pe înțelegerea relației dintre intrările în sistem (solicitări dar și sprijin pentru funcționarea sistemului) și ieșiri (politicile publice, rezultatul interacțiunilor dintre elementele constitutive ale sistemului).

Asemănări între sistemele politice:

Părți interdependente: cetățenii guvernul Limite: cetățenia teritoriul proprietatea

Tipuri de sisteme de guvernare

Imperiul Deoarece sunt compuse din popoare de diferite culturi și origini etnice, toate imperiile sunt în cele din urmă ținute împreună prin constrângere și amenințarea recuceririi forțate. Impunându-și domnia asupra diverselor structuri politice, ele se caracterizează prin centralizarea puterii și absența reprezentării efective a părților componente ale acestora. Deși forța este astfel instrumentul principal al stăpânirii imperiale, este, de asemenea, adevărat că istoria înregistrează multe cazuri de imperii multietnice care au fost guvernate pașnic pentru perioade considerabile și au avut adesea destul de mult succes în menținerea ordinii în limitele lor. Istoria lumii antice este istoria marilor imperii – Egipt, China, Persia și Roma imperială – ale căror regimuri autocratice au asigurat un guvern relativ stabil pentru multe popoare supuse pe teritorii imense de-a lungul mai multor secole. Pe baza forței militare și a credinței religioase, despotismele antice au fost legitimate și prin realizările lor în construirea marilor structuri birocratice și juridice, în dezvoltarea vastelor sisteme de irigații și drumuri și în asigurarea condițiilor pentru susținerea unor civilizații dezvoltate.

Spre deosebire de imperiile lumii antice, imperiile coloniale din vremuri mai recente au căzut cu mult sub statutul universal. În parte, aceste imperii europene moderne au fost formate din „colonii” în sensul original grecesc; populate de imigranți din țara mamă, coloniile au stabilit de obicei structuri politice asemănătoare cu cele ale centrului metropolitan și au fost adesea capabile să exercite o măsură substanțială de autoguvernare. În parte, de asemenea, imperiile europene erau compuse din teritorii locuite de populații native și administrate de birocrații imperiale. Guvernul acestor teritorii a fost în general mai coercitiv decât în ​​coloniile europene și mai preocupat de protecția și supravegherea intereselor comerciale, industriale și de exploatare ale puterii imperiale. Dezintegrarea acestor imperii s-a produs cu o viteză uluitoare. Cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea au subminat puterea centrelor metropolitane, în timp ce propriile lor doctrine despre democrație, egalitate și autodeterminare au subminat principiul stăpânirii imperiale. Puterilor precum Marea Britanie și Franța le-a fost din ce în ce mai dificil să reziste pretențiilor de independență formulate în termeni de concepte reprezentative pe care se bazau guvernele lor de origine și nu aveau puterea militară și economică pentru a-și continua conducerea asupra populațiilor native agitate. În cele două decenii de după 1945, aproape toate marile teritorii coloniale și-au câștigat independența; marile imperii coloniale care stăpâniseră cândva mai mult de jumătate din lume au fost în cele din urmă dezmembrate.

Statul națiune Cel mai important tip de sistem politic din lumea modernă este statul-națiune. Lumea de astăzi este împărțită teritorial în mai mult de 190 de țări, în fiecare dintre acestea un guvern național pretinde că își exercită suveranitatea – sau puterea autorității finale – și caută să oblige cetățenii să se supună voinței sale. Acest fapt al organizării politice a lumii sugerează distincția folosită în secțiunea următoare între sistemele politice supranaționale, naționale și subnaționale.

Multe state s-au format într-un moment în care un popor care împărtășește o istorie, o cultură și o limbă comune a descoperit un sentiment de identitate. Acest lucru a fost adevărat în cazul Angliei și Franței, de exemplu, care au fost primele state naționale care au apărut în perioada modernă, și al Italiei și Germaniei, care au fost constituite ca state naționale în secolul al XIX-lea. În schimb, însă, alte state, cum ar fi India, Uniunea Sovietică și Elveția, au apărut fără o bază comună în etnie, cultură sau limbă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că statele-națiune contemporane sunt creații de perioade istorice diferite și de circumstanțe variate. Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, mobilizarea efectivă a puterilor guvernamentale la nivel național a avut loc doar în Europa, Statele Unite și Japonia. Abia în secolul al XX-lea și prăbușirea imperiilor otoman, habsburgic, francez și britanic, cea mai mare parte a lumii a putut fi organizată la nivel național. Această transformare a continuat odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, care a încetat să mai existe în 1991, și a Iugoslaviei, care a dispărut în cele din urmă de pe hartă în 2003. În 1920, Liga Națiunilor recunoscuse șapte state naționale drept „Mari Puteri”—Unii. Regatul Unit, Franța, Statele Unite ale Americii, Germania, Italia, Japonia și Rusia și, în cele din urmă, a admis peste 40 de state ca membru. Succesorul său, Națiunile Unite, avea peste 190 de state membre la începutul secolului XXI. Statele din lumea post-Război Rece includ Marile Puteri, care, împreună cu Canada, constituie acum țările extrem de industrializate cunoscute sub numele de Grupul celor Opt (G8); numeroase alte țări populate și proeminente, cum ar fi Argentina, Australia, Brazilia, China, Egipt, Grecia, Ungaria, India, Indonezia, Iran, Irlanda, Kenya, Mexic, Nigeria, Pakistan, Polonia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea de Sud, Spania, Suedia, Elveția, Turcia și Venezuela; și o mulțime de alte state, de la micuța țară insulară din Pacific, Nauru, până la vasta țară din Asia Centrală, Kazahstan.

Caracteristicile care califică aceste entități diferite compuse și diferite din punct de vedere istoric drept state-națiune și le deosebesc de alte forme de organizare socială și politică se ridică la puterea independentă de a obliga populațiile din teritoriile să se supună. Statul este, cu alte cuvinte, o asociație teritorială care poate varia în mărime de la Rusia la Singapore, în populație de la China la Luxemburg și care pretinde supremația asupra tuturor celorlalte asociații din limitele sale. Ca asociație, statul este deosebit în mai multe privințe: calitatea de membru este obligatorie pentru cetățenii săi; pretinde un monopol al utilizării forței armate în interiorul granițelor sale; iar ofițerii săi, care sunt guvernul statului, pretind dreptul de a acționa în numele pământului și al poporului său.

State-națiuni unitare Marea majoritate a tuturor statelor-națiuni ale lumii sunt sisteme unitare, inclusiv Bulgaria, Franța, Marea Britanie, Țările de Jos, Japonia, Polonia, România, țările scandinave, Spania și multe dintre țările din America Latină și Africa. Există însă diferențe mari între aceste state unitare, în special în instituțiile și procedurile prin care guvernele lor centrale interacționează cu subunitățile lor teritoriale.

Într-un tip de sistem unitar, descentralizarea puterii între guvernele subnaționale merge atât de departe încât în practică, deși nu în principiu constituțional, ele seamănă cu aranjamentele federale. În Marea Britanie, de exemplu, există elemente importante de autonomie regională în relația dintre Irlanda de Nord, Țara Galilor și Scoția și guvernul național de la Londra; iar sistemul complex de guverne locale alese, deși în teoria constituțională supus abrogarii de către Parlament, este în practică o parte fixă și destul de formidabilă a aparatului guvernului britanic. În alte sisteme unitare de acest tip, descentralizarea pe bază teritorială este de fapt prevăzută constituțional, iar atribuțiile aleșilor locali sunt prescrise în detaliu. Astfel, constituția japoneză, de exemplu, specifică anumite funcții autonome care trebuie îndeplinite de autoritățile administrative locale. Un al doilea tip de sistem unitar prevede mai puține prevederi pentru descentralizarea teritorială a autorității și utilizează proceduri destul de stricte pentru supravegherea centrală a guvernelor alese local. Exemplul clasic de acest tip este Franța de dinainte de 1982. Până în martie 1982, când a intrat în vigoare o lege privind descentralizarea, sistemul administrativ francez a fost construit în jurul departamentelor, fiecare condus de un prefet, și subdiviziunilor departamentelor, numite arondismente, fiecare condusă de un sub-prefect (sous-prefet). Prefeții și subprefecții au fost numiți de guvernul de la Paris pentru a servi ca agenți ai guvernului central și, de asemenea, ca agenți executivi ai "guvernelor locale" (consilii generale - fr. conseils généraux), care erau compuse din oficiali aleși. Sistemul a combinat astfel supravegherea centrală a afacerilor locale prin funcționari numiți cu reprezentarea teritorială prin guvernele alese local. Un al treilea tip de sistem unitar prevede doar descentralizare simbol. În astfel de cazuri, funcționarii responsabili cu gestionarea treburilor subdiviziunilor teritoriale sunt numiți de guvernul central, iar rolul aleșilor local este fie minim, fie inexistent. Exemple de acest tip de aranjament includ Germania sub Adolf Hitler și, de asemenea, câteva țări foste comuniste. Al Treilea Reich a fost împărțit în 42 Gaue, fiecare condus de un gauleiter ales pentru loialitatea lui personală față de Hitler. În Europa de Est, consiliile populare sau comitetele populare erau numite de partidele comuniste organizate central; numirea lor a fost confirmată de alegeri cu o listă de candidați.

Sisteme federale