right|thumb|350px|Cocoșatul negru (1866), considerată de unii istorici a fi primul muzicalMorley 1987, p.15.
Teatrul muzical este o formă de teatru care combină muzică, cântece, dialog vorbit și dans. Conținutul ei emoțional cuprinde umor, patos, dragoste, furie; la fel ca narațiunea, este transmisă prin cuvinte, muzică, mișcare și aspecte tehnice ale spectacolului ca un tot unitar. De la începutul secolului XX, piesele de teatru muzical de pe scenă au fost numite în general, pur și simplu „musicaluri”.
Musicalurile sunt puse în scenă pretutindeni în lumea întreagă. Ele pot fi prezentate în locuri largi, cum sunt producțiile cu buget mare de la teatrul West End și teatrul Broadway din Londra și New York sau din locuri mai mici ca teatrul Fringe, Off-Broadway sau producțiile regionale, în turneu sau ale grupurilor de amatori din școli, teatre și alte spații destinate spectacolelor. Pe lângă Marea Britanie și America de Nord, există scene de teatru muzical emoționante în multe țări din Europa, America Latină și Asia.
Printre musicalurile faimoase sunt incluse: Show Boat, Oklahoma!, Poveste din cartierul de vest, Fantasticii, Hair, A Chorus Line, Mizerabilii (musical), Fantoma de la Operă (musical din 1986), Rent (Chirie), și Producătorii (musical).
Definiții Cele trei componente ale unui musical sunt muzica, versurile și cartea. Cartea unui musical se referă la povestirea spectacolului – de fapt versuri vorbite (nu cântate); totuși, "carte" poate face referire și la dialog și versuri împreună, ceea ce înseamnă uneori (ca în operă) un libret (italiană pentru “carte mică”). Muzica și versurile formează partitura musicalului. Interpretarea musicalului, făcută de o echipă creativă influențează modul în care este prezentat acel musical. Echipa creativă include un regizor de teatru, un regizor muzical și de obicei, un coregraf. Producția unui musical este caracterizată din punct de vedere creativ de aspecte tehnice, cum sunt decorul, costume, efecte speciale, lumini, etc. care, în general se schimbă de la o producție la alta (deși unele aspecte faimoase ale producției au tendința de a fi tăiate din producția originală, de exemplu, coreografia lui Bob Fosse din Chicago). "Musicalul de casă" din secolul XX a fost definită ca piesă muzicală în care cântecele și dansurile sunt complet integrate într-o povestire bine conturată, cu scopuri dramatice serioase, care poate provoca emoții originale, deosebite de râsete.Everett 2002, p. 137
Musicalul nu are o lungime fixă, variind de la spectacole scurte, de un act, la unele cu mai multe acte și durând ore întregi (sau chiar prezentări în mai multe seri); totuși, majoritatea musicalurilor variază de la o oră și jumătate la trei ore. Musicalurile de astăzi sunt prezentate de obicei în două acte, cu o pauză de zece până la douăzeci de minute. Primul act este aproape întotdeauna puțin mai lung decât cel de-al doilea, și introduce în general muzica. Un musical poate fi construit în jurul a patru până la șase mari teme muzicale care sunt reluate de-a lungul spectacolului, dintr-o serie de cântece care nu sunt direct legate din punct de vedere muzical. Dialogul vorbit se amestecă între numerele muzicale, deși se folosește și "dialogul cântat" sau recitativ, în special în așa-numitele musicaluri "cântate", cum sunt Mizerabilii și Evita.
right|thumb|250px|O fată veselă (1893) a fost unul dintre primele musicaluri de mare succes. Teatrul muzical este strâns legat de o altă artă a interpretării, opera. Aceste forme se deosebesc de obicei prin cântărirea mai multor factori. Musicalurile sunt în general concentrate mai mult asupra dialogului vorbit (deși unele musicaluri sunt cântate în totalitate, cum sunt Jesus Christ Superstar și Mizerabilii; și pe de altă parte unele opere, cum sunt Flautul fermecat, și majoritatea operetelor, au câteva dialoguri neînsoțite de muzică), asupra dansului (în special susținut de actorii principali, dar și de cor), asupra folosirii unor genuri variate de muzică populară (sau cel puțin stiluri populare de cântat), și asupra evitării anumitor convenții de operă. În particular, un musical este aproape întotdeauna făcut în limba spectatorilor. Musicalurile produse în Londra sau New York, de exemplu, sunt cântate invariabil în engleză, chiar dacă au fost scrise în original într-o altă limbă (iarăși, Mizerabilii, scris în franceză în original, este un bun exemplu).
În timp ce un cântăreț de operă este mai întâi cântăreț și apoi actor (are nevoie doar rar să danseze), un artist de teatru musical este de obicei mai întâi actor și apoi cântăreț și dansator. Cineva care se pricepe la toate trei este numit "amenințare triplă". Compozitorii de muzică pentru musicaluri iau de multe ori în considerare cerințele vocale ale rolurilor pentru actorii de teatru musical, iar musicalurile puse în scenă folosesc în general un amplificație ale vocilor actorilor într-un mod care nu ar fi aprobat la operă. Unele lucrări (de exemplu, de Leonard Bernstein și Stephen Sondheim) au fost produse și ca „teatru musical” și ca „opere". În mod similar, unele operete mai vechi sau upere mai ușoare (cum sunt Pirații din Penzance de Gilbert și Sullivan) au fost făcute ca producții moderne sau adaptări și sunt considerate musicaluri. Sondheim a spus: "Cred că atunci când o piesă este jucată pe Broadway este un musical, iar când este jucată într-o clădire a teatrului de operă, este o operă. Așa este. De fapt, din cauza teritoriului, provinciei și așteptărilor publicului devine un gen sau altul."White 2003.
Acest articol se ocupă în primul rând de lucrările de teatru musical care sunt în mod distinct "ne-opere", dar mai sunt, inevitabil, suprapuneri între forme de operă mai ușoare și musicalurile complexe ori mai ambițioase: o regiune cenușie, în care stilurile de producție sunt aproape la fel de importante ca și conținutul muzical sau dramatic efectiv căruia îi aparține piesa. Izolate, niciuna dintre aceste caracteristici nu este cu adevărat "definitorie", iar practic, este adesea dificil să deosebim între tipurile variate de teatru musical ușor, inclusiv "operetă", "operă ușoară", "operetă comică", "farsă", "piesă muzicală", "comedia muzicală", "bufonadă", "parodie", "vodevil" și "spectacol de varieteu".
Momentele muzicale cele mai intense, din punct de vedere dramatic sunt adesea interpretate în cadrul cântecului. În mod proverbial, "când emoția devine prea puternică pentru a vorbi (sau recitativă) cânți; când devine prea puternică pentru a cânta, dansezi." Un cântec este compus cu măiestrie pentru a se potrivi cu personajul (sau personajele) și cu situația lor în cadrul povestirii; deși au fost perioade în istoria musicalului (exemplu, anii 1890 și 1920) când această integrare între muzică și povestire a fost totală. După cum a descris criticul Ben Brantley de la New York Times idealul cântecului în teatru în revizuirea refacerii din 2008 a spectacolului Gypsy, "Nu există delimitare între cântec și personaj, ceea ce se întâmplă în acele momente în care musicalurile ating un nivel înalt pentru a fi ideale."Brantley 2008.
Un musical se deschide adesea cu un cântec care dă tonul spectacolului, prezintă câteva dintre personajele principale și descrie decorul piesei. În cadrul duratei restrânse a musicalului, scriitorii trebuie să includă evoluția personajelor și intriga. Muzica oferă o modalitate de exprimare a emoției. Totuși, în mod tipic, mult mai puține cuvinte sunt cântate într-un cântec de cinci minute decât sunt vorbite într-un dialog de cinci minute. De aceea este mai puțin timp pentru dezbaterea dramei piesei față de o piesă obișnuită de aceeași lungime, deoarece un musical dedică de obicei mai mult timp muzicii decât dialogului.
Materialul pentru musicaluri este adesea original, însă multe musicaluri sunt adaptate după romane (Wicked și Omul din La Mancha), piese (Hello, Dolly!), legende clasice (Camelot), evenimente istorice (Evita) sau filme (Producătorii și Hairspray). Pe de altă parte, multe musicaluri familiare publicului au fost baza unor film muzical, cum sunt Sunetul Muzicii, West Side Story, My Fair Lady, Frumoasa și Bestia și Chicago. India produce numeroase filme muzicale, numite musicaluri de la „Bollywood”, iar Japonia produce muzicaluri în stil Anime. Un alt gen recent de musicaluri, numite „musicaluri de tonomat” (Mamma Mia!), produce cântece scrise (sau introduse) de un artist sau grup popular într-o poveste – uneori bazate pe viața sau cariera persoanei/grupului în discuție.
Istorie Din antichitate până în Evul Mediu Teatrul muzical din Europa datează din vremea teatrului grecilor antici, care includeau muzica și dansul în comediile și tragediile lor de pe scenă din al V-lea secol î. Hr.Thornton 2007, p. 2. Dramaturgii Eschil și Sofocle au compus ei înșiși muzica pentru piese și au coregrafiat dansurile corului. comedii romane din secolul III î. Hr. al lui Plaut includea cântece, dans și orchestrație. Romanii au introdus inovații tehnice. De exemplu, au făcut pașii de dans mai ușor de auzit în teatrele largi și în aer liber, căci actorii romani și-au atașat folii de metal numite "sabilla" pe încălțăminte;– au fost primii pantofi de tap.Flinn 1997, p. 22. Până în Evul Mediu, teatrul din Europa era constituit mai ales din menestreli călători și mici trupe de interpreți care cântau și făceau comedie. În secolele XII și XIII, dramele religioase, cum sunt Piesa lui Herod și Piesa lui Daniel îi învăța pe enoriași liturghia, pentru psalmodiile bisericești. Mai târziu, "piesele misterioase" erau create pentru a reda povestiri biblice într-o înșiruire de părți distractive. Mai multe caravane de actori (scene pe roți) se mișcau prin oraș, iar un grup de actori rosteau rolul lor din povestire. După ce terminau, grupul se muta mai departe cu varavana lor, iar următorul grup sosea pentru a-și rosti rolul. Aceste piese au devenit o formă autonomă de teatru muzical, cu forme poetice uneori alternând cu dialoguri în proză și cântece liturgice. Poezia era îmbogățită cu melodii modificate sau complet noi.Hoppin 1978, pp. 180-181.
Teatrul din India, cel muzical, datează tot din Antichitate. Teatrul sanscrit vechi avea o manieră stilistică superioară cu accent pe spectacol, în care muzica, dansul și gesturile erau combinate "pentru a crea o unitate artistică vibrantă, dansul și mimica fiind centrale pentru experiența dramatică." Piesele de teatru sanscrit erau cunoscute ca natya, derivat de la cuvântul rădăcină nrit (dans), caracterizându-le ca piese de teatru cu un dans spectacular. Teatrul popular tradițional a devenit cunoscut în secolul X, după declinul teatrului sanscrit. Aceste tradiții regionale includ Yatra din Bengal, Ramlila din Uttar Pradesh și Terukkuttu din Tamil Nadu. În special, teatrul Parsi "a îmbinat realism și fantezie, musică și dans, povestire și spectacol, dialog practic și ingenuitate în prezentarea scenei, integrându-le în discursul dramatic numit melodramă. Piesele Parsi conțineau umor crud, cântece melodioase și muzică, senzualism și o măiestrie scenică uimitoare." Aceste tradiții din teatrul muzical au continuat în era modernă a Cinematografului din India, în special în filmele muzicale produse de Bollywood.Gokulsing 2004, p. 98.
De la Renaștere până în 1700 În Renaștere aceste forme au evoluat în commedia dell'arte, o tradiție italiană în care niște clovni răgușiți improvizau povestiri cunoscute și de acolo a rezultat opera bufă.
thumb|250px|left|O vedere din Rhodes, desenată de John Webb, pentru a fi pictată pe un panou la prima reprezentație a piesei Asediul insulei Rodos, 1856