Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone), iar în limbile străine Valahia (în germană Walachei, în engleză Wallachia, în franceză Valachie) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de , când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

Etimologie și denumiri Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara Românească, ci multe alte țări locuite de populații latinești venite în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (viitoarele țări române), trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.

În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numeau occidentalii Carpații Meridionali). După numele primului domnitor, Basarab I, unii numeau Țara Românească Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și Mării Negre, numită de turci Bugeac, după ce au obținut-o în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia<ref>Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, 1940, p. 833</ref>.

Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile arabe din secolul al XIII-lea; în loc de Țaratul Vlaho-Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arăbești (47° și 30 minute longitudine și 50° latitudine) și cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak" iar locuitorii „ulaqut" sau „ulagh".Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipchak world in the thirteenth century. In the volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394 Într-o altă cronică arabă (Rashid ad-Din) s-a menționat cucerirea Valahiei în jurul anului 1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid menționează că tătarii au trecut prin țara „qara ulagh” (vlahii negri) și au intrat în Transilvania unde i-au înfrânt pe „ulagh” (vlahi).Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipçak world in the thirteenth century. In the volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394

Frontiere În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații Meridionali și o parte din Carpații Orientali cu Regatul Ungariei; spre sud, peste Dunăre, cu țaratele bulgare de la Vidin și Tărnovo; iar la est, tot peste Dunăre, cu Despotatul Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, peste Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman după ce acesta a cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut fluctuații, voievozii Țării Românești deținând sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și Amlașul, fără a le incorpora însă Țării Românești). Între 1390 și 1422 Mircea cel Bătrân și fiii săi, Mihail I și Radu Praznaglava, au stăpânit și Despotatul Dobrogei, a cărui frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle otomane, din zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a trecut în stăpânirea otomanilor până în 1878, împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu Brăila cu zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera nord-estică a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare procesul de constituire a voievodatelor românești din spațiul extracarpatic, pe baza cnezatelor anterioare vasale ale Ungariei.

Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la câteva decenii după Țara Românească în zona Baia-Suceava-Strășineț și s-a extins treptat spre est și sud. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, domnii moldoveni percepeau vama către Țara Românească la Bârlad, iar domnii munteni percepeau vama către Moldova la Buzău, cele două orașe aflându-se la o distanță considerabilă, ceea ce arată că granița nu era bine definită și că nu existau alte târguri între cele două localități. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale și teritoriul denumit astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia (pierdută însă în fața tătarilor nogai înainte de sfârșitul domniei întemeietorului țării, Basarab I). De asemenea, Radu cel Frumos a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea Crăciuna. În timpul conflictelor cu Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Basarab al IV-lea cel Tânăr, a pierdut acest teritoriu, după ce voievodul moldovean a invadat nord-estul Munteniei, arzând orașele Brăila și Râmnicu Sărat. Atunci, la 1482, s-a stabilit frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Lăcăuți, de-a lungul râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, apoi pe Putna până la vărsarea în Siret și pe Siret până la vărsarea în Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la acea vreme deja mutat de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi, după ce mica așezare Focșani a căpătat statut de târg, având două părți una moldovenească la nord de Milcov și una muntenească la sud , el a devenit punct de vamă de ambele părți.

Istorie

Evenimente precursoare formării Țării Românești O parte a teritoriului Țării Românești făcuse parte din Imperiul Roman între 106 și 271, și apoi temporar în timpul lui Constantin cel Mare. După retragerea romană, goții au creat un puternic stat atestat printre altele de Cultura Cerneahov. În zona curburii Carpaților s-a descoperit un important tezaur ce atestă venirea lor din zona Uralilor. Atât goții, cât și alte popoare migratoare ce le-au urmat, au găsit aici o populație destul de rarefiată, dar statornică, în proces intens de romanizare, cu care au coexistat și pe care nu au reușit să o asimileze. Cronicarul Georgios Kedrenos, relatând lupta (anul 971) dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) și împăratul Ioan Tzimiskes, a menționat că: „au venit la el (înaintea împăratului) din Constantia și alte cetăți zidite dincolo de Istru, soli cerând iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele cetăți; primindu-le cu blândețe, împăratul a trimis oameni să le ia în stăpânire cetățile și armate suficiente pentru a le păzi.” Constantia a fost identificată cu Constantiana Daphne, (lângă Grădiștea, jud. Călărași)FHDR, Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. III, p. 141

Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine, bulgărești, maghiare și slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cnezi (mici feudali) și voievozi (lideri militari cu autoritate ce cuprindea multiple cnezate), atât la sud și est de Carpați, cât și în interiorul arcului carpatic. Teritoriul Țării Românești era la acea vreme parte a celui de al Doilea Țarat Bulgar, stat cu o importantă componentă românească, dat fiind că în unele documente țarii bulgari (cum ar fi Caloian) sunt denumiți „împărați ai vlahilor și bulgarilor”, și în același timp strâns asociat din punct de vedere cultural cu Imperiul Bizantin. La nord-vest, Transilvania fusese cucerită încă din secolele anterioare de Regatul Ungariei, care a construit întărituri de apărare pe linia Carpaților. Marea invazie mongolă din 1241 a declanșat o serie de evenimente ce aveau să ducă la formarea Țării Românești. În primul rând, ea a slăbit semnificativ atât țaratul bulgar cât și principalul său rival, Ungaria. Muntenia a ieșit de sub autoritatea țarului de la Târnovo, fiind dominată de mici feudali ce plăteau tribut mongolilor sau erau vasale regelui maghiar. Ungaria a trebuit să abandoneze ideea de a-și extinde autoritatea până la Marea Neagră, limitându-se să aducă alături de secui, pentru întărirea frontierei carpatice, și imigranți din Sfântul Imperiu Roman, denumiți sași. Ea a cucerit însă de la țarii bulgari Belgradul și Oltenia (ultima organizată ulterior sub numele de Banatul de Severin).

Ungaria nu reușea să controleze bine nici acest banat de Severin, astfel că regele maghiar Bela al IV-lea a încercat să aducă în zonă pe Cavalerii Ioaniți. Diploma acordată la 2 iunie 1247 acestora menționează că pe teritoriul viitoarei Țări Românești existau cel puțin patru formațiuni: voievodatele lui Ioan și Farcaș, Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratele sau Bărbat s-au luptat cu trupele maghiare la 1285. În urma acestor lupte Litovoi a murit, iar Bărbat a fost luat prizonier. El s-a răscumpărat și s-a întors la conducere, încetând însă rebeliunea împotriva suzeranului maghiar.

Formarea Țării Românești thumb|left|200 px|Bătălia de la Posada (Cronica pictată de la Viena) Contextul istoric Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius, avea să devină domnitor atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab a refuzat să mai plătească tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele acesteia, Carol Robert de Anjou. Acesta din urmă a hotărât lichidarea statului muntean (pe care îl considera o piedică în calea expansiunii sale spre Marea Neagră) și a strâns o armată pentru a-l readuce pe voievod sub autoritatea sa. Deși inițial Basarab s-a retras din cetatea de scaun, el a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la întoarcerea acestuia în țară, între 9–, la Posada, distrugându-i aproape total armata, însuși regele scăpând după ce și-a schimbat hainele cu unul din supușii săi. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, el numindu-se Mare Voievod și Domn.

Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării Românești. În următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins autoritatea și asupra teritoriului dinspre părțile tătărești, adică sudul-estul Moldovei de mai târziu, și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această cauză numele de Basarabia), precum și asupra părții extracarpatice a banatului de Severin. În aceeași perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava).

Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale