Bătălia de la Stalingrad din perioada 23 august 1942–2 februarie 1943 a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și este considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de neglijare și brutalitate față de populația civilă.
Bătălia a inclus campania de bombardamente aeriene asupra orașului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacuri terestre asupra orașului, precum și lupte pe teritoriul orașului. A urmat contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și a distrus forțele germane și ale aliaților din cadrul Axei din Stalingrad și din regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor de vieți umane este estimat aproximativ la 3 milioane. Lipsa unor date mai exacte se explică prin refuzul guvernului sovietic de a oferi cifre exacte din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari și ar fi demobilizat eforturile de război. Forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării URSS, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.
Preambul miniatura|Un lunetist german și observatorul său în poziție, la Voronej Pe 22 iunie 1941, Germania și aliații ei din Axă au invadat Uniunea Sovietică și au avansat rapid în interiorul țării. Suferind înfrângere după înfrângere în timpul verii și toamnei anului 1941, forțele sovietice au contraatacat viguros în fața porților capitalei în bătălia de la Moscova din decembrie 1941. Germanii, epuizați, neechipați corespunzător pentru lupta de iarnă și cu liniile de aprovizionare suprasolicitate, au fost respinși din fața Moscovei.
Germanii au reușit stabilizarea frontului până în primăvara anului următor (1942). Planurile de a lansa un nou atac asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate Centru fiind prea slăbit pentru încă un atac. În plus, un nou atac ar fi fost „prea evident”. Caracteristica tactico-strategică principală a Războiului Fulger german era atacul masiv în punctul în care inamicul se așteaptă cel mai puțin, cu rapiditate, așa încât sovieticii să nu reușească să organizeze apărarea. Pentru îndeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate în considerare noi atacuri în nord și în sud. În plus, Înaltul Comandament German era conștient că timpul lucra în defavoarea atacatorilor. SUA intraseră în război după ce Japonia atacase baza navală de la Pearl Harbor, în decembrie 1941. Germanii aveau nevoie să încheie luptele pe frontul de răsărit sau, cel puțin, să le reducă amploarea mai înainte ca SUA să poată deschide un nou front în ajutorul sovieticilor. Un atac în sudul Rusiei ar fi asigurat controlul asupra zonei bogate în petrol din zona Caucaziană și asupra râului Volga, o cale foarte importantă de transport pentru sovietici. Potrivit strategiei germane o victorie în sudul Rusiei ar fi dat o lovitură mortală economiei și mașinii de război rusești.
Operațiunea Blau left|thumb|300px|Operațiunea Blau (Albastru): Avansarea germană din 7 mai 1942 până în 18 noiembrie 1942 Până în cele din urmă, a fost ales Grupul de Armate Sud, (care mai înainte cucerise Ucraina), având sarcina să străpungă frontul sovietic, să traverseze stepele rusești până în Caucaz, pentru a captura zona petrolieră importantă de aici. Această operațiune de vară a fost numită Fall Blau. Forțele atacatoare erau formate din Armata a 6-a germană și Armatele 1 Panzer și a 17-a.
Hitler a intervenit în planurile strategice ale atacului, dând ordin ca Grupul de Armate să se dividă în două ramuri. Grupul de Armate Sud (A), sub comanda lui Erich von Manstein și Ewald von Kleist, trebuia să continue atacul către sud așa cum fusese plănuit inițial. Grupul de Armate Sud (B), care cuprindea Armata a 6-a a lui Friedrich Paulus și Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth, trebuia să atace spre est, către râul Volga și orașul Stalingrad. Cucerirea Stalingradului era importantă pentru Hitler din mai multe motive: orașul era un centru industrial, așezat pe râul Volga, care era o cale de transport vitală care lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei; cucerirea acestei zone ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marșului lor către Caucaz; și nu pe ultimul loc se aflau rațiuni care țineau de propagandă și ideologie, orașul purtând numele conducătorului sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.
Desfășurarea evenimentelor a dovedit că și Stalin se gândise la aceleași lucruri.
Începuturile bătăliei thumb|200px|Soldați români în zona Don/Stalingrad thumb|200px|Soldați români și prizonieri ruși în zona Don/Stalingrad Începutul Operațiunii Albastru a fost planificat pentru sfârșitul lunii mai 1942. Un număr de unități germane și române, care urmau să ia parte la atac, erau încă angajate în cucerirea Sevastopolului, oraș fortificat și port în Peninsula Crimeea. Întârzierile datorate apărării sovietice hotărâte au făcut ca atacul să fie amânat de câteva ori, până la sfârșitul lunii iunie. Au fost întreprinse atacuri de mai mică amploare, blocând forțele sovietice într-o pungă la Harkov, pe 22 mai.
Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a înaintat în sudul Rusiei. Ofensiva germană a început bine. Forțele sovietice au opus rezistență slabă în largile stepe rusești și s-au retras în dezordine către est. Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eșuat, trupele germane le-au străpuns, înconjurat, formându-se două pungi largi, prima distrusă pe 2 iunie la nord-est de Harkov, iar a doua în jurul localității Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata a 2-a Maghiară și Armata a 4-a Panzer au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind orașul pe 5 iulie 1942.
Succesul avansării inițiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit și a ordonat Armatei a 4-a Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud (A). A rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de tancuri a ajuns din urmă Armata a 6-a, ambele armate fiind stopate până când s-a reușit fluidizarea circulației. Întârzierea a fost neașteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut cel puțin o săptămână. În fața acestei prime nereușite parțiale, Hitler s-a răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a IV-a Panzer să se alăture atacatorilor Stalingradului.
Până la sfârșitul lunii iulie, germanii îi forțaseră pe sovietici să traverseze în defensivă râul Don. A fost stabilit un aliniament aliat format din armatele românești, italiene și maghiare. Armata a 6-a germană se afla la numai câteva zeci de kilometri de Stalingrad, iar Armata a 4-a Panzer, aflată acum pe flancul sudic, și-a schimbat din nou direcția de atac către nord, pentru a ajuta la cucerirea orașului. În sud, Grupul A forța înaintarea către Caucaz, dar avansarea lui era încetinită, efectivele fiindu-i întinse pe distanțe prea mari și neavând legătură cu Grupul B.
În acest moment, intențiile germane au devenit clare comandanților sovietici care, în iulie, făceau planuri pentru apărarea orașului. Trupele aflate în retragere din fața germanilor au fost oprite în oraș și trupe proaspete au fost aduse din spatele frontului pe celălalt mal al Volgăi. S-a format o nouă armată, a 62-a, sub comanda lui Vasili Ciuikov, care avea misiune să apere orașul cu orice preț.
Luptele din oraș thumb|200px|Germani pe străzile Stalingradului thumb|200px|Lupte de stradă în Stalingrad
Până la sfârșitul lui august, Grupul de Armate Sud (B) au atins aliniamentul râului Volga la nord de Stalingrad. A urmat avansarea spre sud, către oraș. Până pe 1 septembrie, sovieticii nu-și mai puteau aproviziona trupele decât cu ajutorul navelor fluviale, care se angajau în traversări periculoase ale râului Volga. Pe 23 august, germanii au efectuat un bombardament aerian amplu, care a provocat un incendiu devastator în oraș, ucigând mii de civili și transformând orașul într-o mare de resturi și de ruine arzânde. Optzeci la sută din spațiile de locuit ale orașului au fost distruse. Armata a 62-a sovietică și-a stabilit liniile defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistență în ruinele caselor și uzinelor.
Lupta pentru oraș a fost nemiloasă și disperată. Stalin a dat ordine ca toți militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executați. „Nici un pas înapoi” a devenit lozinca apărătorilor. În toată perioada luptelor, forțele Ministerului de Interne au executat sau au trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari pentru „lașitate” sau dezertare. Peste 300.000 de oameni au fost trimiși înapoi la unitățile lor sau au ajutat la completarea altora. În schimb, germanii au atacat indiferenți la pierderi. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în mod constant de artileria și aviația germană. Speranța de viață a noilor sosiți era de doar câteva ore. Lupte furioase s-au dat pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol și scară. Germanii, care numeau acest război urban nemaiîntâlnit Rattenkrieg ("război de șobolani"), glumeau cu amărăciune spunând că au cucerit bucătăria, dar mai duc lupte pentru cucerirea sufrageriei.
Luptele pentru Kurganul Mamaev, un delușor înmuiat în sângele miilor de soldați uciși, au fost în mod special lipsite de orice fel de milă. Înălțimea a fost cucerită de mai multe ori de fiecare beligerant în parte. Într-una dintre atacurile pentru recucerirea dealului, sovieticii au pierdut în luptă o întreagă divizie, aproximativ 10.000 de militari, într-o singură zi. În același timp, în luptele din silozul de grâu și care au durat câteva săptămâni, combatanții erau așa de aproape unii de ceilalți încât își puteau auzi respirația. În altă parte a orașului, un bloc de locuințe apărat de un pluton comandat de Iakov Pavlov a fost transformat într-o fortăreață inexpugnabilă. Clădirea, numită mai târziu Casa lui Pavlov, asigura supravegherea unei piețe din centrul orașului. Soldații au plantat de jur-împrejur câmpuri de mine, au poziționat cuiburi de mitralieră la ferestre și au construit o rețea de comunicații subterane prin străpungerea pereților subsolului.
Dorind să termine victorioși luptele, germanii au început să transfere în zonă din ce în ce mai multă artilerie grea, inclusiv mortiere gigantice de 600 mm. Artileria sovietică a ținut sub foc continuu pozițiile germane din locații de pe malul stâng al Volgăi. Sovieticii au folosit cu succes ruinele rezultate în urma bombardamentelor pentru luptele de apărare. Lunetiștii sovietici au folosit aceleași ruine pentru a se ascunde, provocând pierderi mari germanilor, în același timp subminându-le moralul. Cei mai vestiți lunetiști au fost "Zikan", căruia i se atribuiau 224 de germani uciși până pe 20 noiembrie 1942, și Vasili Grigorievici Zaițev, care căruia i s-au atribuit 149 de reușite. Pe toată durata luptelor, tancurile germane au devenit inutile în grămezile de dărâmături înalte de până la 8 metri. Dacă totuși încercau să înainteze, deveneau prada ușoară a vânătorilor antitanc, care deschideau focul de pe acoperișuri.
Atât pentru Stalin, cât și pentru Hitler, bătălia de la Stalingrad a devenit o problemă capitală. Comandamentul sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare și a transferat toate avioanele disponibile din întreaga țară în aceeași zonă. Stresul la care erau supuși comandanții militari era imens: Paulus a căpătat un tic incontrolabil al ochiului, iar Ciuikov a dezvoltat o eczemă care l-a forțat să-și bandajeze complet mâinile.