Isaac al II-lea Angelos (în ), () a fost un împărat bizantin (1185-1195 și 1203-1204). Era fiul lui Andronic Angelos și al Eufrosinei Kastamonides și strănepot al lui Alexios I Comnen.
Viața lui Isaac al II-lea Angelos
Chiar dacă ocupa un șir de posturi importante, Isaac Angelos era socotit la curte drept un om care nu merita atenție. Din acest motiv, împăratul Andronic Comnenul nu se temea de el, iertându-i lui Isaac chiar și participarea la rebeliune. Ștefan Hagiochristophorites, șeful gărzii imperiale, era de altă părere: speriat de prezicerea astrologilor cum, că în septembrie 1185, pericolul pentru tron vine din partea unui om, al cărui nume începe cu literele i și s, el a hotărât să ia inițiativa în mâinile sale. Însă, atunci când Ștefan a venit, cu câțiva însoțitori, în casa lui Isaac și a încercat să pună mâna pe el, Angelos, care nu avea nimic de pierdut, l-a ucis cu sabia pe Hagiochristophoritzes și a fugit călare până la Sfânta Sophia, unde a cerut adăpost. Poporul l-a susținut cu plăcere pe Isaac și răscoala izbucnită a înălțat la tron noua dinastie, Angelos, care a dus Bizanțul la pieire. Isaac Angelos era, în general, un om cult, dar absolut lipsit de scrupule, chiar și în raport cu normele bizantine. Pentru basileu era un lucru destul de obișnuit să-și calce cuvântul dat sau să organizeze un asasinat secret. Totodată, căpătând acces la visterie, el s-a arătat a fi din cale afară de cheltuitor. Fiind un mare amator de lux, el își ungea în fiecare zi trupul cu miresme orientale scumpe și nu îmbrăca niciodată a doua oară unul și același chiton. La masă, împăratul folosea vasele sfinte, motivând cu aceea că Dumnezeu și monarhul, chipurile, ar avea totul în comun și cerul nu se va supăra. Împăratul se ocupa de treburi numai din când în când și Imperiul era guvernat de favoriți: la început, de Theodor Kastamonites, care avea o asemenea putere, încât, în prezența lui, nici chiar funcționarii superiori nu îndrăzneau să se așeze, apoi de un oarecare tânăr, care, după spusele lui Choniates, de-abia aflase cum se folosește pana și cerneala, dar se învățase deja să ia ca mită orice, de la bani până la pepeni galbeni. Funcțiile se vindeau precum legumele la piață, moneda se deprecia, iar împăratul făcea mare risipă de bani, împărțindu-i cerșetorilor din capitală sau înălțând edificii somptuoase inutile. Atunci când avea de rezolvat diverse probleme, basileul recurgea adesea nu la rațiune, ci la serviciile prezicătorilor și astrologilor de tot felul, printre care se bucura de cea mai mare influență șiretul patriarh Dositheos, care a ocupat o vreme, contrar normelor Bisericii răsăritene, două scaune patriarhale concomitent: al Constantinopolului și al Ierusalimului. Urcând pe tron, Isaac II promisese să suprime pedeapsa cu moartea, dar nu și-a respectat acest jurământ, ca și multe altele. Pentru autocrator, viața omenească valora puțin de tot. Odată el a poruncit să fie orbit un comandant militar, care îndrăznise să se plângă de proasta aprovizionare a armatei, iar în 1190, nimerind, în timpul unei expediții împotriva bulgarilor, într-o ambuscadă, a ordonat să i se croiască cu săbiile drum prin mulțimea ostașilor săi, lui și nobililor. La început, lui Isaac Angelos toate îi mergeau bine. Armata, organizată încă de Andronic I, le-a provocat normanzilor un șir de înfrângeri serioase. La 7 noiembrie 1185, aceștia au fost zdrobiți de greci, conții Richard și Balduin, comandanții invadatorilor, au căzut prizonieri. Tot atunci, căsătoria basileului cu fiica lui Bela III a normalizat întrucâtva relațiile zdruncinate ale Imperiului cu Regatul Ungariei. După moartea împăratului Andronic I Comnen la 11 septembrie 1185, Bizanțul a fost zguduit de o mare și puternică criză internă, care s-a repercutat și asupra politicii sale externe. Veneția, regatul Ungar, regatul normand din Italia de sud ca și turcii selgiucizi amenințau granițele imperiului. În același timp, pe plan intern, contradicțiile sociale se ascuțeau tot mai mult, amenințând stabilitatea puterii centrale. A fost momentul când, pe tronul Bizanțului a fost instalat Isaac al II-lea Angelos (1185-1195), cel care, de altfel, prin măsurile sale a oferit și pretextul răscoalei.
Revolta lui Asan și Petru thumb|200px|Bulgaria în timpul Revoltei lui Asan și Petru (sau Revolta vlaho-bulgară) Povestea a început cu dările grele pe care împăratul Isaac al II-lea Anghelos le-a pus pentru a împlini cheltuielile pricinuite de nunta ce urma să aibă loc cu fiica regelui Bela al III-lea al Ungariei: Și pe sub mână, din lăcomie, a jefuit între altele, și orașele din părțile dinspre Anhialos, făcându-și, în acest chip sieși și romeilor, neîmpăcați dușmani pe acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Haemus și care, înainte, se numeau mysi, iar acum vlahi se cheamă . În aceste împrejurări, în toamna anului 1185, vlahii Petru și Asan, doi frați din aceeași seminție care, nevrând să facă începutul fără cuvânt, se înfățișează la împărat pe când acesta petrecea în Kypsella (azi Ipsella). Dânșii îi cer dreptul să fie oștiți alături de romei și, prin carte împărătească, să li se dea un loc de moșie cu venit puțin din muntele Haemus; dar, cererea lor a fost respinsă, fiind dumnezeiască putere mai presus de aceea a omului. Deci, văzându-se neluați în seamă, dânșii începură a cârti și, pe când din nou stăruiau în cererea lor, au îndrăznit, pe negândite, să rostească chiar cuvinte care trădau răzvrătirea și tot răul ce aveau de gând să facă la întorsul acasă. Dintre amândoi, cel mai cutezător și mai crud era Asan, care a și fost pedepsit pentru neobrăzare și a fost pălmuit din porunca lui Ioan Sevastocratul (unchiul împăratului). Și astfel ei, fără ispravă și plini de ocară, s-au întors înapoi . Ei au început să cutreiere satele pentru a ridica la luptă pe români și bulgari împotriva bizantinilor opresori . Să lăsăm, deocamdată, la o parte, localizarea foarte precisă ce o cuprinde pasajul citat, cu privire la începutul răscoalei în partea de răsărit a munților Haemus spre țărmul Mării Negre, ca și indicația ce o dă asupra originii conducătorilor și să ne oprim asupra cuvintelor formulate de ei, a căror nesocotire le-a determinat nemulțumirea și i-a împins, în cele din urmă, la acțiune. În special, trebuie dată mai multă atenție cuvintelor să fie oștiți (înrolați) de romei deoarece ele lămuresc, în parte, motivele și chiar inițiativa mișcării de secesiune a vlahilor din Imperiul Bizantin. Pentru a rezolva această problemă, trebuie să ne întoarcem în timp cu două decenii, când s-a produs un fapt consemnat de o altă cronică bizantină, aceea a lui Kinnamos, care povestea despre războiul din 1166 dus de împăratul Manuel I Comnenul împotriva ungurilor, în ale căror certuri dinastice se credea îndreptățit să se amestece. Astfel, se arăta că, în 1166, împăratul s-a hotărât să-i atace pe maghiari într-un loc unde aceștia, n-au fost loviți niciodată, recurgând la o stratagemă. În timp ce prințul Alexis, pus în fruntea unor oști, avea drept misiune să distragă atenția maghiarilor în dreptul Sirmium-ului de pe Dunăre, Leon Vatatzas aducea altă oaste numeroasă, din altă parte, ba chiar și o mare mulțime de vlahi, despre care se zice că sunt urmași ai vechilor coloni din Italia, din părțile de lângă Marea Negră, poruncindu-le să năvălească în țara hunilor. Operațiunile conduse de Leon Vatatzes s-au desfășurat în cele mai bune condiții; bizantinii au pustiit tot ce au întâlnit în cale; au fost omorâți mulți dușmani, iar alții au căzut prizonieri. Manuel Comnenul, voind să repete succesul surprinzătoarei lui manevre strategice, a trimis o a treia armată, de data aceasta sub comanda generală a lui Ioan Doukas, ca să atace Transilvania din părțile unde se învecina cu Tauroschythia. Întreprinderea s-a soldat cu un nou succes. Bizantinii au pătruns în satele transilvănene luând o bogată pradă precum și numeroși ostateci. Știrea lui Kinamos despre expediția lui Ioan Doukas își găsește o replică într-o epigramă din Codex 524 al Bibliotecii Marciene, publicată de Sp. Lampros și comentată de Gy. Moravcsik. Din conținutul epigramei aflăm că armata lui Doukas a traversat Dunărea pe la Vidin. Întrucât Vidinul se afla aproape de Porțile de Fier, însemna că trupele lui Doukas n-au intrat în Transilvania prin părțile apropiate de Tauroscythia , așa cum ne informează Kinamos. Suntem, deci, în fața unei nepotriviri de informație. Ea ar putea fi înlăturată numai dacă s-ar admite că, în textul din Marcianus 524 s-a strecurat o greșeală de copiat, scriindu-se Vidin în loc de Vicin (Vicina, Dicin, Dicina). Trecând Dunărea pe la Vicina, armata lui Doukas putea, într-adevăr ataca Transilvania prin părțile care se învecinează cu Tauroscythia . Revenind la vlahii menționați în oastea bizantină, și care au participat la campania din 1166, trebuie să spunem că în însemnarea referitoare la vlahii recrutați dinspre Marea Neagră și despre care se afirmă că sunt urmașii coloniștilor romani, sunt două chestiuni de netăgăduită însemnătate: aceea a originii latine a românilor și aceea a regiunii din care s-au recrutat aceste contingente ale armatei lui Manuel I Comnenul. De menționat, totuși, că în privința acestei regiuni de recrutare a lor există o controversă care nu e foarte ușor de lămurit. Astfel, unii istorici români susțin că nu poate fi vorba decât de românii de pe țărmul stâng al Dunării și anume de la gurile ei, interpretând, astfel, știrea lui Kinnamos ca o dovadă a existenței unei numeroase populații românești pe pământurile de lângă Marea Neagră. Dintre învățații care s-au ocupat de această problemă, L. Tamaș are o altă părere. Reluând o teorie mai veche a lui Rőesler, el socotește că nu poate fi vorba decât de românii din Peninsula Balcanică. În concepția lui și a școlii istorice ungurești, nu putea să se afle la aceea dată alți români la nordul Dunării decât unii păstori răzleți, rătăciți cu turmele lor. Gheorghe I. Brătianu considera că era vorba, la acea dată, de românii din dreapta Dunării dar, desigur, nu pentru aceleași motive ci pentru că a găsit o confirmare a acestei interpretări în textul lui Choniates pe care l-am amintit mai sus. Revenind la revendicările din 1186 ale celor doi frați, deci după 20 de ani, evenimentul s-a produs, într-adevăr, în aceeași regiune și în aceleași împrejurări: la 1166, vlahii luați la oaste de Manuel I Comnenul au luptat în rândurile armatei bizantine dincolo de Dunăre și în Carpați, iar la 1186, aceiași vlahi, cerând un drept pe care îl câștigaseră pe câmpul de bătălie, au întâmpinat refuzul lui Isac Anghelos. Având, pe deasupra, și destule alte motive de nemulțumire, ei porneau răscoala împotriva unui împărat ce putea fi considerat ca un uzurpator, fiind din alt neam decât cel al Comnenilor . Unii istorici, în schimb, consideră că Gheorghe Brătianu are pe jumătate dreptate, deoarece cred că în corpul românilor din armata lui Vatatzes erau atât locuitori de la sud, dar și de la nordul Dunării. Românii nord-dunăreni puteau fi tot așa de buni cunoscători ai locurilor pe unde trebuia să treacă armata bizantină. Participând la acțiunea lui Vatatzes, vlahii nord-dunăreni nu erau la prima lor misiune în slujba împăratului Manuel I . Pe de altă parte, rămâne de neînțeles nefolosirea vlahilor nord-dunăreni de către Vatatzes într-o vreme în care locuitorii acestor ținuturi erau favorabili bizantinilor . Nu este exclus ca și armata lui Ioan Doukas să fi avut un corp de vlahi. Spre o atare opinie ne-ar putea duce interpretarea epitafului de pe crucea de aramă pusă de Ioan Doukas în locurile invadate, spre a cinsti victoria repurtată: Numeroasa mulțime din tribul pannonilor (ungurilor) a fost ucisă în acest loc de teribilul Ares și de brațul ansonilor sub domnia divinului Manuel din glorioasa Roma, gloria Comnenilor puternici și măreți.