Alexios al III-lea Angelos (în greacă: Αλέξιος Γ' Άγγελος), () a fost un împărat bizantin între martie 1195 și 18 iulie 1203. L-a succedat pe Isaac al II-lea Angelos.

Îndată ce vestea detronării lui Isaac al II-lea Angelos a ajuns până la capitală, demnitarii s-au grăbit să-și exprime devotamentul față de noul basileu, în absența acestuia, și au plecat să se închine înaintea soției lui Alexios al III-lea, Euphrosyne. În timpul revoluțiilor de palat, Bizanțul văzuse multe, dar ca fratele să-l orbească pe frate-așa ceva nu se mai întâmplase de câteva secole. De aceea, în ochii unei considerabile părți a societății, Alexios al III-lea s-a acoperit de rușine chiar de la începutul domniei sale. Cu timpul, această părere s-a confirmat, întrucât împăratul s-a dovedit a fi un om slab, lipsit de principii și nerușinat. Jurămintele încălcate, execuțiile secrete, extorcările fățișe erau, pentru el, în firea lucrurilor. Încununarea faptelor de acest gen ale basileului a fost raidul pirateresc al unei escadre de război din flota romee, pe care el a trimis-o să jefuiască o bogată caravană comercială, care se îndrepta spre Amisos (oraș pe ruinele căruia azi s-a ridicat orașul Samsun în Turcia). Navarhii lui Angelos au dovedit exces de zel și au jefuit toate corăbiile pe care le au întâlnit, inclusiv pe cele ale negustorilor sultanului de Iconion (azi Konya). Drept urmare a izbucnit un război între selgiucizi și Imperiu. Nu rămâneau în urma monarhului nici cei din anturajul lui Lagos, șeful închisorii, le dădea drumul, noaptea la vânătoare celor mai îndrăzneți hoți, iar aceștia, întorcându-se dimineața, își împărțeau prada cu el. Lagos îi băga la închisoare pe cetățenii avuți și extorca bani de la ei. În cele din urmă, atunci când acesta a încercat să efectueze o asemenea operație cu unul dintre cei mai bogați meșteșugari, orășenii s-au răsculat și l-au lapidat pe eparhul capitalei. Soțul uneia dintre surorile împărătesei, megaducele Mihail Stryphnos, poreclit pântecosul, împreună cu Stiriones, drungarul flotei comercializa deschis bunuri din arsenalele departamentului marinei militare. Totul se vindea: ancore, pânze, odgoane, cuie, vâsle. La momentul expediției cruciaților împotriva Constantinopolului (1204), în porturile capitalei nu s-a găsit nici o corabie militară mare în stare să iasă în larg. Dacă e să-i dăm crezare lui Niketas Choniates, Alexios III era cu desăvârșire lipsit de talente în treburile guvernării. Orice hârtie și oricine i-ar fi adus-o împăratului, acesta o semna îndată, chiar dacă acolo era o înșiruire de cuvinte fără noimă. Împăratul împărțea funcțiile de răspundere rudelor sale și celor ale soției, depravata și inteligenta Eufrosina Ducas. Vânzarea de titluri se înfăptuia pe o scară și mai largă decât înainte, până și cele mai înalte erau cumpărate cu bani de sciți și de sirieni. Impozitele nebunești sufocau industria și comerțul, iar locuitorii regiunilor rurale ale Asiei Mici treceau în masă sub stăpânirea sultanului de Iconion, preferând puterea Islamului morții de foame.

Politica externă

Situația politică externă a Imperiului era nu mai puțin deplorabilă. Fiul lui Barbarossa, Henric VI de Hohenstaufen, împăratul Germaniei și regele Siciliei, a cerut printr-un ultimatum să le fie redate normanzilor pământurile de la Dyrrachion până la Thessalonic, amenințând cu războiul. Romeii l-au îmbunat pe cumplitul dușman, promițându-i tribut, însă în visteria pustiită de familia Angelos nu erau bani de ajuns pentru plata acestuia. Încercarea lui Alexios III de a introduce un impozit extraordinar, allemanikon, a provocat dezordini în capitală și a trebuit să se renunțe la această idee. Resursele au fost dobândite prin jefuirea mormintelor împărătești. De altfel, aurul adunat n-a apucat să părăsească Bizanțul, căci, în toamna anului 1197, Henric IV a murit. În locul lui au apărut alți șantajiști: dogele Republicii Veneția, Enrico Dandolo, și Lotario Conti, conte de Segni, cunoscut mai bine sub numele papei Innocentius III. Amândoi exercitau o prresiune permanentă asupra Basileului, amenințând să-i ofere ajutor lui Isaac II și familiei acestuia. Între timp, Muhi-ad-Din, emir de Ancyra, devasta, neîmpiedicat de nimeni, Paphlagonia. Un pericol enorm îl reprezenta și Bulgaria, unde domnea, din 1196, Kaloian, un țar energic și de o cruzime monstruoasă. Jurând să se răzbune pentru faptele lui Vasile II, el le-a dat bizantinilor lovituri puternice în anii 1199-1201, justificându-și porecla Ucigași de romei. Cucerind, în martie 1201, Varna, Kaloian a poruncit ca prizonierii greci să fie îngropați de vii. Speriat de acțiunile acestuia, Alexios Angelos a încheiat cu el o pace grea pentru imperiu.

Cruciada a patra Vestea morții sultanului Saladin a născut în Europa noi vise de recucerire, a deschis apetit de cruciadă unor noi nobili, aflați în căutarea norocului, și însuși succesorului lui Frederic I Barabarossa, împăratul Henric al VI-lea. Fiul învățase din experiența tatălui. El știa că orice expediție cruciată, purtând în ea sâmburele universalismului occidental, sau dorința de a întemeia state în Orientul Mijlociu, avea să se lovească de opoziția bazileului bizantin, cum se întâmplase de mai multe ori. De aceea, pentru Henric al VI-lea o descindere în Palestina implica neaparat cucerirea Constantinopolului, la porțile căruia cruciații nu odată fuseseră opriți și nevoiți să negocieze, cu greu, trecerea armatelor mai departe, acceptând riscul ca în spatele lor bazileul să trateze cu dușmanul. În dieta de la Bari, din 31 mai 1195, ideea de cruciadă a fost adoptată de exaltații feudali, gata oricând de ducă, apoi cu asentimentul unanim au fost aleși conducătorii în persoana cancelarului Conrad și a contelui Adolf de Holstein, un membru al casei imperiale. Împăratul, nu tocmai tânăr, suferind, considera mai înțeleot să rămână acasă și să amâne cucerirea Constantinopolului, fapt ce a determinat schimbarea planului expediției. Pentru a-i evita pe greci, cruciatii au plecat pe mare, iar la 22 septembrie 1197 debarcau în portul Acra. Nu era propriu-zis o cruciadă, nici nu fusese proclamată ca atare de către papă, era doar o armată germanăpornită într-un obișnuit război feudal, nepregătită să susțină o campanie de durată mai lungă pe pământ străin, de aceea Malik-Al-Adil, fratele și succesorul, până la urmă al lui Saladin a reușit să-i reziste mai multe luni în fața cetății Toron, timpul tocmai necesar până când moartea împăratului Henric al VI-lea i-a rechemat pe germani acasă (februarie 1198). Ei plecau fără să fi putut măcar interveni ca să salveze Jaffa de la cucerirea ei de către Malik Al Adil (septembrie 1197). Stăpânirile francilor în Palestina se micșorau, astfel încât, cu încă un port-cetate, pierzându-se, totodată, și teritoriile ce țineau de el. Cum Henric de Champagne încetase din viață tocmai în aceste împrejurări grele, baronii speriați, temându-se ca timpurile lui Saladin să nu reînvie, ca să-și sporească forțele, au ales ca rege al Ierusalimului (respectiv al Acrei) pe Amaury de Lusignan, regele Ciprului (Amaury al II-lea), știută fiind importanța strategică a insulei, resursele ei materiale și în oameni. Rezultatul s-a văzut imediat. În octombrie 1197, în timp ce germanii atacau pe Ayubizi, francezii recucereau Beirutul, o compensație deocamdată suficientă pentru pierderea Jaffei, până aveau să le vină ajutoare din Europa, unde, chiar în același an, Foulque de Neuilly își reluase în Franța, cu știrea papei, propaganda de cruciadă, promițând, pentru a da exemplu, să pună la dispoziția participanților decima încasată în satul său. Nu era mare lucru, era însă un început.

Organizarea cruciadei

În scaunul pontifical se afla Inocențiu al III-lea, om politic de mare anvergură, ambițios, autoritar și capabil. Adept al cezaropapismului gregorian, el voia să-și depășească înaintașii, adăugând la suzeranitatea spirituală a șefului bisericii creștine catolice și o suzeranitate temporală, politică, ce avea, în parte, să-i reușească. Dar pentru ca universalismul spiritual să devină o realitate, Inocențiu al III-lea a militat, mai presus de toate, pentru o unificare a bisericii de Apus cu cea de Răsărit, pentru o recunoaștere a drepturilor sale și în Orient, lucru ce se dovedea a fi deloc ușor, mai ales după înfrângerile succesive ale cruciaților și după înclinarea lor vădită de a ajunge la un compromis cu musulmanii. Sfârșitul criciadei a III-a îl dezamăgise. Trebuiau căutate noi resurse pentru o expediție sfântă mai eficace, în plus, se impunea luate măsuri în stare să redeștepte sentimentul religios, căzut în amorțeală, și unitatea de acțiune a creștinilor. Plecarea feudalilor germani ca să caute aventura în țara sfântă îl nemulțumise. Inocențiu al III-lea a solicitat patriarhului din Ierusalim întocmirea unui memoriu exact asupra situației din Răsărit. Datele primite părând favorabile declanșării unei noi ofensive spre țara sfântă, Papa a trimis în Franța, unde Foulque de Neuilly propovăduia de doi ani războiul împotriva necredincioșilor, pe cardinalul Petro din Capua, care, în fața unor seniori de seamă, adunați la castelul Ecry sur Aisne cu ocazia unui turnir, a proclamat cruciada. Deși cronicarul Villehardouin, martor al evenimentelor, ne încredințează că: inimile oamenilor erau profund mișcate, nu se poate să nu constatăm deosebirea dintre modul în care a fost anunțată cruciada a II-punctul culminant al expediției sfinte- și proclamarea cruciadei a IV-a. În timp ce prima se făcea într-un cadru spectaculos, dinainte pregătit, și provocat, în bună parte, de adeziunea poporului, prezenți fiind regele, regina, alături de împuternicitul papal, nobili, doamne și o mulțime atât de mare încât Bazilica din Vézelay nu i-a putut cuprinde pe toți, iar Bernard de Clairvaux a fost nevoit să li se adreseze din pragul biserici pentru a se face văzut și înțeles, la Ecry a fost o biată adunare a unor nobili veniți la o serbare, cu soțiile și slujbașii lor, prilej de care s-a folosit legatul papal pentru a se achita de misiunea sa, capela castelului dovedindu-se, în acest scop, suficient de încăpătoare. Din fericire, sau cum se exprima cronicarul din mila lui Dumnezeu s-a întâmplat ..., ca printre cei dornici să se remarce într-o cruciadă, să se afle Thibaud baron de Champagne și Brie, Ludovic, baron de Blois și Chartres, amândoi nepoții regelui Franței. Simplă întîmplare, speculată de Petro din Capua, căci înrolarea acestor bărbați vestiți în rândurile cruciaților-spune mai departe cronicarul-a adus o mare slavă <evenimentului> pe pămât … Cât despre participarea vreunui cap încoronat, nici vorbă. Filip al II-lea August fusese într-o cruciadă și îi era de ajuns, iar vecinul său Ioan Fără de Țară nici nu intra în discuție, regatul aflându-se pradă unor mari tulburări pricinuite de guvernarea sa. Rămânea de văzut ce atitudine trebuia adoptată față de împăratul Germaniei.