thumb|Degradarea lui Alfred Dreyfus, la 5 ianuarie 1895. Desen de Henri Meyer pe coperta Le Petit Journal din 13 ianuarie 1895, cu descrierea «Trădătorul»Vedeți exemplarul complet pe Gallica.. Afacerea Dreyfus a fost un conflict social și politic major din timpul celei de a Treia Republici franceze, izbucnit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul acuzației de trădare îndreptate împotriva căpitanului Alfred Dreyfus, evreu francez de origine alsaciană, care într-un final a fost exonerat. Ea a bulversat societatea franceză vreme de doisprezece ani, din 1894 până în 1906, divizând-o profund și de durată în tabere opuse: „dreyfusarzii”, partizani ai nevinovăției lui Dreyfus, și „antidreyfusarzii”, partizani ai vinovăției lui.
Condamnarea la sfârșitul lui 1894 a căpitanului Dreyfus – pentru o pretinsă transmitere de documente secrete Imperiului German – a fost o eroare judiciarăVedeți «crima judiciară» conform Bredin, L’Affaire, Fayard, 1984 și Vincent Duclert, Biographie d’Alfred Dreyfus, Fayard, 2006.Vedeți și discursul ministrului francez al justiției, Pascal Clément, din 12 iunie 2006. pe fondul spionajului și al antisemitismului, într-un context social deosebit de propice antisemitismului, și urii împotriva Imperiului German, în urma în 1871. Afacerea a avut la început un ecou limitat, până când în 1898 adevăratul vinovat a fost achitat și Émile Zola a publicat celebra pledoarie dreyfusardă, J'accuse…!, provocând o serie de crize politice și sociale unice în Franța. La apogeul său, în 1899, afacerea a dezvăluit clivajele Franței celei de a Treia Republici, în care opoziția dintre tabăra dreyfusarzilor și cea a anti-dreyfusarzilor a suscitat foarte violente naționaliste și antisemite, difuzate de o presă influentă. Această polemică s-a încheiat abia în 1906, printr-o decizie a care l-a exonerat și l-a reabilitat definitiv pe Dreyfus.
După 130 de ani de la această condamnare scandalos de nedreaptă, la 17 noiembrie 2025 Parlamentul francez a votat o lege prin care Alfred Dreyfus a fost avansat - post mortem - la gradul de general de brigadăLoi n°2025-1079 du 17 novembre 2025 élevant Alfred Dreyfus au grade de général de brigade. JORF n°270 du 18 novembre 2025, texte n°1..
Această afacere este adesea considerată simbolul modern și universal al nedreptățiiGuy Canivet, primul președinte al Curții de Casație, De la Justice dans l’affaire Dreyfus, 15. în numele interesului Statului, și rămâne unul dintre cele mai marcante exemple de eroare judiciară reparată cu dificultate, cu un rol major jucat de presă și de opinia publică.
Afacerea Dreyfus, pe scurt thumb|upright=1.2|Jocul Gâștei, pe tema afacerii Dreyfus La sfârșitul anului 1894, căpitanul Alfred Dreyfus din armata franceză, absolvent al École polytechnique, evreu de origine alsaciană, acuzat de transmiterea de documente secrete Germaniei, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru trădare și deportat în Insula Diavolului. La acea dată, în rândul clasei politice franceze, opinia era unanim defavorabilă lui Dreyfus.
Convinsă de incoerența condamnării, familia căpitanului, în frunte cu fratele lui, , a încercat să-i demonstreze nevinovăția, angajându-l în acest scop pe ziaristul Bernard Lazare. În paralel, colonelul , șeful contraspionajului, constata în martie 1896 că adevăratul trădător era de fapt maiorul . Cu toate acestea, Statul Major a refuzat să revină asupra deciziei și l-a transferat pe Picquart în Africa de Nord.
Cu scopul de a atrage atenția asupra fragilității probelor contra lui Dreyfus, familia acestuia l-a contactat în iulie 1897 pe respectatul vicepreședinte al Senatului, , care după trei luni a anunțat că este convins de nevinovăția lui Dreyfus și care l-a convins în acest sens pe Georges Clemenceau, fost deputat și acum simplu jurnalist. În aceeași lună, Mathieu Dreyfus a depus plângere la Ministerul de Război împotriva lui Walsin Esterházy. Pe măsură ce se lărgea cercul dreyfusarzilor, în ianuarie 1898 două evenimente aproape simultane au dat afacerii o dimensiune națională: Esterházy a fost achitat, în aclamațiile conservatorilor și naționaliștilor; și Émile Zola a publicat „J'accuse…!”, pledoarie dreyfusardă care a antrenat ralierea a numeroși intelectuali la cauza lui. S-a declanșat un proces de sciziune a societății franceze, proces prelungit până la sfârșitul secolului. Au izbucnit revolte antisemite în peste douăzeci de orașe franceze. La Alger ele s-au soldat cu mai mulți morți. Republica a intrat în agitație, unii au văzut-o chiar în pericol, ceea ce a dus către încheierea afacerii Dreyfus pentru a restabili calmul.
În ciuda intrigilor țesute de armată în scopul mușamalizării afacerii, hotărârea inițială de condamnare a lui Dreyfus a fost casată de Curtea de Casație în urma unei anchete minuțioase, și a avut loc o nouă curte marțială la Rennes în 1899. Dreyfus a fost din nou condamnat, la zece ani de detenție, cu circumstanțe atenuante, iar el a acceptat grațierea prezidențială, acordată de președintele Émile Loubet. Abia în 1906, a fost oficial stabilită nevinovăția sa în urma unei hotărâri definitive a Curții de Casație.Arrêt de la Cour de cassation du 12 juillet 1906 Reabilitat, căpitanul Dreyfus a fost reintegrat în armată cu grad de maior și a participat la Primul Război Mondial. A murit în 1935.
Consecințele acestei afaceri sunt nenumărate și ating toate aspectele vieții publice franceze: cel politic (a consacrat triumful celei de a Treia Republici, al cărei mit fondator a devenitMichel Winock, „L'affaire Dreyfus comme mythe fondateur”, în La France politique, Éditions du Seuil, coll. „Points Histoire”, 2003, 151-165. dar și reînnoind naționalismul), militar, religios (a încetinit reforma catolicismului francez, ca și integrarea republicană a catolicilor), social, juridic, mediatic, diplomatic și cultural (cu această ocazie, s-a conturat noțiunea de intelectual). Afacerea a avut și un impact internațional asupra mișcării sioniste în raport cu unul dintre părinții săi fondatori: Theodor Herzl, și prin sentimentele create de manifestațiile antisemite în sânul comunităților evreiești din Europa centrală și occidentală.
Contextele afacerii Dreyfus Contextul politic În 1894, a Treia Republică Franceză avea douăzeci și patru de ani. Regimul politic din Franța tocmai trecuse prin trei crize ( în 1889, în 1892 și amenințarea anarhistă, redusă de „” din iulie 1894) care nu au făcut decât să o întărească. Alegerile din 1893, centrate pe „chestiunea socială”, au consacrat victoria republicanilor (cu mai puțin decât jumătate din mandate) în fața dreptei conservatoare, dar și creșterea radicalilor (circa 150 de locuri) și a socialiștilor (circa 50 de locuri).
Opoziția radicalilor și socialiștilor a împins la guvernare forțele de centru, de unde și unele alegeri politice orientate către protecționismul economic, o anumită indiferență față de chestiunea socială, dorința de a rupe izolarea internațională prin alianța cu Rusia și dezvoltarea Imperiului. Această politică de centru a provocat instabilitate ministerială, anumiți republicani din guvern alăturându-se uneori radicalilor sau anumiți orléaniști asociindu-se legitimiștilor, și între 1893 și 1896 s-au succedat cinci guverne. Această instabilitate guvernamentală a fost dublată de una prezidențială: președintele Sadi Carnot a fost asasinat la 24 iunie 1894, și i-a urmat în funcție moderatul care a demisionat la 15 ianuarie 1895 și a fost înlocuit de Félix Faure.
În urma eșecului guvernului radical al lui în 1896, președintele l-a nominalizat pe , adeptul protecționismului sub Ferry. Guvernul său a luat act de opoziția din stânga și de anumiți republicani (în special ) și a încercat să obțină mereu sprijinul dreptei. Foarte stabil, el a încercat să reducă tensiunile religioase (reducând lupta anticlericală), sociale (votând legea privind responsabilitatea asupra accidentelor de muncă) și economice (menținerea protecționismului) ducând o politică destul de conservatoare. Sub acest guvern stabil a izbucnit cu adevărat afacerea Dreyfus.Pentru suportul bibliografic al acestor trei paragrafe, cf. Jean-Marie Mayeur, Les débuts de la IIIe République, Éditions du Seuil, 1973, 209-217.
Contextul militar thumb|, artizan al alianței militare cu Rusia Afacerea Dreyfus s-a plasat în contextul anexării Alsaciei și Lorenei, rapt (furt) teritorial ce a alimentat naționalismul francez extremist. Traumatizanta înfrângere din 1870 părea îndepărtată, dar spiritul revanșard era încă prezent. Numeroși actori ai afacerii Dreyfus au fost, de altfel, alsacieni.Dreyfus era din Mulhouse, ca și Sandherr și Scheurer-Kestner, Picquart era strasbourghez, Zurlinden era din Colmar.
Militarii au avut nevoie de mijloace considerabile pentru a pregăti următorul conflict, și în acest sens a fost semnată, pe baza unei convenții militare, alianța franco-rusă la 27 august 1892, alianță pe care unii o considerau a fi „contra naturii”.Auguste Scheurer-Kestner într-o alocuțiune în cadrul Senatului. Armata și-a revenit din înfrângere, dar a rămas nereformată, stafful de ofițeri superiori fiind compus în continuare în principal din vechi cadre de origine socială aristocratică, cu opțiuni politice monarhiste. Cultul drapelului și disprețul față de republica parlamentară erau două principii esențiale în cadrul armatei din epocă.Duclert, L'affaire Dreyfus, 5. Republica își sărbătorea regulat armata, armata ignora Republica.
Dar începând cu circa zece ani în urmă, armata a cunoscut și ea o mutație importantă, în dublul scop al democratizării și modernizării ei. Așa-numiții „politehniști”, absolvenți de École polytechnique, au primit dreptul de a concura pe posturile din armată cu ofițerii produși de vechile școli regale de ofițeri de la Saint-Cyr, și o făceau cu succes, ceea ce a produs disensiuni, amărăciune și gelozie în rândul subofițerilor care se așteptau la promovări la discreție. Perioada a fost marcată și de o cursă a înarmărilor care a implicat în principal artileria, cu perfecționări în domeniul artileriei grele ( și de 155 scurte, modelele 1890 Baquet, cu noi frânde hidropneumatice), dar și mai ales, prin punerea la punct a ultrasecretului tun de 75Despre punerea la punct a tunului de 75: Doise, Un secret bien gardé, 9 și s..
Este importantă în acest moment și funcționarea contraspionajului militar, alias „Secțiunea de Statistici”. Colectarea de informații, activitate organizată și utilă în războiul secret, era o noutate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Secțiunea de Statistici a fost înființată în 1871 dar nu număra decât câțiva ofițeri și civili. În 1894, șeful ei era locotenent-colonelul Jean Sandherr, saint-cyrian, alsacian din Mulhouse, antisemit convins. Misiunea sa militară era clară: obținerea de informații despre potențialii dușmani ai Franței, și intoxicarea cu informații false. Secțiunea de Statistici era susținută de „Afacerile rezervate” de la Quai d'Orsay, Ministerul Afacerilor Externe, animat de un tânăr diplomat, Maurice Paléologue. Cursa înarmărilor a adus o atmosfieră de „spionită acută” în rândul contraspionajului francez începând cu 1890. Una dintre misiunile Secțiunii consta în spionarea ambasadei Germaniei din rue de Lille, Paris, în scopul de a dejuca orice tentativă de transmitere de informații importante acestui adversar. Mai multe afaceri de spionaj ajunseseră deja în ochii unei prese avide de scandal care a relatat povești în care se combina misterul cu sordidul. În 1890, arhivistul Boutonnet a fost condamnat pentru vinderea planurilor obuzului cu melinită. Atașatul militar german la Paris era în 1894 contele Maximilien von Schwartzkoppen, care a dezvoltat o politică de infiltrări care părea să-și fi dovedit eficacitatea.