thumb|270px|Tancul TR-85 M1 „Bizonul” fabricat în România. thumb|270px|Leopard 2A4 de fabricație germană. thumb|270px|Tancul rusesc T-72. thumb|270px|Tancul israelian Merkava 4. Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracțiune pe șenile, conceput pentru a combate forțe inamice folosind focul direct. Un tanc de luptă se caracterizează prin armele și blindajul greu, o mare mobilitate care îi permite să traverseze terenuri dificile la viteze relativ mari.
Legea nr. 18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate convenționale în Europa stipulează că: Termenul tanc de luptă înseamnă un vehicul blindat de luptă autopropulsat, cu mare capacitate de foc, dispunând de un tun principal pentru foc direct cu viteză inițială ridicată, necesar pentru a angaja ținte blindate sau alte obiective, cu o mare mobilitate în orice teren, asigurând un nivel ridicat de protecție, care nu este conceput și nici echipat în mod special pentru transportul de efective de luptă. Astfel de vehicule blindate reprezintă principalele sisteme de arme pentru formațiunile de tancuri și alte formațiuni blindate ale trupelor de uscat. Tancurile de luptă sunt vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade. În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de luptă blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini toate celelalte criterii arătate mai sus.
Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.
Deși tancurile sunt mașini de atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei și aviației militare.
Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită.
Tancurile au fost folosite pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial în intenția de a întrerupe războiul de tranșee și a înlocui cavaleria pe câmpul de luptă. Tancul și tactica de luptă a blindatelor au suferit multe evoluții în ultimul secol. Deși se continuă dezvoltarea de sisteme de armament și blindaj, mulți critici au pus în discuție necesitatea unei astfel de arme grele într-o perioadă în care războaiele tind să devină tot mai neconvenționale.
Istoric Primul Război Mondial thumb|270px|Fotografie a unui tanc britanic Mark V. thumb|270px|Renault FT-17, aici în dotarea trupelor americane, este considerat a fi primul tanc modern din lume.Steven J. Zaloga, The Renault FT Light Tank, London 1988, p. 3 Condițiile de luptă pe frontul occidental au împins armata britanică să înceapă studiul unui vehicul autopropulsat care să poată traversa tranșeele și barajele de sârmă ghimpată și să nu fie afectat de focul de mitralieră. După ce a văzut automobilele Rolls Royce blindate utilizate de către Royal Naval Air Service în 1914, și cunoscând schemele pentru a crea un vehicul blindat de luptă cu tracțiune pe șenile, Primul Lord Winston Churchill a condus un comitet, Landships Committee, pentru a coordona crearea acestei noi arme.Churchill, p. 316
Sub conducerea Colonelului Ernst Swinton, Landships Committee a creat primul prototip care a avut succes, poreclit Little Willie, care a fost încercat de armata britanică pe 6 septembrie 1915. Dacă la început se numeau nave de uscat (landships), primele vehicule s-au numit tancuri (rezervoare) de apă și mai târziu tancuri ( = vas cu pereți subțiri), pentru a menține secretul. Cuvântul „tanc” a fost utilizat pentru a da senzația că muncitorii din fabricile britanice construiesc rezervoare de apă mobile pentru armata britanică din Mesopotamia - dar în realitate fabricau un vehicul de luptă secret - și așa a fost considerat oficial până pe 24 decembrie 1915.
Prima participare în luptă a unui tanc operativ a avut loc când Căpitanul H.W. Mortimore din Royal Navy a condus un tanc Mark I în timpul Bătăliei de pe Somme, pe 15 septembrie 1916.Regan (1993), The Guinness Book of More Military Blunders, p.12 Francezii au dezvoltat Schneider CA1 și l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917. Prima bătălie în care s-au folosit multe tancuri a fost cea de la Cambrai, din 20 noiembrie 1917. Tancul și lupta de tranșee Tancul a scos practic lupta de tranșee din tactica de război, miile de tancuri utilizate în război de către forțele britanice și franceze având o mare influență în desfășurarea conflictului armat.
Rezultatele inițiale ale utilizării tancurilor au fost neconcludente, problemele tehnice numeroase (și lipsa de răbdare a consiliului militar) cauzând multe pierderi de vehicule în luptă. Desfășurarea în grupuri mici a micșorat valoarea și impactul tactic. Forțele germane au suferit un șoc tactic inițial și erau lipsite de arme contra tancurilor, dar în curând ele au descoperit muniția antitanc și folosirea de tranșee mai late pentru a limita mobilitatea tancurilor britanice.
Evoluția condițiilor pe câmpul de luptă a forțat tancurile aliate să se dezvolte pe tot parcursul războiului, producând noi modele ca Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special tranșee late. Tancul francez Renault FT-17, apărut spre sfârșitul războiului, a fost un proiect revoluționar, care a influențat designul multor tancuri moderne.
În timpul Primului Război Mondial Germania a avut un număr mic de tancuri, în general capturate. Au fost produse aproximativ 20 tancuri de concepție germană, de exemplu modelul A7V.
Perioada interbelică thumb|270px|left|Fotografia unui tanc rusesc interbelic T-26. Conceptul de tanc ca armă fiind deja împământenit, mai multe state au proiectat și fabricat tancuri în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. Proiectele britanice erau mai avansate, datorită interesului armatei britanice de a avea o forță blindată în anii 1920. Franța și Germania nu au ajuns la o așa dezvoltare în primii ani din perioada interbelică, datorită stadiului economiei și a prevederilor Tratatului de la Versailles.
În Statele Unite, în această perioadă tancurile au fost puțin dezvoltate deoarece cavaleria era mai veche decât blindatele și a obținut o finanțare mai mare. Chiar George S. Patton, care avea experiență cu tancuri în război, a inclus blindatele în componența cavaleriei.
În acest timp s-au creat mai multe clase de tancuri, majoritatea dezvoltate în Regatul Unit. Tancurile ușoare, care în mod normal cântăreau zece tone sau mai puțin, se utilizau pentru cercetare, aveau un tun ușor, care putea fi folosit împotriva altor tancuri ușoare. Tancurile mijlocii (cunoscute în Regatul Unit sub numele de „crucișătoare”), erau ceva mai grele și puteau să străbată distanțe mari cu mare viteză. Și, în sfârșit, tancurile grele sau de infanterie, care erau dotate cu blindaj greu și în general erau foarte lente.
Ideea generală era de a folosi tancuri de infanterie (grele) împreună cu infanteria pentru a efectua ruperi de front, supraviețuind focului antitanc inamic datorită blindajului greu. O dată ce această forță combinată distrugea linia de apărare inamică, se trimiteau grupuri de tancuri mijlocii prin breșa deschisă, atacând prin spate liniile de aprovizionare și unitățile de comandament. Această tactică de lovitură în două faze a fost filozofia britanică de luptă a formațiunilor de tancuri britanice și a fost adoptată de germani ca un element special din conceptul tactic militar Blitzkrieg (război-fulger).
Doctrina lui J.F.C. Fuller a fost sursa de inspirație pentru principalii strategi: Percy Hobart în Regatul Unit, Heinz Guderian în Germania, Adna Chaffee în Statele Unite, Charles de Gaulle în Franța și Mihail Tuhacevski în Uniunea Sovietică. Toți au ajuns la concluzii asemănătoare. Decizia lui Tuhacevski de a integra și forțe aeropurtate era cea mai sofisticată și de asemenea cea mai discutată, însă doar Germania punea în practică teoria, cu tactici superioare, ce au făcut din "război-fulger" o tactică de temut.
A apărut și conceptul de luptă între tancuri, dar combaterea tancurilor s-a concentrat în folosirea de artilerie antitanc și arme similare, cum ar fi tancul vânător de tancuri. Acest lucru a fost aplicat mai mult de către Statele Unite, unde se așteptau ca tancurile să evite blindatele inamice și unități de vânători de tancuri în loc să înfrunte pericolul. Marea Britanie a ales același drum, și ambele țări au produs tancuri ușoare în speranța că viteza putea evita distrugerea lor. Totuși în practică, s-a demonstrat că aceste concepte erau periculoase.
Cum pe câmpul de luptă numărul de tancuri creștea, posibilitatea de angajare în confruntări a determinat necesitatea ca tancurile să fie și vehicule antitanc. Totuși, tancurile proiectate pentru a face față doar altor blindate erau în general vulnerabile la alte pericole și nu satisfăceau rolul de sprijin a infanteriei. Vulnerabilitatea în fața tirurilor de tanc și antitanc a determinat la aproape toate tipurile de tancuri o creștere rapidă în grosime a blindajului și a calibrului tunului. Forma tancurilor, gândită inițial doar pentru a trece peste obstacole, devenea acum mai importantă, un profil de înălțime mică aducând un avantaj - tancul se putea camufla mai ușor și avea o stabilitate mai bună.
Al Doilea Război Mondial thumb|270px|Panzer VI Tiger, unul dintre tancurile cele mai grele din război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au apărut o serie de îmbunătățiri tehnice. La început, germanii au construit tancuri blindate ușor și cu arme ușoare, ca Panzer I, care a fost creat inițial pentru a fi folosit doar la antrenamente. Aceste tancuri ușoare dar rapide, împreună cu alte vehicule blindate au fost suportul pentru Blitzkrieg. În cursul războiului, toate forțele în conflict au mărit puterea de foc și blindajul tancurilor: Panzer I doar avea două mitraliere, în timp ce Panzer IV avea un tun de 75 mm și cântărea aproape 20 de tone. La sfârșitul războiului, tancul german Panther avea un tun rapid de 75 mm și cântărea 45 de tone.
Alte îmbunătățiri din timpul războiului au constat în perfecționarea suspensiilor. Calitatea suspensiilor era un aspect critic pentru eficiența tancului pe câmpul de luptă. Tancurile cu suspensie proastă supuneau echipajul la șocuri frecvente, limitând viteza și făcând ca tragerea din mers să fie practic imposibilă. Noile sisteme, ca bară de torsiune și suspensia Christie, au îmbunătățit funcționarea, permițând tancului Panther să traverseze terenuri la viteze mari, fapt care ar fi fost foarte dificil pentru vechile tancuri, proiectate pentru drumuri.
În acest moment, majoritatea tancurilor erau echipate cu stații radio, ceea ce îmbunătățea coordonarea unităților. Șasiul tancurilor a fost folosit pentru mașini de luptă adaptate să rezolve un mare număr de probleme militare, ca deminarea și diverse lucrări de geniu. Tunurile de asalt rusești și germane erau mai ieftine și mai simple decât tancurile, în timp ce vânătorii de tancuri britanici și din Statele Unite aproape că nu se deosebeau de tancurile de serie.
Inițial, nu toate tancurile au fost înzestrate cu turele, dar în timp turela s-a generalizat, fiind recunoscută ca fiind cea mai bună soluție tehnică. S-a ajuns la concluzia că tunul tancului trebuia să fie folosit împotriva blindatelor inamice, deci era nevoie ca acesta să fie de calibru mare, să aibă o bătaie cât mai mare și să tragă din orice poziție. Proiectele de tancuri sovietice T-35, cu multiple turele au fost abandonate. Majoritatea tancurilor au avut o mitralieră pe turelă.
Războiul rece