Revoluția din 1848 din Țara Românească

Revoluția din 1848 din Țara Românească a fost o revoltă românească liberală și naționalistă din Țara Românească. Parte a revoluțiilor din 1848 și conectată strâns la revolta eșuată din Principatul Moldovei, a urmărit să răstoarne administrația impusă de autoritățile imperiale rusești sub regimul Regulamentului Organic și, prin mulți din liderii săi, a cerut abolirea privilegiilor boierești. Condusă de un grup de tineri intelectuali și ofițeri ai forțelor militare, mișcarea a reușit să-l răstoarne pe principele conducător Gheorghe Bibescu, pe care membrii l-au înlocuit cu un guvern provizoriu și o regență; de asemenea, au votat o serie de reforme progresiste, prima anunțată în Proclamația de la Islaz.

În ciuda câștigurilor rapide și a susținerii populare, noua administrație a fost marcată de conflicte între dreapta radicală și forțele mai conservatoare, în special în privința problemei reformei agrare. Două lovituri de stat succesive nereușite au slăbit guvernul, iar statutul internațional al acestuia a fost de asemenea contestat de Rusia. După ce a reușit să atragă un grad de simpatie din partea liderilor politici otomani, Revoluția a fost în cele din urmă izolată de intervenția diplomaților ruși și în cele din urmă reprimată de intervenția comună a armatelor otomane și rusești, fără a avea loc vreo formă semnificativă de rezistență armată. Cu toate acestea, în timpul deceniului următor, îndeplinirea scopurilor sale a fost făcută posibilă de contextul internațional și foștii revoluționari au devenit noua clasă în România unită.

Origini

Cele două principate dunărene, Țara Românească și Moldova, au ajuns sub supraveghere rusească spre sfârșitul Războiului Ruso-Turc din 1828–1829, fiind ulterior administrate pe baza unor documente comune, cunoscute ca Regulamentul Organic. După o perioadă de ocupație militară rusească, Țara Românească s-a întors la suzeranitatea otomană, dar supravegherea rusească a fost menținută, iar tronul i-a fost acordat lui Alexandru II Ghica în 1834—această măsură a fost controversată de la început, având în vedere că, în ciuda prevederilor populare ale Convenției de la Akkerman, Ghica a fost numit de Rusia și otomani, în loc să fie ales de Sfatul boieresc.Djuvara, p.325 În consecință, principele s-a confruntat cu opoziție din ambele părți ale spectrului politic, încercând de asemenea să stăpânească nemulțumirea țărănimii prin elaborarea de legi împotriva abuzului proprietarilor de stat.Djuvara, p.325, 328–329 Prima mișcare liberală, care s-a inspirat de la Revoluția Franceză și avea scopul declarat de încurajare a culturii, a fost Societatea Filarmonică, înființată în 1833.Stavrianos, p.347

Ostilitatea față de politicile rusești a erupt mai târziu în 1834, când Rusia a cerut ca un Articol adițional să fie atașat la Regulament, mai ales că acest din urmă document era revizuit de Poartă.Djuvara, p.329 Prin articolul propus se căuta a preveni modificarea Regulamentului de către Sfaturile Boierești fără consimțământul ambelor puteri protectoare. Aceasta mișcare s-a întâlnit cu opoziția solidă a majorității deputaților Țării Românești, printre ei fiind radicalul Ioan Câmpineanu; în 1838, proiectul a fost cu toate acestea aprobat, când a primit susținere explicită din partea sultanului Abdülmecid I și a principelui Ghica.

Câmpineanu, care a propus o constituție reformatoare pentru a înlocuit complet Regulamentul, a fost trimis în exil, dar a rămas o influență pentru generația tânără de activiști, valahi și moldoveni.Djuvara, p.329–330 Ultimul grup, care cuprindea mulți boieri tineri care au studiat în Franța, s-au inspirat de asemenea direct din societăți reformatoare sau cu mentalitate revoluționară precum Carbonari (și chiar prin Teodor Diamant de la socialismul utopic).Djuvara, p.330; Grenville, p.82–83; Stavrianos, p.347 A fost această facțiune care prima va publica cerințele pentru independență națională și unirea moldo-valahă, pe le-a inclus într-o agendă mai largă de reforme politice și solidaritate europeană.Frunzetti, p.11; Stavrianos, p.347 Societatea Studenților Români a fost fondată în 1846, avându-l pe poetul francez Alphonse de Lamartine ca președinte de onoare.Frunzetti, p.11-12

Evenimentele pre-revoluționare și declanșarea În octombrie 1840, prima societate secretă specific revoluționară a perioadei a fost reprimată de domnitorul Alexandru D. Ghica.Djuvara, p.330 Printre cei arestați și ținuți în detenție au fost boierul de rang înalt Mitică Filipescu, tânărul radical Nicolae Bălcescu și mult mai vârstnicul Dimitrie Macedonski, care a luat parte la revoluția din 1821.Djuvara, p.330; Giurescu, p.132

Noul domnitor, Gheorghe Bibescu, l-a eliberat pe Bălcescu și pe alți participanți la complotul din 1843; la scurt timp după, aceștia au devenit implicați în fondarea unei noi societăți secrete cunoscută ca Frăția, care a servit ca factor central în revoluție.Djuvara, p.330–331; Giurescu, p.132; Stavrianos, p.347 Inițial, nucleul Frăției era format din Bălcescu, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu și generalul Christian Tell; în primăvara lui 1848, din conducere mai făceau parte Dimitrie și Ion Brătianu, Constantin Bălcescu, Ștefan și Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru, C. A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu și Ioan Voinescu II.Giurescu, p.132 A avut succes în special la București, unde a ajuns până la clasa de mijloc și a păstrat o fațadă legală ca Soțietatea Literară, ale cărei adunări erau frecventate de moldovenii Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, precum și de subiectul din Imperiul Austriac Constantin Daniel Rosenthal.Frunzetti, p.16 în timpul primelor luni ale lui 1848, studenții români de la Universitatea din Paris, inclusiv frații Brătianu, au fost martori și, în unele cazuri, au luate parte la revoluția franceză republicană din acel an.Djuvara, p.331; Stavrianos, p.347

Rebeliunea a izbucnit în iunie 1848, după ce membrii Frăției au ajuns să adopte un proiect în legătură cu promisiunea de reformă agrară.Giurescu, p.133 Această rezoluție, care inițial a cauzat disensiune, a trecut în programul revoluționar în urma presiunilor lui Nicolae Bălcescu și a susținătorilor săi. Documentul însuși, destinat să fie citit ca proclamație, a fost cel mai probabil redactat de Heliade Rădulescu, iar Bălcescu însuși a fost posibil responsabil pentru cele mai multe din ideile sale.Giurescu, p.133 A cerut, printre altele, independență națională, drepturi civile și egalitate, impozitare universală, o Adunare mai largă, guvern responsabil, un mandat de cinci pentru principi și alegerea acestora de către Adunare, libertatea presei și descentralizare.

Inițial, gruparea revoluționară intenționa să preia diferite baze militare și Țara Românească și plănuia să organizeze în mod simultan adunări publice la București, Râmnicu Vâlcea, Ploiești, județul Romanați și Islaz.Giurescu, p.133 Pe 21 iunie 1848, Heliade Rădulescu și Tell erau prezenți la Islaz, unde, împreună cu preotul ortodox Șapcă din Celei, au descoperit programul revoluționar unei mulțimi care îi aplaudau (vezi Proclamația de la Islaz).Djuvara, p.331; Giurescu, p.133 Un nou guvern a fost format pe loc, din el făcând parte Tell, Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Șapcă și Nicolae Pleșoianu—aceștia au scris un apel către principele Bibescu, prin care îi cereau să recunoască programul ca germen al unei constituții.

Executivul revoluționar a lăsat Islazul sub conducerea adunării soldaților și a altora, și, după ce au trecut prin Caracal, au intrat în mod triumfător în Craiova fără a se confrunta cu rezistență din partea forțelor locale.Giurescu, p.133 Potrivit unui calcul, adunarea a cuprins nu mai puțin de 150.000 de civili înarmați.Cooke, p.85 Aceste evenimente desfășurându-se în mod deschis, Bibescu a fost împușcat la București de Alexandru sau Iancu Paleologu (tatăl diplomatului francez Maurice Paléologue) și co-conspiratorii acestuia, ale căror gloanțe au reușit doar să strice unul din epoleții principelui.Djuvara, p.131–132; Giurescu, p.133 În timpul următoarelor ore, forțele polițienești a încercat să reprime Frăția, arestându-l pe Rosetti și încă câțiva membri, dar nu a putut să-i captureze pe cei mai mulți dintre ei.

Guvernul provizoriu

Crearea

Pe 23 iunie dimineața, Bibescu a încercat să reobțină loialitate forțelor de miliție printr-un ordin de a face un jurământ reînnoit de credință—ofițerii au fost de acord să o facă, dar au adăugat că sub nici o circumstanță nu vor fi de acord să verse sângele românilor.Giurescu, p.133 După-amiază, populația Bucureștiului, simțindu-se încurajată de această evoluție, s-a adunat pe străzi; în jurul orei patru, clopotele de pe Dealul Mitropoliei au început să sune alarma. Au avut loc citiri publice ale Proclamației de la Islaz, iar tricolorul românesc a fost defilat în lung și-n lat în oraș.Giurescu, p.133–134 La ora zece seara, Bibescu a cedat presiunilor, a semnat noua constituție și a fost de acord să susțină guvernul provizoriu impus de Frăția.Cooke, p.85; Djuvara, p.331; Giurescu, p.134; Stavrianos, p.347 Acest fapt a destabilizat efectiv Regulamentul Organic, făcându-l pe consulul Rusiei de la București, Charles de Kotzebue, să părăsească țara pentru a se duce în Transilvania condusă de austrieci.Giurescu, p.134 Bibescu însuși a abdicat și s-a dus în auto-exil.Cooke, p.85; Djuvara, p.331; Stavrianos, p.347

Pe 25 iunie, cele două cabinete propuse s-au reunit în Guvernul vremelnicesc, bazat pe Comisia Executivă a celei de-A Doua Republici Franceze; sub conducerea conservatorului Neofit al II-lea, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, i-a avut ca membri pe Christian Tell, Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Gheorghe Magheru, și, pentru scurt timp, negustorul bucureștean Gheorghe Scurti. Secretarii săi au fost C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu și Ion Brătianu.Giurescu, p.134 Guvernul a fost dublat de Ministerul vremelnicesc, care a fost scufundat în mai multe oficii: Ministrul dinlăuntru (poziție deținută de Nicolae Golescu); Ministrul dreptății (justiție – Ion Câmpineanu); Ministrul instrucției publice (Heliade Rădulescu); Ministrul finanții (C. N. Filipescu); Ministrul trebilor dinafară (Ioan Voinescu II); Ministrul de războiu (Ioan Odobescu, mai târziu înlocuit de Tell); Obștescul controlor (Gheorghe Nițescu).Giurescu, p.134, 135 De așemenea, l-a inclus pe Constantin Crețulescu ca președinte al Consiliului Orășenesc (mai târziu înlocuit de Cezar Bolliac), Scarlat Crețulescu ca Comandant al Gărzii Naționale și Mărgărit Moșoiu ca șef al poliției.

Revoluționarii valahi au păstrat relații ambigue cu liderii revoluției maghiare din 1848, precum și cu adversarii acestora de etnie română din Transilvania. Încă în aprilie, Bălcescu, care păstra legături strânse cu mulți politicieni români transilvăneni, i-a cerut lui August Treboniu Laurian să nu se opună unirii dintre Transilvania și Ungaria revoluționară.Romsics & Király, p.102 În paralel, au avut loc negocieri secrete între Lajos Batthyány și Ion Brătianu, care aveau legătură cu proiectul de creare a unei confederații valaho-ungare. Cu toate că a atras susținerea radicalilor, propunerea a fost în cele din urmă respinsă de partea maghiară, care a argumentat că așa ceva ar duce la pericolul deteriorării relațiilor cu Rusia.Romsics & Király, p.102–103 Treptat, românii transilvăneni s-au distanțat treptat de o atare apropiere și au clarificat că scopul lor este păstrarea administrației austriece, ajungând în conflict deschis cu autoritățile revoluționare maghiare.Maior, p.17–18, 320–321, 369; Romsics & Király, p.104

Reformele inițiale