Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și important cronicar moldovean.
Format intelectual în mediul cultural polonez, unde a studiat la colegiul iezuit din Bar, a dobândit o vastă cultură umanistă, fiind cunoscător al limbilor clasice și al istoriei universale. Pe parcursul carierei sale politice, a ocupat ranguri înalte, culminând cu cel de mare logofăt, și a îndeplinit misiuni diplomatice cruciale în Polonia și la Poarta Otomană.
Opera sa de căpătâi, Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace, continuă lucrarea lui Grigore Ureche și introduce în cultura noastră un stil literar mult mai matur și aplecat spre detaliu. Costin este, de asemenea, autorul poemului filosofic Viiața lumii și al unor scrieri prin care a demonstrat străinilor originea latină a poporului român. A sfârșit tragic în 1691, fiind decapitat din ordinul lui Constantin Cantemir în urma unor intrigi politice, deși era nevinovat.
Biografie Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu Costin (cf. Vita Constantini Cantemyrii ar fi avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a fost postelnic al doilea sub Radu Mihnea și hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș și Moise MovilăN. Iorga, Istoria literaturii romănești, București, ediția a II-a, Editura librăriei Pavel Suru, 1925, p. 321-322; totodată a fost un apropiat al domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis în 1633, din cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din închisoare ca să înmormânteze trupul decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi.
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea sa în 1691. În acest an are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și pe munteni și pe moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că oști cazace vin în ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află adevărul și pune gând rău domnului și hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
Fostul hatman ia în arendă, în 1634, moșia Nowosilka Nowa, aproape de localitatea Bar din Polonia. În anul 1638, Dieta polonă acordă, la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin - bărbat însemnat în Moldova și fiilor săi, pentru însemnatele servicii aduse Crăiei, între care la loc de cinste se situează evitarea cuceririi de către Abaza Pașa și a cetății Camenița. De altfel, boierul moldovean se arată destoinic și în treburi diplomatice, mediind între reprezentanții polonezi și cei al Țarigradului, așa cum făcea și un frate al său, care locuia în Muntenia, de unde se presupune că venise și familia Costineștilor. În anul 1647, tânărul Miron își începe studiile la colegiul iezuit de la Bar și le continuă la cetatea Camenița, remarcându-se atât prin inteligență, cât și prin noblețea trăsăturilor. Ca și Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaște profund valorile antichității, își însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște retorică și poetică.
În 1650 moare Iancu Costin.
Miron Costin s-a căsătorit cu Ileana Movilă (1633-1691), nepoată a domnitorului Simion Movilă.
Documentele de epocă atestă că Miron Costin a avut, pe lângă fiii cunoscuți, și două fiice: Safta și Anița. Ambele sunt menționate într-un act de împărțeală din 20 iulie 1732, în care Safta se autointitulează „fata răpoásatului Miron Costăn ce au fost Log[o]făt-Mare”, iar în continuare face referire la „surorii mele Aniții”, confirmând astfel existența celor două fiice.Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, Partea III, București, 1904, p. 340.
Ca nobil polon, în 1651, Miron este înrolat în armată, în oastea regelui Ioan Cazimir, și luptă împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki, răsculați contra polonilor, și a aliaților tătari ai acestora, la Beresteciko, lângă cetatea Camenița, unde se retrăseseră elevii colegiului de la Bar.
În 1653, către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în Moldova. Își începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această țară sau de va mai avea”. Acum primește și prima misiune diplomatică, fiind trimis la starostele Cameniței să obțină ajutor împotriva lui Gheorghe Ștefan, care amenință tronul șubrezit al lui Vasile Lupu. Noul domnitor Gheorghe Ștefan îl numește sluger (boier care se ocupa de aprovizionarea cu carne a Curții și a oștii), 1658 și îl trimite în misiune diplomatică în Țara Românească, spre a negocia un pact antiotoman cu vodă Constantin Șerban Basarab. Urcă rapid scara ierarhică, devenind paharnic, apoi pârcălab de Hotin (1660-1664) și participă în 1659 la campania împotriva lui Rakoczi în Transilvania.
În 1661, domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la Ioan Cazimir, regele Poloniei. În 1663 trece cu oastea lui Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul turco-austriac și vede ruinele podului lui Traian.
I se acordă, 1664, titlul de mare comis, în 1667, Iliaș Alexandru vodă îl înalță la rangul de vornic al Țării de Sus, iar doi ani mai târziu, Gheorghe Duca vodă îl numește mare vornic al Țării de Jos, rang acordat și lui Grigore Ureche.
Este trimis, 1671, de domnul Ștefan Petriceicu în solie la hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei), cu care Costin avea strânse relații.
În 1672 este perioada în care compune poemul filosofic Viiața lumii. Are loc vestita întâlnire cu marele vizir Ahmed Köpröli care, după cucerirea Cameniței, îl întreabă pe marele vornic dacă moldovenilor „Pare-le lor bine că au luat împărăția cetății Camenița, au ba?” Patriotul Miron Costin răspunde lapidar, dar clar, cum consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să să lățască.” Îl convinge pe vizir să renunțe la intenția de a ierna oastea otomană în Moldova, „că-i țara săracă”. Începe traducerea scrierii Origines et occasus Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurențiu Toppeltin de Mediaș.
În Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea românilor și Apostroful.
Când Ioan al III-lea Sobieski este ales rege (1674), Dumitrașcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în Polonia. În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice în Franța, în Danemarca și în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a înmânat Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei (Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de epistolă, încearcă demonstrarea romanității poporului nostru și a latinității limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman. Oferă astfel creștinității, înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia și organizarea politică a românilor.
Scrie „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...” (1675), mult mai analitic decât acela al lui Ureche, pe care îl continuă. Lucrarea se remarcă prin simțul de observație bine dezvoltat, preferința pentru anecdotă, gradarea intensității acțiunii, toate acestea contribuind la o varietate stilistică pregnantă.
Miron Costin îi cere, în 1680, lui Sobieski să se ridice la luptă împotriva turcilor. La izbucnirea războiului între creștini și turci, cu prilejul asediului Vienei din 1683, logofătul se află în tabăra otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în aceasta începutul declinului Imperiului Otoman. La întoarcerea de la Viena, Duca vodă și boierii săi sunt luați prizonieri de leși, dar cărturarul se bucură de protecția regelui care îi pune la dispoziție unul dintre castelele sale de lângă orașul Stryi, unde Miron Costin rămâne aproape doi ani și desfășoară o activitate cărturărească. În 1684, boierii pribegiți în Polonia îi cer regelui Sobieski, printr-un memoriu redactat de diplomatul Costin să elibereze Moldova de sub turci și să le garanteze drepturi similare celor ale șleahticilor, limitând despotismul domnilor moldavi. Tot din acest an datează „Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o operă artistică, având drept model poemele poloneze ale vremii, și drept scop obținerea sprijinului în luptă împotriva turcilor. Dă explicații cu parfum de legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină narațiunea cu descrierea - de o mare frumusețe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă aeriană parcă, anticipându-l pe Nicolae Bălcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a Ardealului. Fratele său Velicico, revenit mai devreme în Moldova, îi transmite, în 1685, invitația domnului Constantin Cantemir de a se întoarce în țară. Știindu-l prieten cu polonezii, vodă îl numește staroste de Putna, cât mai departe de granița Crăiei. Este în foarte bune relații cu bătrânul oștean neștiutor de carte, ajuns conducător al țării prin voia boierilor.
În 1686 are loc o nouă luptă cu turcii a lui Sobieski, moldovenii aflându-se în tabăra otomană. Acum are loc confruntarea regelui Poloniei cu plăieșii de la cetatea Neamțu, descrisă de Negruzzi în schița sa istorică "Sobieski și românii". Din această perioadă datează capodopera sa, „De neamul moldovenilor”.